Dex la două capete

BICEFÁL, -Ă, bicefali, -e, adj. (Despre un animal) Cu două capete. – Din fr. bicéphale.

CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. Cap¹ + câine (după ngr. kinokefalos).

GEAMÁLĂ, geamale, s. f. Păpușă foarte mare care reprezenta un trup de femeie cu două capete și patru mâini, folosită în trecut în spectacolele populare de bâlci. – Din tc. cemal [oyunu].

HOLÉNDRU, holendre, s. n. 1. Filtru pentru vin, constând dintr-un vas cu fundul alcătuit din saci de filtrare. 2. Denumire generică dată unor instalații de rafinare, de înălbire, de spălare etc., mai ales în industria hârtiei. 3. (În forma holender) Piuliță care strânge două capete de țeavă, înșurubându-se într-unul din ele. 4. Mașină folosită la operațiile de cojire, șlefuire și polizare a cerealelor în procesul de fabricație a crupelor. [Var.: holénder s. n.] – Din germ. Holländer.

VOLÓC, voloace, s. n. Plasă lungă de pescuit în apele mari, prevăzută la cele două capete cu câte un băț gros, ceea ce permite pescarului să o tragă prin apă și mai ales pe fundul apei. [Var.: vológ s. n.] – Din rus., ucr. volok.

ZGRÍPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat și în țările românești în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaș, înaripat, cu gheare de pasăre. ♦ Motiv ornamental folosit în ceramică, reprezentând acest animal. 4. Fig. Om rău, avar, hrăpăreț; zgripțuroi. [Var.: zgrípsor s. m.] – Cf. ngr. ghríps.

MATISÍRE, matisiri, s. f. Împreunare a două capete de frânghie sau a două cabluri prin împletirea șuvițelor din care sunt alcătuite. – Cf. fr. matir.

LIPITÓR, -OÁRE, lipitori, -oare s. 1. S. f. Specie de vierme anelid din apele dulci, cu corpul alungit, prevăzut la cele două capete cu câte o ventuză, care se hrănește cu sângele animalelor de al căror corp se lipește (Hirudo medicinalis). ♦ Fig. Exploatator; parazit. 2. S. f. Pasăre călătoare arboricolă, nocturnă, de culoare brună-cenușie, cu pete brune sau roșietice, care se hrănește cu insecte; mulge-capre (Caprimulgus europaeus). 3. S. m. și f. Persoană care are meseria de a lipi. – Lipi + suf. -tor.

PÂRÂITOÁRE, pârâitori, s. f. 1. Aparat rudimentar de lemn prevăzut cu aripioare, care, mișcate de vânt, produc un zgomot strident și alungă păsările din semănături, livezi, vii etc.; zbârnâitoare. 2. Fâșie de hârtie care se leagă de cele două capete de sus ale spetezelor zmeului și care, la înălțarea acestuia, produce un pârâit puternic; zbârnâitoare. 3. Specie de lăcustă de culoare cafenie sau neagră, care în timpul zborului, produce un fel de pârâturi (Psophus stridulus). [Pr.: -râ-i-. – Var.: pârăitoáre s. f.] – Pârâi + suf. -toare.

PADÉLĂ, padele, s. f. Vâslă de formă specială, cu câte o pală convexă la cele două capete, folosită la caiac pentru înaintarea rapidă pe apă. – Din germ. Paddel.

PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

PATERÍȚĂ, paterițe, s. f. Toiag arhieresc, cârjă episcopală împodobită în partea de sus cu două capete în formă de șerpi între care se află un glob cu o cruce. – Din ngr. pateritsa.

ÓSIE, osii, s. f. Arbore sau ax terminat la cele două capete cu fusuri, pe care sunt montate roțile unui vehicul rutier. ◊ Expr. (Fam.) A unge osia = a mitui. – Din sl. osĩ.

CIOCHÍNĂ, ciochine, s. f. Partea dindărăt a șeii, de care se poate lega traista, desagii etc.; fiecare dintre cele două capete ale părții dindărăt a șeii. – Cf. tc. çıkın „raniță, traistă”.

CÓBILIȚĂ, cobilițe, s. f. Bucată de lemn curbată, cu toarte, cârlige sau crestături la cele două capete, care se poartă pe umeri și servește la transportarea găleților, a cofelor, a coșurilor etc. ◊ Compus: Cobilița-Ciobanului = numele popular al constelației Lebedei. – Din bg., scr. kobilica.

STRÚNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc. care se întinde pe unele instrumente muzicale și produce, prin vibrare, sunete; coardă. ◊ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a fi de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia, favoarea; a linguși pe cineva. 2. Sfoară bine întinsă, făcută din fire elastice și răsucite, destinată să țină întinsă pânza ferăstrăului. ◊ Expr. (Adverbial) A merge strună = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a înfrâna, a ține din scurt (pe cineva). 4. Compus: struna-cocoșului = numele a două plante erbacee cu frunzele ovale și flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.

COLTÚC, coltuce, s. n. 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lungi. 2. (Reg.) Pernă mică servind drept căpătâi. ♦ Perniță (de ace). [Pl. și: coltucuri] – Din tc. koltuk.

DIPLOCEFÁL, -Ă, diplocefali, -e, adj., s. m. și f. (Med.) (Făt monstruos) care este caracterizat prin existența a două capete unite. – Din fr. diplocéphal.

DIPLOCEFALÍE, diplocefalii, s. f. (Med.) Monstruozitate caracterizată prin existența a două capete pe un trunchi. – Din fr. diplocéphalie.

ÎMBINÁRE s. 1. v. asamblare. 2. încheiere, prindere, unire. (~ celor două capete ale bârnei.) 3. combinare, combinație, împreunare, îngemănare, unire. (O ~ de elemente.) 4. împletire, unire, (fig.) conjugare. (~ armonioasă a unor preocupări.)

MÓNSTRU s. 1. arătare, pocitanie, pocitură, (pop. și fam.) bâzdâganie, (reg.) arătanie, budihace, buduhoală, (înv.) blaznă. (Un ~ din basme, cu două capete.) 2. hâdoșenie, monstruozitate, pocitanie, pocitură, schimonositură, sluțenie, sluțitură, urâciune, urâțenie, (pop.) hâzenie, potcă, stropșitură, (reg.) znamenie, (Ban.) năhoadă. (Un ~ de om.)

UNÍRE s. 1. v. asamblare. 2. v. îmbinare. 3. îmbi-nare, prindere. (~ celor două capete ale bârnei.) 4. (LINGV., BIOL., TEHN.) aglutinare, alipire, lipire, reunire, sudare. (Proces de ~ a două cuvinte; ~ a unor microorganisme.) 5. v. unificare. 6. v. fuzionare. 7. v. joncțiune. 8. v. căsătorie. 9. îmbinare, împletire, (fig.) conjugare. (~ armonioasă a unor preocupări.) 10. v. armonie. 11. (înv.) uniciune. (O strânsă ~ exista între ei.)

BICEFÁL ~ă (~i, ~e) (despre ființe) Care are două capete; cu două capete. /<fr. bicéphale

COÁRDĂ¹ ~e f. 1) Fir elastic, flexibil, care, fiind fixat la instrumente muzicale (vioară, pian etc.), produce oscilații acustice; strună. ~ de chitară. ◊ Orchestră de ~e orchestră alcătuită din instrumente muzicale cu coarde. A întinde ~a până se rupe a întrece măsura în ceva. 2) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe plane, fără a o intersecta. 3) Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău cu rama, pentru a ține întinsă pânza. 4) Sfoară având la capete două mânere, cu care se joacă copiii sărind peste ea sau se folosește în unele exerciții sportive. 5) pop. Țesut conjunctiv, membranos, alb-sidefiu, rezistent, care leagă mușchii de oase; tendon. ◊ ~ele vocale cele două membrane simetrice ale laringelui, a căror v******e produce vocea. 6) Curbura gâtului la cal (acoperită de coamă). 7) Ramură din tulpina viței de vie. 8) Șuviță de sirop de zahăr sau de dulceață prea tare legat. [G.-D. coardei; Sil. coar-dă] /<lat. chorda

PÁJURĂ ~i f. 1) Pasăre răpitoare de munte, de talie mare, cu cioc puternic și cu gheare lungi și ascuțite; acvilă. 2) Simbol care reprezintă o pasăre de acest fel, cu unul sau două capete, servind drept semn distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile și monedele unor țări. 3) Stemă sau emblemă cu asemenea simbol. [G.-D. pajurei] /<ucr. pažera

ZGRÍPȚOR ~i m. 1) Pasăre sedentară răpitoare asemănătoare cu vulturul, dar de talie mai mare. 2) înv. Simbol reprezentând o astfel de pasăre, care era imprimat pe o stemă. 3) înv. Monedă austriacă de argint, având imprimată pe o parte a ei imaginea unei astfel de păsări cu două capete. 4) (în basme) Ființă închipuită ca o pasăre uriașă cu două capete. /cf. ngr. ghrips

DERODÍM s.m. Monstru având un singur corp, cu două capete și cu două gâturi. [< fr. dérodyme].

