Rezultate din textul definițiilor
PARADÍGMĂ, paradigme, s. f. 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Tablou al formelor unui cuvânt, dat ca model pentru flexiunea unei părți de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părți de vorbire. 2. (Înv.) Exemplu, model; pildă; învățătură. – Din lat. paradigma, ngr. parádigma.

SUPLETÍV, -Ă, supletivi, -e, adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completează, care întregește ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. 2. (Despre o normă legală) Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativ. – Din fr. supplétif.

PARADÍGMĂ ~e f. lingv. 1) Ansamblu asociativ de elemente ale limbii aparținând aceleiași clase morfo-sintactice sau/și semantice, care posedă între ele relații virtuale de substituție. 2) Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. 3) Model de declinare sau de conjugare. /<lat. paradigma, ngr. parádigma

SUPLETÍV ~ă (~i, ~e) (despre forme gramaticale) Care completează paradigma formelor flexionare ale unui cuvânt; care își modifică radicalul. [Sil. su-ple-] /<fr. suppletif

PARADÍGMĂ s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. ♦ Ansamblu de termeni, aparținând aceleiași categorii gramaticale, care se pot substitui unul cu altul. 2. (Rar) Exemplu, model. [< fr. paradigme].

PARADÍGMĂ s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim. ◊ principiu care distinge legăturile și opozițiile fundamentale între câteva noțiuni dominante cu funcție de comandă și control al gândirii. ◊ caz exemplar, model, prototip, situație ideală. 2. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. ◊ ansamblu de termeni, aparținând aceleiași clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma)

MORFÉM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morphème.

ALTERNÁNȚĂ ~e f. 1) Caracter alternativ. 2) lingv. Proces care constă din schimbarea regulată a unui sunet din tema unui cuvânt în formele flexionare sau în familia unui cuvânt. ~ vocalică. ~ consonantică. /<fr. alternance

TÉMĂ ~e f. 1) Idee fundamentală tratată într-o lucrare (științifică, artistică etc.). ~ actuală. 2) Frază sau peisaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziții muzicale; motiv. ~ cu variații. 3) Lucrare scrisă dată spre executare (acasă) elevilor sau studenților. 4) lingv. Parte a cuvântului care, pe lângă rădăcină, poate cuprinde sufixe sau prefixe și este comună formelor flexionare ale cuvântului. ~ nominală. ~ verbală. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. thême, germ. Thema

APOFONÍE s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvânt în diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].

MORFÉM s.n. Element morfologic (prefix, sufix, desinență etc.) care servește la formarea cuvintelor și a formelor flexionare ale acestora. ♦ (În concepția modernă) Cea mai mică unitate cu sens determinat din structura morfologică a cuvântului. [< fr. morphème].

MORFÉM s. n. element morfologic (prefix, sufix, desinență) care servește la formarea cuvintelor și a formelor flexionare ale acestora. ◊ (în concepția modernă) cea mai mică unitate în sens determinat din structura morfologică a cuvântului. (< fr. morphème)

POLIPTOTÓN s. n. figură de stil constând în reluarea aceluiași cuvânt sub diverse forme flexionare; traducție. (< fr. polyptoton)

VARIÁBIL, -Ă I. adj. 1. care variază; schimbător. ◊ (despre cuvinte) care are forme flexionare, flexibil. ♦ capital ~ = parte a capitalului cheltuită pentru cumpărarea forței de muncă. 2. (mat.) care variază2 (I, 2). II. s f. 1. (mat.) mărime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei mulțimi. 2. (inform.) element al limbajului formalizat reprezentând un nume care semnifică o clasă ai cărei membri sunt denotații săi posibili. 3. (stat.) caracteristică putând prezenta variație de la un element la altul al unei colectivități. (< fr. variable, lat. variabilis)

INTERFÍX s. n. segment din structura unui cuvânt sau a unei forme flexionare plasată între rădăcină și un sufix (lexical sau gramatical) ori o desinență și analizat de obicei împreună cu afixul următor. (< inter1- + /a/fix)

PARTÍCULĂ s. f. 1. părticică de materie; corpuscul, microobiect. ♦ (fiz.) ~ elementară = particulă constitutivă a materiei, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, comportându-se ca o entitate cu însușiri specifice. 2. element lexical și morfologic invariabil, care se atașează la sfârșitul unui cuvânt sau al unei forme flexionare. (< fr. particule, lat. particula)

A FLEXIONÁ ~éz 1. tranz. A face să se flexioneze. 2. intranz. (despre cuvinte) A schimba forma (în procesul declinării sau conjugării). [Sil. -xi-o-] /Din flexiune

DESINÉNȚĂ ~e f. lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; terminație. /<fr. désinence

SFÂRȘÍT ~uri n. 1) Partea cu care se termină sau se încheie ceva. ~ul drumului.În ~ în cele din urmă. La ~ la urmă. A se apropia de ~ a fi aproape pe terminate. Fără ~ a) care nu se termină niciodată; b) mereu; întruna; tot timpul. 2) Element morfologic variabil care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima forme sau paradigme flexionare; terminație; desinență. 3) Stingere din viață; moarte. ◊ A-și da obștescul ~ a muri. /v. a sfârși

TERMINÁȚIE ~i f. 1) Parte terminală; extremitate. ~ nervoasă. 2) lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; desinență. [G.-D. terminației] /<lat. terminatio

SUPLETÍV, -Ă adj. (Despre forme gramaticale) Care completează schema flexionară a unui cuvânt. [< fr. supplétif, cf. lat. suppletus].

SUPLETÍV, -Ă adj. 1. (despre forme gramaticale) care completează schema flexionară a unui cuvânt. 2. (despre o normă legală) care se aplică în măsura în care părțile nu convin altfel, prin actele juridice pe care le încheie; interpretativ, facultativ. (< fr. supplétif)

RECȚIÚNE, recțiuni, s. f. (Gram.) Calitate a unui cuvânt de a primi un determinant care trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o anumită construcție prepozițională; legătura dintre cuvinte și determinantele lor; regim. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. rection, germ. Rektion.

OCURÉNȚĂ s.f. Întâlnire, apariție, circumstanță întâmplătoare. ♦ (Lingv.) cuvânt dintr-un text (care apare într-o anumită formă flexionară). ♦ Fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. [< fr. occurence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină].

SUFÍX, sufixe, s. n. Îmbinare de sunete sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajută la formarea cuvintelor noi, schimbând sensul sau categoria gramaticală a cuvântului de bază. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul căruia se creează forme gramaticale. – Din fr. suffixe.

REGIONALÍSM (‹ fr.) s. n. 1. Mișcare sau doctrină care pornind de la existența unor entități regionale în unele provincii ale unei țări duc la o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natură lexicală (cuvinte, de ex. mold. curechi „varză”) și fonetică (variante ale cuvintelor existente în limba comună, de exemplu pronunțarea bănățeană frace pentru frate); există însă și r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) și sintactice (construcții). R. sunt folosite pentru culoarea locală în limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism.

PARTITÍV, -Ă, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre construcții) Care exprimă ideea de parte dintr-un întreg sau întregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv.Articol partitiv = articol care se atașează la un cuvânt partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)