Dex funcție matematică

EXPLICÍT, -Ă, expliciți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este exprimat limpede; deslușit, lămurit, clar. ♦ (Despre o funcție matematică) Care este egal cu o anumită expresie ce conține numai variabile independente. – Din fr. explicite, lat. explicitus.

FUNCȚIONÁL, -Ă I. adj. 1. util, practic. ◊ care îndeplinește condițiile pentru a fi folosit. 2. referitor la funcțiile organice sau psihice. ♦ maladie ~ă = boală care afectează funcționarea unui organ. 3. referitor la o funcție matematică sau chimică. ♦ (mat.) analiză ~ă = ramură a matematicii care studiază diferitele clase de funcții. 4. cuvânt ~ = cuvânt care indică o relație gramaticală (prepoziție, conjuncție etc.). 5. lingvistică ~ă = studiu al elementelor lingvistice din punctul de vedere al funcției lor în structura unei limbi. II. s. f. (mat.) funcție definită de o mulțime de funcții având valori reale. (< fr. fontionnel)

ANTISIMETRÍE s. f. însușirea unui sistem fizic, a unei funcții matematice de a fi antisimetric(ă). (< fr. antisymétrie)

OPERATÓR, -OÁRE s.m. și f. 1. Persoană calificată care supraveghează funcționarea unui aparat sau a unei mașini. 2. Care operează; chirurg. 3. Cel care mânuiește aparatul de filmat la fotografiere sau la proiectare. // s.m. 1. Simbol folosit în operațiile matematice (numere, funcții, vectori etc.), care se găsește indicat în dreapta. 2. Organ al unui calculator care efectuează operații aritmetice sau logice. 3. (Biol.) Element genetic care controlează acțiunea a două sau a mai multor gene structurale legate de-a lungul unui cromozom; genă operatorie. 4. (Mat.) funcție, aplicație. ♦ funcție al cărei argument este constituit din altă funcție. ♦ (Log.) Conectiv. [Cf. fr. opérateur, lat. operator – care acționează asupra cuiva].

ANALÍZĂ, analize, s. f. 1. Metodă științifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunțită a unei probleme. ◊ Expr. În ultimă analiză = în concluzie. 2. (Chim.) Identificare, determinare a compoziției unei substanțe prin descompunerea ei în elementele constitutive. 3. (în sintagma) Analiză matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele, derivatele si aplicațiile lor. – Din fr. analyse.

ANALÍZĂ s.f. 1. (op. sinteză) Metodă generală de cercetare a realității bazată pe descompunerea proceselor, a obiectelor studiate etc. în părțile lor componente; examinare amănunțită a unei probleme. ◊ În ultimă analiză = în concluzie. 2. Analiză matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele, derivatele și aplicațiile lor. 3. (Chim.) Descompunere a unei substanțe în elementele ei constitutive. [< fr. analyse < lat., gr. analysis].

ANALÍZĂ s. f. 1. metodă științifică de cercetare a realității, bazată pe descompunerea proceselor, a obiectelor studiate în părțile lor constitutive. ◊ examinare amănunțită a unei probleme, opere literare, a unui text. ♦ în ultimă ~ = în concluzie, ca încheiere. 2. ~ matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele, derivatele și aplicațiile lor. 3. descompunere a unei substanțe, pentru a-i stabili compoziția chimică. 4. ~ corticală = funcție a cortexului prin care se desprind însușirile generale și cele specifice ale obiectelor și fenomenelor. (< fr. analyse, gr. analysis)

TABÉLĂ s. f. serie de valori numerice aranjate într-o anumită ordine în șiruri sau coloane care servesc pentru anumite calcule sau clasificări. ♦ ~ de logaritmi = tabelă matematică cuprinzând valorile funcțiilor logaritmice. (< lat. tabella, germ. Tabelle)

TABÉLĂ (‹ lat.) s. f. 1. Tabel. 2. T. matematică (pentru diverse funcții) = tablou în care sunt date valorile unei funcții pentru anumite valori ale argumentelor. ◊ T. trigonometrică = t. matematică în care sunt cuprinse valorile funcțiilor trigonometrice elementare pentru anumite argumente ale acestora. ◊ T. de logaritmi = t. matematică în care sunt cuprinse valorile funcțiilor logaritmice pentru anumite argumente ale acestora. ◊ T. de adevăr = tablou în calculul propozițional, care prezintă toate combinațiile posibile ale valorilor de adevăr pentru componenții unei propoziții simple sau propozițiile simple aflate în legătură; folosit și în scopul testării validității raționamentelor.

DIFERENȚIÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care contribuie la diferențiere; care constituie o diferență. Semn ~. 2) Care operează cu diferențe; care se bazează pe compararea unor diferențe. Studiu ~. ◊ Calcul ~ parte a matematicii care studiază variațiile funcțiilor. Geometrie ~ă parte a geometriei care studiază proprietățile figurilor folosind calculul diferențial. [Sil. -ți-al] /<fr. différentiel

TRIGONOMETRÍE s. f. ramură a matematicii care studiază proprietățile funcțiilor trigonometrice și relațiile dintre ele. (< fr. trigonométrie)

BESSEL [bésəl], Friedrich Wilhelm (1784-1846), astronom, geodez și matematician german. A introdus noțiunea de elipsoid de revoluție, privitor la forma Pămîntului; a creat o nouă categorie de funcții speciale (funcțiile B.), în analiza matematică.

CAUCHY [coșí], Augustin Louis, baron (1789-1857), matematician francez. Contribuții fundamentale în analiza matematică clasică și în teoria funcțiilor analitice („Calculul infinitezimal”).

TABÉLĂ, tabele, s. f. 1. Ansamblu de termeni, numere și simboluri așezate în linii și coloane, executat în cadrul unei tipărituri; p. ext. tabel (1). ◊ Tabelă de logaritmi = tabelă matematică în care sunt cuprinse valorile funcțiilor exponențiale elementare. 2. (Reg.) Tablă¹ (3). – Din lat. tabella, germ. Tabelle.

FUNCȚIONÁL ~ă ( ~i, ~e) Care ține de funcții; propriu funcțiilor. ◊ Dereglare ~ă dereglare a bunei funcționări a unui organ. Analiză ~ă ramură a matematicii care studiază diferite clase de funcții și relațiile dintre ele. [Sil. -ți-o-] /<fr. fonctionnel

FUNCȚIONÁL, -Ă adj. Referitor la o funcție. ◊ (Mat.) Analiză funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul diferitelor clase de funcții. ♦ Maladie funcțională = boală care afectează funcționarea unui organ. [Pron. -ți-o-. / < cf. fr. fonctionnel, it. funzionale].

CĂLUGĂREANU, Gheorghe (1902-1976, n. Iași), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în teoria funcțiilor de variabilă complexă și în topologie. Lucrări didactice („Curs de analiză matematică”, în colab. „Elemente de teoria funcțiilor de o variabilă complexă”).

SERGESCU, Petre (1893-1954, n. Turnu-Severin, azi Drobeta-Turnu Severin), matematician român. Stabilit în Franța (1946). M. coresp. al Acad. (1937), prof. univ. la Cluj și București. Lucrări importante de algebră și teoria numerelor, teoria funcțiilor și de istoria și filozofia matematicii („Gândirea matematică”, „Matematica la români”, „Les mathématiques du Moyen Âge”).

TRIGONOMETRÍE s. f. Ramură a matematicii care se ocupă cu studierea proprietăților funcțiilor trigonometrice, a relațiilor dintre aceste funcții și a relațiilor dintre laturile și unghiurile unui triunghi. – Din fr. trigonométrie.

DERIVÁȚIE, derivații, s. f. 1. Ramificație secundară, temporară sau permanentă, a unui curs de apă, a unei canalizări, a unui circuit electric, a unei conducte de fluid sau a unei căi de comunicație. 2. Abatere a unui proiectil din planul de tragere, cauzată de rotația în jurul axei sale. 3. Derivare (1). 4. Operație în cadrul analizei matematice, folosită pentru a găsi derivata unei funcții. [Var.: (înv.) derivațiúne s. f.] – Din fr. dérivation, lat. derivatio, -onis.

DIFERENȚIÉRE s.f. 1. Faptul de a crea o diferență; deosebire; separare. ♦ Proces prin care se realizează analiza însușirilor deosebite ale obiectelor în cadrul percepțiilor. ♦ (Fon.) Modificare a unui sunet față de altul neaccentuat. 2. Operație matematică prin care se obține diferențiala unei funcții. [< diferenția].