GUJÓN s.n. (Tehn.) Tijă filetată în același sens pe toată lungimea sa sau numai la cele două capete, folosită la îmbinarea demontabilă a două piese. [< fr. goujon].

BICEFÁL, -Ă adj. (Despre un făt, un animal) Care are două capete. [< fr. bicéphale, cf. lat. bis – doi, gr. kephale – cap].

BÍCEPS s.m. Mușchi care are două ligamente la extremitatea superioară; (spec.) mușchiul brațului care face să se îndoaie antebrațul. [Pl. -pși, (s.n.) -psuri. / < fr. biceps, cf. lat. biceps – cu două capete].

climpúș, climpúșe sau climpúșuri, s.n. (reg.) 1. bețigaș; vărguță cu care se încarcă pușcociul de soc al copiilor; arbiu, răstoc. 2. bucată de lemn ce se bagă prin ochiul funiei ce strânge zăvorul; căluș. 3. bucățică scurtă de lemn ascuțit la cele două capete; cleps, țurcă.

DIPLOCEFALÍE s.f. (Biol.) Malformație congenitală caracterizată prin existența a două capete pe un același trunchi. [< fr. diplocéphalie].

pălimărésc, pălimăreáscă, adj. (reg.; despre noduri, legături) care se face pentru a uni două capete de frânghie, de sârmă etc.

prepelegí, prepelegésc, vb. IV (reg.; despre urzicile fierte) a bate, a sfărâma cu un băț care are la un capăt două bețișoare încrucișate.

struneá, strunéle, s.f. (reg.) 1. parte a cutiei mobile (teicii) în care cad grăunțele din coșul morii, înainte de a trece între pietrele morii. 2. parte a frâului unui cal, care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei.

crílă (críle), s. f. – 1. Matcă de năvod. – 2. Bandă, grup, ceată. – 3. Grup de hăitași. Sl. krilo „aripă” (Cihac, II, 83; Conev 81), cf. sb., cr. krilo. – Der. încrilui, vb. (a uni cele două capete ale unui năvod).

BICEFÁL, -Ă adj. 1. (despre un făt, un animal) cu două capete. 2. (fig.) cu doi conducători. (< fr. bicéphale)

DERODÍM s. m. monstru având un singur corp, cu două gâturi și două capete. (< fr. dérodyme)

DICEFALÍE s. f. monstruozitate caracterizată prin existența a două capete. (< fr. dicéphalie)

DINOCÉRAS s. m. mamifer erbivor fosil de mărimea rinocerului, având caninii foarte dezvoltați și pe cap două perechi de protuberanțe osoase. (< fr. dinocéras)

DIPLOBACÍL s. m. bacil ai cărui indivizi sunt grupați câte doi, cap la cap. (< fr. diplobacille)

DIPLOCEFALÍE s. f. monstruozitate congenitală caracterizată prin existența a două capete implantate pe un același trunchi. (< fr. diplocéphalie)

DIPROZÓP s. m. grup de monștri dubli caracterizați printr-un singur trunchi cu două capete fuzionate și două fețe (distincte). (< fr. diprosope)

GUJÓN s. n. 1. tijă filetată în același sens pe toată lungimea sa sau numai la cele două capete, la îmbinarea demontabilă a două piese. 2. bară de oțel îngropată în stratul de rezistență al unei îmbrăcăminți rutiere din beton, paralelă cu axa drumului la rosturile transversale de dilatație ale planșelor. 3. piesă îngropată în zidărie pentru a permite fixarea prin cuie sau șuruburi a tocului unei uși ori ferestre; diblu, ghermea. (< fr. goujon)

HETEROCEFÁL s. m. monstru fetal cu două capete de mărimi diferite. (< engl. heterocephalus)

BICEFÁL, -Ă, bicefali, -e, adj. (Despre un animal) Cu două capete. – Fr. bicéphale.

ZGRÍPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. ♦ (Înv.) Veche monedă austriacă de argint (care a circulat în trecut și în țara noastră), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 2. (În basme) Pasăre foarte mare, cu două capete. 3. Fig. Epitet dat unui om rău, avar, hrăpăreț. [Var.: zgrípsor s. m.] – Comp. ngr. gryps.

ȚINC¹, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.

