Rezultate din textul definițiilor
REDEVÉNȚĂ (‹ fr.) s. f. (EC.) Orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea sau dreptul de folosință a unor active corporale sau necorporale. R. se plătește pentru folosirea sau dreptul de folosință a oricăreia din următoarele: dreptul de autor, orice brevet de invenție, marcă de comerț sau de fabrică, franciza, proiect, desen, plan, formulă secretă, procedeu de fabricație, software, know-how, numele sau imaginea oricărei persoane fizice, orice transmisiuni directe sau indirecte prin cablu, satelit, fibre optice, orice drept de a înregistra sau transmite spectacole, emisiuni, evenimente sportive, ca și orice echipament industria, comercial sau științific și mijloc de transport. R. se plătește prin cedarea dreptului de folosință, printr-un contract de concesiune, a bunurilor din proprietatea publică sau privată a statului, județului, orașului sau comunei, ca și a activităților și serviciilor publice de interes național sau local.
INTERNAȚIONALÍSM s. n. 1. Solidaritate, colaborare, cooperare liber-consimțită între națiuni popoare, țări etc. egale în drepturi, în scopul sprijinului reciproc. 2. Doctrină potrivit căreia diversele interese naționale trebuie să fie subordonate unui interes general, supranațional. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. internationalisme.
AVANTÁJ s. n. 1. folos, profit, beneficiu. ◊ situație mai bună, favorabilă. ♦ ~ reciproc = principiu de bază în relațiile internaționale potrivit căruia raporturile dintre state trebuie să se întemeieze pe respectarea intereselor lor (inter)naționale, să favorizeze dezvoltarea acestora. 2. superioritate (de situație, de poziție etc.). ◊ (tenis) punct marcat de unul dintre jucători când aceștia se află fiecare la 40 de puncte. 3. drept excepțional; privilegiu, favoare. (< fr. avantage)
BADLANDS (cuv. engl.) [bædləndz] s. n. Formă de degradare intensă a terenurilor (argiloase sau marnoase), rezultată în urma ploilor torențiale în zone cu pronunțată ariditate și lipsite de vegetație; terenurile astfel degradate devin inutilizabile în agricultură. Denumirea provine de la reg. naturală B. din N S.U.A. (Dakota de Sud și Nebraska), cu depozite fosile de interes geologic (monumentul național Agate Fossil Beds).
RESTAURÁȚIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Perioadă din istoria unor state, caracterizată prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluții, lovituri de stat (ex. restaurarea Bourbonilor în Franța, 1814-1830, a Stuarților în Anglia, 1660-1714). 2. Stil în arta franceză din epoca r. (1); face trecerea între stilurile Empire și Ludovic-Filip, menținând inspirația din arata Antic., dar, sub influența romantismului, manifestă și interesul pentru stilurile naționale ale goticului și Renașterii. S-a caracterizat prin linii ușor curbate, forme rotunjite, ornamente grațioase. 3. Epocă în istoria literaturii engleze, urmând perioadei elisabetane și promovând clasicismul (J. Dryden, S. Butler ș.a.).
RESTAURÁȚIE s.f. 1. Restaurare; (spec.) perioadă în istoria unor state, caracterizată prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluții, lovituri de stat etc. 2. Stil în arta franceză din epoca restaurației burbonilor (1814-1830), care menține inspirația din arta antichității, dar care, sub influența romantismului, manifestă interes și pentru stilurile naționale ale goticului și Renașterii. ♦ Perioadă în istoria literaturii engleze, cuprinsă între 1660 și 1702, care se manifestă ca o reacție față de literatura fantezistă, sclipitoare a Renașterii elisabetane, orientându-se spre clasicism. [Gen. -iei. / cf. fr. restauration, lat. restauratio].
RESTAURÁȚIE s. f. 1. restaurare; (spec.) perioadă în istoria unor state, prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluții, lovituri de stat etc. 2. stil în arta franceză din epoca restaurației Burbonilor (1814-1830), care menține inspirația din arta antichității, dar care, sub influența romantismului, manifestă interes și pentru stilurile naționale ale goticului și Renașterii. ◊ perioadă în istoria literaturii engleze, între 1660 și 1702, care se manifestă ca o reacție față de literatura fantezistă, sclipitoare, a Renașterii elisabetane, orientându-se spre clasicism. (< fr. restauration, lat. restauratio)
GLOBALÍSM s. n. 1. proces congnitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente. 2. metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente. 3. ideologie a unor grupuri cu interese mai largi decât cele naționale. (< fr. globalisme)
ȚĂRĂNÍST, -Ă, țărăniști, -ste, adj., s. m. 1. Adj. (Rar) Care se face pentru țărani, în interesul țăranilor. 2. S. m. Membru al Partidului național Țărănesc sau al actualului Partid național Țărănesc Creștin Democrat. – Țăran + suf. -ist.