BOURBAKI (Nicolas), pseud. colectiv luat în 1934 de un grup de matematicieni francezi printre care: H. Cartan, C. Chevalley, J. Delsarte, J. Dieudonné și A. Weil. Au publicat, începînd cu 1939, „Eléments de mathématiques”, lucrare de referință pentru multe domenii ale matematicii moderne: teoria mulțimilor, algebră, topologie generală, funcții de variabilă reală, spații vectoriale topologice etc.

POPOVICIU, Tiberiu (1906-1975, n. Arad), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Cernăuți, Iași și Cluj. A înființat (1946), la Univ. din Cluj, seminarul de teoria aproximării și analiză numerică; director (din 1957) al Institutului de Calcul Numeric din Cluj. Fondatorul școlii române de analiză numerică. A scris (1938) prima monografie despre teoria aproximării funcțiilor continue prin polinoame. Contribuții în domeniul teoriei funcțiilor de variabile reale, al analizei numerice, al algebrei și al teoriei numerelor („Analiza matematică”, „Analiza numerică”). A introdus noțiunea de „funcție convexă de ordin superior”.

ACTUARIÁT s.n. 1. Funcția actuarului. 2. Aplicarea teoriei probabilităților și a statisticii matematice în calculele privind asigurările și, în general, operațiile financiare. [Pron. -tu-a-ri-at. / < fr. actuariat].

FUNCȚIONÁL, -Ă, funcționali, -e, adj. 1. Care ține de o funcție, privitor la o funcție. ◊ Maladie funcțională = boală care afectează buna funcționare a unui organ. Analiză funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul diferitelor clase de funcții și al relațiilor dintre ele. 2. Util, practic. ♦ Care îndeplinește condițiile pentru a fi folosit. – Din fr. fonctionnel (după funcție).

INTEGRÁLĂ s.f. (Mat.) funcție depinzând de elemente arbitrare (constante și funcții) și care reprezintă soluția unui sistem diferențial. ♦ Simbol matematic care indică operația de integrare. [< fr. intégrale].

DIFERENȚIÁL, -Ă adj. 1. Care constituie o deosebire. 2. Care comportă (procedează cu) diferențe. ♦ (Mat.) Referitor la diferențe care tind către zero. ◊ Ecuație diferențială (și s.f. ) = ecuație care conține o variabilă, o funcție necunoscută și derivatele acesteia; calcul diferențial = capitol al analizei matematice care se ocupă cu definirea și cu studiul proprietăților și al aplicațiilor derivatelor de diferite ordine, ale funcțiilor de una sau mai multe variabile; geometrie diferențială = ramură a geometriei care studiază proprietățile figurilor folosind calculul diferențial. [Cf. fr. différentiel, it. differenziale].

DIFERENȚIÁL, -Ă I. adj. 1. care diferențiază. 2. care comportă, lucrează cu diferențe. ◊ (mat.) referitor la diferențe care tind către zero. ♦ ecuație ~ă (și s. f.) = ecuație care conține o variabilă, funcția recunoscută și derivate ale acesteia; calcul ~ = capitol al analizei matematice care are ca obiect studiul derivatelor și al diferențialelor; geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază figurile geometrice folosind calculul diferențial. II. s. f. (mat.) produsul dintre derivata unei funcții și creșterea variabilei ei independente. III. s. n. angrenaj constituit din două roți dințate planetare așezate pe același ax și din două roți satelite, utilizat la autovehicule pentru a transmite la roți turații diferite la viraje, iar la mașini de lucru pentru a varia în mod deosebit turația. (< fr. différentiel)

INTEGRÁL, -Ă I. adj. 1. (și adv.) întreg, complet. ♦ făină ~ă = făină, prin măcinarea grâului, din care se extrag grișul și făina albă. 2. calcul ~ = capitol al analizei matematice care studiază proprietățile și aplicațiile integralelor. II. s. f. (mat.) funcție care se obține prin integrarea unei ecuații diferențiale. ◊ simbol matematic care indică operația de integrare. (< fr. intégral, lat. integralis)