URECHÉLNIȚĂ, urechelnițe, s. f. I. (Zool.) 1. Insectă de culoare castanie, cu corpul alungit, cu elitrele scurte, având la capătul abdomenului două prelungiri în formă de clește mare (Forficula auricularia). 2. Animal miriapod cu capul mare, cu antenele lungi, cu prima pereche de picioare mai lungă, transformată într-un fel de clești îndreptați îndărăt (Lithobius forficatus). 3. Cârcăiac. II. Plantă erbacee meliferă, cu frunze ovale cărnoase, terminate printr-un vârf ascuțit și așezate în formă de rozetă, cu flori roșii sau roz așezate în partea superioară a tulpinii (Sempervivum tectorum). – Ureche + suf. -elniță.

MATISÍ, matisesc, vb. IV. Tranz. (Mar.) A îmbina capetele a două parâme sau a două cabluri, prin împletirea șuvițelor din care sunt alcătuite. – Cf. fr. matir.

MATISÍT, -Ă, matisiți, -te, adj. (Despre capetele a două frânghii, a două cabluri) Îmbinat prin împletirea șuvițelor din care sunt făcute. – V. matisi.

DEDUBLÁ, dedublez, vb. I. Refl. A se împărți în două; a căpăta (simultan sau succesiv) două stări, două aspecte sau două forme deosebite. – Din fr. dédoubler.

CRĂCÁNĂ, crăcane, s. f. I. 1. Cracă ramificată în formă de V; lemn sau alt obiect desfăcut la un capăt în două sau în mai multe brațe; fiecare ramificație a unui obiect bifurcat; crac². 2. Prăjină provenită dintr-o ramură de copac bifurcată la un capăt, folosită pentru a sprijini crengile prea încărcate de fructe, cumpăna fântânii etc. 3. Pirostrie. ♦ Unealtă făcută din trei prăjini împreunate la capătul de sus și așezate în formă de piramidă, de care se atârnă căldarea deasupra focului. II. Varietate de struguri cu boabe mari, albe sau negre; varietate de vin din astfel de struguri. [Var.: crăcán s. n.] – Cracă + suf. -ană.

TRAPÉZ s.n. 1. Patrulater care are drept baze două laturi paralele și neegale. 2. Aparat de gimnastică format dintr-o bară legată la capete cu două frânghii fixate de plafon. // s.m. Mușchi așezat pe partea posterioară a gâtului și a umărului. // (În forma trapezo-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „patrulater având baze neegale și paralele”, „(referitor la) trapez (1)”. [Pl. -ze, -zuri, (s.m.) -zi. / < fr. trapèze, cf. gr. trapezion].

TRAPÉZ¹ I. s. n. 1. patrulater care are drept baze două laturi paralele și neegale. 2. aparat de gimnastică dintr-o bară legată la capete cu două frânghii fixate de plafon. II. adj., s. n. 1. (mușchi) inserat pe partea posterioară a gâtului și a umărului. 2. (osul) cel mai din afară al carpului. (< fr. trapèze)

CUȚITOÁIE, cuțitoaie, s. f. 1. Instrument format dintr-o lamă ascuțită de oțel (cu două mânere la capete), folosit în tâmplărie, dogărie, tăbăcărie etc. pentru cioplit, curățat, îndreptat, răzuit. 2. Unealtă tăietoare de oțel având o lamă plană sau curbă, prevăzută cu un mâner, folosită de potcovar pentru îndreptarea și curățirea copitelor. [Pr.: -toa-ie] – Cuțit + suf. -oaie.

MEDIÁ, mediez, vb. I. Tranz. A mijloci o înțelegere între două sau mai multe părți adverse, a face demersuri oficiale pentru a preveni sau pentru a pune capăt ostilităților dintre două sau mai multe state; a face un act de mediație. [Pr.: -di-a] – Din lat. mediare.

EXTENSÓR, -OÁRE, extensori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care are rolul de a întinde. ◊ (Anat.) Mușchi extensor (și substantivat, m.) = mușchi de suprafață care ajută la întinderea diferitelor părți ale corpului, în special a membrelor. 2. S. n. Aparat pentru dezvoltarea mușchilor, format dintr-unul sau din mai multe arcuri de oțel sau din benzi de cauciuc cu capetele prinse în două mânere, care trebuie întinse cu mâinile. – Din fr. extenseur.

SCRẤNCIOB, scrâncioburi, s. n. 1. Leagăn de lemn (sau construcție cu mai multe leagăne fixate pe același schelet) care se balansează sau se învârtește în cerc, servind ca mijloc de distracție; dulap. 2. Scândură sprijinită la mijloc pe un suport (gros), pe ale cărei capete se așează două persoane, pentru a se legăna. [Pl. și: scrâncioabe] – Et. nec.