SOCIETÁTE ~ăți f. 1) Totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune; colec-tivitate. 2) Organizație (cu caracter național sau internațional) având drept scop acțiuni de interes comun. ~ științifică. ~ sportivă. 3) Întreprindere întemeiată pe investirea de capital de către două sau mai multe persoane, care desfășoară o activitate socială sau lucrativă. 4) Grup de persoane care își petrec timpul liber împreună; companie. [G.-D. societății; Sil. -ci-e-] /<lat. societas, ~atis, fr. société, it. societá
REPREZENTÁNȚĂ, reprezentanțe, s. f. 1. Organ care reprezintă în altă țară interesele țării sale în domeniul economic, politic etc. 2. (În sintagmele) Reprezentanță națională = organ de stat constituit din totalitatea deputaților. Reprezentanță comercială = organ al unui stat, care îl reprezintă în relațiile comerciale cu alte state. – Din germ. Repräsentanz.
SOCIETÁTE s. f. 1. ansamblu unitar, sistem organic închegat de relații între oameni, istoricește determinate, al căror fundament îl constituie relațiile de producție. ◊ formațiune social-economică. ◊ grup (organizat) în care trăiesc unele ființe. 2. asociație de persoane organizată potrivit unui anumit scop. 3. categorie socială; cerc limitat de oameni. ◊ anturaj; companie. 4. asociație între oameni de afaceri alcătuită pe baza unor investiții de capital social și în vederea unor profituri comune. 5. organizație cu caracter (inter)național, obștesc etc. care are drept scop promovarea unor idei sau acțiuni de interes general. (< fr. société, lat. societas)
REGIMENTELE GRĂNICEREȘTI, unitățile militare de români și de secui, înființate în 1762 de Curtea imperială de la Viena de-a lungul frontierei Transilvaniei. R.g. de români cuprindeau oamenii liberi sau răscumpărați din iobăgie, de confesiune greco-catolică, scutiți de o serie de de sarcină de către stat și iobăgești în schimbul satisfacerii obligațiilor militare. S-au înființat două r.g.: Regimentul I, cu sediul la Orlat, și Regimentul al II-lea, cu sediul la Năsăud; în 1768 s-a mai înființat, în Banat, Batalionul I românesc, cu sediul la Caransebeș. Prin înființarea r.g., care urmau, în concepția organizatorilor. să slujească întru totul interesele Habsburgilor, se lărgea cercul românilor liberi și se întărea lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania.
consíliŭ m. (lat. consilium). Sfat, sfătuire, părere dată cuĭva ca să facă ceva. Adunare p. a se sfătui. Localu consiliuluĭ. Consiliŭ de miniștri, consiliŭ p. a delibera despre afacerile statuluĭ. Consiliŭ de războĭ, consiliŭ p. justiția militară. Consiliŭ de stat, consiliŭ p. a prepara legĭ, ordonanțe și regulamente, a rezolva dificultățile care se ridică în materie administrativă și a judeca apelurile contențiosuluĭ administrativ. Consiliŭ județenesc (greșit zis județean), consiliu compus din 18 membri, p. afacerile județuluĭ. Consiliŭ comunal, consiliŭ compus tot din 18 membri, p. afacerile comuneĭ. Consiliŭ permanent, consiliŭ alăturat ministeruluĭ Educațiuniĭ naționale. Consiliŭ de familie, consiliŭ compus din rude și prezidat de un judecător ca să apere interesele unuĭ minor. Consiliŭ judiciar, persoană numită de un tribunal ca să-l înfrîneze pe cel declarat în stare de prodigalitate saŭ incapacitate civilă saŭ legală. Consiliŭ de disciplină, tribunal instituit p. disciplină. Consiliŭ de zece, un tribunal secret în foasta [!] republică a Venețiiĭ.
CLASICÍSM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate. 3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru perioada respectivă. – Din fr. classicisme.
ADUNÁRE, adunări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) aduna și rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operații aritmetice, care constă în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ◊ Adunare constituantă = adunare alcătuită din reprezentanți aleși în vederea votării sau modificării unei constituții. Adunare legislativă = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunța prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare națională = a) organ suprem al puterii de stat în unele țări; b) organ de stat cu funcții legislative sau consultative. Adunare generală = adunare cu participarea generală a membrilor în anumite organizații, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor ființe într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjecție) Semnul dat pentru strângerea într-o formație ordonată a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colecție (de texte). 7. (Înv. și reg.) Petrecere. – V. aduna.