PROGRAMÁRE s. f. 1. acțiunea de a programa; operația de elaborare a programului în vederea rezolvării unei probleme la calculatorul electronic. 2. ramură a matematicii aplicate care studiază principiile și metodele de rezolvare pentru probleme de optimizare ce apar în planificare. ♦ ~ liniară = cea mai simplă formă a programării matematice, care se ocupă cu studiul problemelor de maximizare sau minimizare a unei funcții liniare cu mai multe variabile. (< programa)

INTEGRÁL, -Ă, integrali, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Întreg, complet. ◊ Făină integrală = făină brută obținută prin măcinarea grâului. Pâine integrală = pâine fabricată din făină integrală. 2. Adj. (În sintagmele) Calcul integral = capitol al analizei matematice care studiază integralele. Ecuație integrală = ecuație în care se efectuează o integrare asupra funcției necunoscute. 3. S. f. (Mat.) funcție care se obține prin integrarea unei funcții date, a unei ecuații diferențiale sau a unei ecuații cu derivate parțiale. ♦ Simbol matematic folosit pentru a indica operația de integrare. – Din fr. intégral.

TARÁJ s. n. determinare numerică sau analitică a valorilor unor parametri ce intră în structura unui model matematic. ♦ tir de ~ = tragere experimentală de artilerie pentru a determina modificările vitezei inițiale în funcție de starea pulberii întrebuințate. (< fr. tarage)

PROBABILITÁTE, probabilități, s. f. 1. Caracterul sau însușirea a ceea ce este probabil; fapt, întâmplare probabilă, posibilă. ◊ Expr. După toate probabilitățile = după cât se pare, probabil. 2. (Mat.) Mulțime numerică prin care se exprimă caracterul aleatoriu (posibil sau nesigur) al unui eveniment, al unui fenomen. ◊ Calculul probabilităților = calcul matematic care permite să se aprecieze dacă un eveniment complex se va întâmpla sau nu, în funcție de eventualitatea unor evenimente mai simple, presupus cunoscute. – Din fr. probabilité, lat. probabilitas, -atis.

PROBABILITÁTE ~ăți f. 1) Caracter probabil. ◊ După toate ~ățile după cât se pare. 2) mat. Caracteristică numerică a gradului posibilității de realizare a unui eveniment sau fenomen. ◊ Teoria ~ăților ramură a matematicii care, după probabilitățile unor evenimente întâmplătoare, permite aflarea probabilităților altor evenimente întâmplătoare, legate de primele. Calculul ~ăților calcul matematic care dă posibilitatea să se afirme dacă un eveniment va avea loc sau nu, în funcție de alte evenimente cunoscute. /<fr. probabilité, lat. probabilitas, ~atis

OPERATÓR, -OÁRE I. s. m. f. 1. persoană calificată care supraveghează funcționarea unei mașini sau instalații. 2. chirurg (care operează). 3. specialist care mânuiește aparatul de filmat la realizarea imaginilor sau la proiectare. ♦ ~ de sunet = tehnician de înaltă calificare care răspunde de realizarea coloanei sonore a filmului. II. s. m. 1. simbol în operațiile matematice, indicat în dreapta. 2. organ al unui calculator care efectuează operații aritmetice sau logice. 3. element genetic care controlează activitatea genelor structurale (legate de-a lungul cromozomului). 4. (mat.) funcție, aplicație. ◊ funcție al cărei argument este constituit din altă funcție. 5. (log.) conectiv. (< fr. opérateur, lat. operator)

CARTAN [cartã], 1. Elie Joseph C. (1869-1951), matematician francez. Prof. univ. la Sorbona. A publicat lucrări în domeniul geometriei diferențiale, al teoriei grupurilor și de fizică matematică. M. de onoare al Acad. Române (1931). 2. Henri C. (1904-2008), matematician francez. Fiul lui C. (1). Prof. univ. la Paris. Unul dintre conducătorii Școlii Normale Superioare și fondator al grupului Bourbaki. Lucrări de teoria funcțiilor complexe cu mai multe variabile și de algebră omologică.

INDIRÉCT, -Ă, indirecți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obține prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirectă = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gândurilor cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație, caracterizat prin prezența în număr mare a elementelor de relație, prin lipsa afectivității etc. Complement indirect = parte de propoziție asupra căreia se răsfrânge în chip indirect (1) acțiunea verbului. Propoziție completivă indirectă = propoziție care îndeplinește în frază funcția de complement indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirectă = tragere asupra unor ținte care nu se văd, dirijată cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.