A DEPARTAJÁ ~éz tranz. 1) A selecta și a separa (făcând distincte opinii, metode etc.). 2) A arbitra între două opinii, două situații (punând capăt unui balotaj). /<fr. départager

SĂGEÁTĂ ~éți f. 1) Vergea cu vârf ascuțit și cu două aripioare la capăt care se aruncă cu arcul. ◊ ~eata-apei plantă acvatică cu frunze lanceolate și cu flori albe. 2) fig. Aluzie ironică sau răutăcioasă la adresa cuiva. 3) Indicator de direcție. [ G.-D. săgeții] /<lat. sagitta

criválă, crivále, s.f. (reg.) 1. unealtă ciobănească în formă de crăcană, pe care stă drobul de sare, pentru a-l linge oile. 2. băț despicat în două la un capăt, cu care se prind șerpii. 3. parte a joagărului numită și: coacă, cocârlă, manivelă, vârtej. 4. unealtă de confecționat frânghii; crivea. 5. clește de lemn al dulgherului și tâmplarului; teasc.

jăruitór (jeruitór), jăruitoáre, s.n. (reg.) băț crăpat în două la un capăt, cu care se scormonește în jar sau „se jeruiește” pânza; cociorbă.

leámă, léme, s.f. (reg.) chingă de lemn cu două găuri la capete prin care trece frânghia servind la tragerea năvoadelor.

șcleáfă, șcléfe, s.f. (reg.) 1. bucată groasă de lemn (despicată dintr-un trunchi). 2. felie, bucată (mare). 3. (în forma: sclează) fiecare dintre cele două jumătăți ale capului de porc despicat.

TRÁINĂ s.f. Parâmă cu capetele fixate pe două corpuri plutitoare, care este târâtă pe fundul apei pentru a agăța un corp scufundat sau a-i determina poziția. [Cf. fr. traîne].

TRAINÁ vb. tr. (mar.) a târî pe fundul apei un cablu metalic, cu capetele fixate pe două corpuri plutitoare, pentru a agăța corpuri scufundate sau pentru a căuta obstacole submarine și a le determina poziția. (< fr. traîner)

HIPOCÁMP, hipocampi, s. m. 1. Animal fabulos, din mitologie, cu cap de cal, cu două picioare și cu coadă de pește, care trăgea carul lui Neptun. 2. (Iht.) Mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare, căluț de mare (Hippocampus hippocampus). – Din fr. hippocampe.

ROBINÉT, robinete, s. n. Organ de mașină sau armătură, dispozitiv care se montează la capătul unei conducte, între două conducte sau la capătul tubului de scurgere al unui recipient, în scopul întreruperii sau al restabilirii circulației unui fluid în ambele sensuri ori pentru a regla sau a schimba debitul acestuia. – Din fr. robinet.

TẤMPLĂ¹, tâmple, s. f. Fiecare dintre cele două părți laterale ale capului, cuprinse între ochi, urechi, frunte și obraz. ♦ Părul care acoperă aceste părți. Tâmple cărunte. – Lat. *templa (= tempora, pl. lui tempus).

TEREZÍE, terezii, s. f. Instrument de cântărit format dintr-o pârghie mobilă cu două brațe egale, la capetele cărora atârnă câte un taler (pentru obiecte și greutăți); p. restr. taler de balanță. – Din tc. terazi.

TERMOCÚPLU, termocupluri, s. n. Dispozitiv alcătuit din două conductoare diferite având capetele sudate și dintr-un instrument electric de măsură intercalat în circuit, folosit pentru măsurarea căldurii. – Din fr. thermocouple.

TRÁINĂ, traine, s. f. Parâmă ale cărei capete sunt fixate pe două corpuri plutitoare și care este târâtă pe fundul apei pentru a agăța un corp scufundat sau pentru a-i determina poziția. – Cf. fr. trainage.

CAÍC ~ce n. 1) Ambarcație îngustă, cu capetele ascuțite și cu două catarge. 2) Luntre (pescărească) ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete. [Sil. ca-ia-] /<turc. kayik

capIȘÓN ~oáne n. Glugă cu unul sau două colțuri care protejează capul de intemperii. /<fr. capuchon

CĂPRIÓR ~i m. 1) Masculul căprioarei. 2) Fiecare dintre bârnele puse câte două și împreunate la capătul de sus, care sprijină acoperișul unei construcții. [Sil. că-pri-] /<lat. capriolus

CORN¹ coárne n. 1) Excrescență dură de diferite forme, pară sau impară, care crește pe capul unor mamifere. ◊ Cu coarne care iese din cadrele firescului; de necrezut. A-și arăta coarnele a) a se posta în poziție de apărare; a se pune în gardă; b) a-și da pe față firea rea. A fi mai cu coarne a se crede mai deștept, mai răsărit. A se lua în coarne cu cineva a întra în conflict, a se încăiera cu cineva. A pune cuiva funia în coarne a-l face pe cineva să acționeze contrar voinței sale; a-l supune. A pune coarne a înșela (în căsnicie). 2) Substanță osoasă din care sunt constituite excrescențele de pe capul unor mamifere. Pieptene de ~. 3) Fiecare dintre cele două antene de pe capul unor vietăți mici. Coarnele melcului. Coarnele cărăbușului. 4) mai ales la pl. Obiecte sau părți ale acestora care au formă de semicerc. ◊ De la coarnele plugului de la țară; din pătura țărănească. /<lat. cornu

A SE DEDUBLÁ mă ~éz intranz. A căpăta simultan sau succesiv două aspecte sau două forme distincte. /<fr. dédoubler

HIPOCÁMP ~i m. 1) mit. Animal fantastic cu cap de cal, cu două picioare și cu coadă de pește. 2) Pește marin de talie mică de forma unui cal; cal-de-mare. /<fr. hippocampe

PARANTÉZĂ ~e f. 1) lingv. Semn de punctuație constând din două arcuri de cerc puse unul la începutul cuvântului sau textului ce se izolează din anumite motive (explicație, completare etc.), iar altul la sfârșitul lui. ◊ ~ pătrată paranteză constând din două linii îndoite la capete una spre alta. 2) fig. Digresiune în cadrul unei comunicări. ◊ În ~ printre altele. 3) mat. Semn care se pune înaintea și la sfârșitul unei expresii algebrice, arătând că o operație se referă la întreaga expresie. /<fr. paranthese

POL¹ ~i m. 1) geogr. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele (de nord și de sud) ale axei de rotație a Pământului. 2) Regiune situată în jurul acestor puncte. ~ul nord. ~ul sud. ◊ ~ ceresc fiecare dintre punctele de intersecție a axei Pământului cu sfera cerească. 3) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 4) mat. Fiecare dintre cele două puncte de intersecție a unei sfere cu diametrul ei. 5) fiz. Fiecare dintre extremitațile unui circuit electric, una cu sarcină pozitivă, iar cealaltă cu sarcină negativă. 6) fig. Parte extremă, opusă a ceva. ~ii unei discuții. /<fr. póle, lat. polus

pătuiéș, pătuiéșe, s.n. (reg.) pat cu două picioare la un capăt și cu celălalt capăt sprijinit pe vatră.

prepúscă, prepúște, s.f. (reg.) frânghie lungă și groasă legată de fiecare dintre cei doi bolovani de la capetele carmacelor stătătoare.

BULÓN s. n. tijă cilindrică de metal, filetată la un capăt, la îmbinarea a două piese. (< fr. boulon)

GEODIMÉTRU s. n. aparat pentru măsurarea indirectă a distanțelor geodezice cu ajutorul a două oglinzi amplasate la capete și între care se emite și se reflectă un fascicul luminos. (< fr. géodimètre)

PARANTÉZĂ s. f. 1. semn de punctuație din două arcuri de cerc sau două linii îndoite la capete care se închid reciproc, pentru a izola o precizare etc., intercalate într-un text; textul însuși. ◊ (mat.) semn grafic care cere ca operația cuprinsă în interiorul său să fie efectuată în prealabil. 2. (fig.) digresiune. (< fr. parenthèse)

CÎRPĂ (‹ bg., scr.) s. f. 1. Bucată de pînză sau de stofă veche, folosită de obicei în gospodărie în diverse scopuri (ștergerea prafului etc.). ♦ Fig. Om fără personalitate, pe care îl poate folosi, umili etc., oricine. ♦ (Pop.) Scutec. 2. Deșeuri textile folosite ca materie primă în industria hîrtiei. 3. Pînză subțire, lungă de peste doi metri, purtată pe cap de femeile din sudul Transilvaniei. ♦ Basma triunghiulară din pînză industrială sau țesută acasă, împodobită pe margine cu dantelă, specifică portului popular din zonele de cîmpie din E și S României.

CULÍC s. m. Gen de păsări de mlaștină cu ciocul lung și îndoit în jos și cu penajul brun-închis sau brun-argintiu, care cuibăresc în Deltă sau sînt doar de pasaj. În România se cunosc trei specii: c. mare (Numenius arquata), cu pete lanceolate, cafenii-deschis, pe spate: c. mic (N. phaeopus), cu două dungi închise pe cap; c. cu cioc subțire (N. tenuirostris), cu pete cafenii, mari pe spate.

CĂRÁRE, cărări, s. f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

MASETÉR, maseteri, adj. (În sintagma) Mușchi maseter (și substantivat, n.) = fiecare din cei doi mușchi fixați la un capăt pe maxilarul inferior și cu celălalt pe arcada zigomatică, cu rol important în masticație. – Din fr. masséter.

COMPÁS, compasuri, s. n. 1. Instrument de măsură și de trasare a cercurilor sau a arcelor de cerc, formate din două brațe articulate, prevăzute la capete cu un vârf și cu un dispozitiv de desenat (creion, trăgător, cretă etc.). 2. (Rar) Busolă. ◊ Expr. (Fam.) A-și pierde compasul = a se încurca, a se zăpăci. – Din fr. compas.

PÉNSĂ, pense, s. f. 1. Mic instrument de metal compus din două brațe îmbinate la un capăt sau încheiate în formă de foarfece, folosit (în medicină, în tehnică) pentru a prinde sau a fixa obiecte mici sau substanțe care nu pot fi luate cu mâna. 2. (În croitorie) Cută scurtă interioară, ascuțită la un capăt sau la amândouă, prin care se mulează pe corp un obiect de îmbrăcăminte. – Din fr. pince.

CRẤSNIC¹, crâsnice, s. n. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o plasă (în formă de sac) legată la colțuri de capetele curbate și încrucișate a două nuiele și fixată de o prăjină lungă; halău¹. – Cf. bg. krăstnik.

BULÓN ~oáne n. tehn. Tijă cilindrică, filetată la un capăt, folosită pentru îmbinarea a două piese. /<fr. boulon

MUSTÁȚĂ ~ăți f. 1) Păr care crește deasupra buzei superioare la bărbați. ◊ A-i râde (sau a-i zâmbi) cuiva ~ața a fi mulțumit; a se bucura. A râde (sau a zâmbi) pe sub ~ăți a râde abia observat. 2) la pl. Peri lungi care cresc în jurul botului la unele animale. 3) Fiecare dintre cele două fire mobile de pe capul insectelor sau al altor animale inferioare; antenă. 4) Fire subțiri situate în jurul gurii la unii pești, care servesc ca organe pentru pipăit. 5) la pl. Țepi lungi și subțiri care cresc pe spicul unor cereale. 6) pop. Mătasea porumbului. [G.-D. mustății] /<lat. mustacea

NIT ~uri n. Tijă (de metal moale) cu floare mare la un capăt, folosită la îmbinarea a două piese prin turtirea celuilalt capăt (de obicei, bătându-l cu ciocanul). /<germ. Niet

PROȚÁP ~uri n. 1) Lemn lung și gros de care se fixează jugul la carul cu boi. 2) Prăjină, de obicei, despicată la unul din capete, având diferite întrebuințări. ~ pentru oale. ◊ A umbla (sau a veni) cu o jalba în ~ a veni cu o plângere; a se plânge; a se jelui. 3) Instalație primitivă, formată din două bețe despicate la un capăt și înfipte în pământ, între care se pun la fript alimente (carne, pește etc.). /<sl. proțepu, bulg. procep

SCÁUN ~e n. 1) Mobilă cu patru picioare, cu sau fără spetează, pe care poate ședea o singură persoană. ◊ ~ electric dispozitiv folosit pentru electrocutarea unor condamnați la moarte. ~ de tortură dispozitiv care servea, în trecut, la imobilizarea celui supus torturilor. ~ de judecată (sau al judecății) se spunea în trecut unei instanțe judecătorești. Cu ~ la cap înțelept. A sta între două ~e a ocupa o poziție nesigură. 2) pop. Bancă (cu spetează sau fără) pe care se pot așeza mai multe persoane. 3) înv. Simbol al puterii unui suveran; tron. ◊ A ridica, a înălța, a pune (sau a se urca, a veni) în ~ a (se) face domn. A se coborî din ~ a abdica. 4) înv. Reședință a unui monarh. ◊ Cetate de ~ capitală. Sfântul ~, ~ul pontifical (sau apostolic) reședința papei; papalitate. 5) Materiile f****e eliminate de cineva. 6) Schelet de lemn destinat pentru a susține un acoperiș. 7) Parte componentă, menită să susțină ceva. ~ul spicului. 8) Placă mică de lemn care servește ca suport pentru coarde la instrumentele muzicale cu arcuș; căluș. /<lat. scamnum

caráftă (căráftă), caráfte, s.f. (reg.) unul din cele două lemne orizontale înfipte în capetele de sus ale furcilor, care țin vatalele; cioacă.

MANȘÓN s.n. 1. Obiect accesoriu de îmbrăcăminte făcut din blană sau din stofă, având două deschizături laterale în care se țin mâinile pentru a le apăra de frig. 2. Piesă cu filet interior cu care se îmbină două țevi; partea de la capătul unui tub care servește la îmbinarea acestuia cu un alt tub. ♦ Bucată de cauciuc introdusă sub anvelopa unei roți pentru a apăra camera în dreptul unei rosături sau a unei găuri a anvelopei. 3. Înveliș de protecție în care se îmbracă mânerul unor obiecte. [Pl. -oane. / < fr. manchon].

scârliónț, scârliónți, s.m. 1. (pop.) cârlionț, buclă, creț. 2. (reg.; în forma: scărlăunț) fiecare dintre capetele blănilor ce încheie cele două laturi ale unei cișmele.

CHERUBÍN s. m. 1. heruvim. 2. (în arta creștină) cap, bust de copil, cu două aripi. 3. (fig.) copilaș frumos, îngeraș. (< fr. chérubin, lat. cherubin)

CĂRÁRE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. ext. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a umbla clătinându-se, a fi beat. (Reg.) A tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a închide cuiva calea, a opri pe cineva din drum. A-și îndrepta cărările (într-o direcție) = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî. 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

TROMPÉTĂ, trompete, s. f. Instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un tub de alamă îndoit de două ori și terminat la un capăt cu o deschizătură în formă de pâlnie; goarnă. – Din fr. trompette.

DEPARTAJÁ, departajez, vb. I. Tranz. A pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii. – Din fr. départager.

FUNDĂTOÁRE ~óri f. Fiecare dintre cele două piese de lemn care astupă capetele coșului unei căruțe. /fund + suf. ~ătoare

PÉNSĂ ~e f. 1) Instrument de metal format din două brațe unite la unul dintre capete, folosit pentru apucarea obiectelor care nu pot fi (sau nu trebuie) luate cu mâna. 2) Cută interioară făcută la o haină pentru a-i diminua dimensiunile și a-i da o anumită formă. /<fr. pince

PRÁȘTIE ~i f. 1) înv. Armă de luptă folosită la aruncarea pietrelor la distanță. 2) Jucărie din două bucăți de elastic, legate de capetele unei crăcane și unite la celălalt capăt cu o bucățică de piele sau cârpă, cu care se aruncă pietricele. 3) Distanța pe care o străbate o pietricică azvârlită cu o astfel de jucărie. ◊ Ca din ~ cu mare viteză; foarte repede. 4) Frânghie cu care se leagă un cal lăturaș de leucă sau de capătul osiei. [G.-D. praștiei] /<sl. prašta

TRÂMBIȚĂ¹ ~e f. 1) înv. Instrument muzical de suflat, constând dintr-un tub de alamă, îndoit de două ori, cu clape, având un capăt larg în formă de pâlnie, care emite sunete clare și pătrunzătoare; trompetă; goarnă. 2) Instrument muzical popular de suflat, constând dintr-un tub conic, lung până la trei metri, folosit în regiunile de munte pentru semnalizări. [G.-D. trâmbiței] /<sl. tronbica

TROMPÉTĂ ~e f. Instrument muzical de suflat, constând dintr-un tub de alamă, îndoit de două ori, cu clape, având un capăt larg în formă de pâlnie, care emite sunete clare și pătrunzătoare; goarnă; trâmbiță. /<fr. trompette, germ. Trompeta

PÉNSĂ s.f. 1. Mic instrument de metal compus din două brațe unite la unul dintre capete, care servește pentru a prinde obiecte de dimensiuni mici, marginile unei răni etc. 2. Cută interioară la o haină, făcută pentru a o fasona într-un anumit fel. 3. Extremitatea cleștilor racilor, homarilor sau ale scorpionilor. [< fr. pince < pincer – a prinde, a strânge].

PRIZÓN s.n. Tijă metalică filetată la capete, folosită la îmbinarea demontabilă a două piese; șurub-prizonier. [Pl. -zoane, var. prezón s.n. / < fr. prison, cf. germ. Prison].

DEPARTAJÁ vb. I. tr. A pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii. [P.i. 3,6 -jează, 4 -jăm. / < fr. départager].

pritégă, pritégi, s.f. (reg.) fiecare dintre cele două stinghii puse cruciș la ambele capete ale loitrelor.

ACROSINDÉZĂ s. f. împerechere incompletă a doi cromozomi, legați numai la un capăt, în timpul meiozei. (< fr. acrosyndèse)

CAIÁC s. n. 1. barcă din piei de focă la eschimoși pentru vânătoare și pescuit. 2. ambarcație ascuțită la capete și condusă cu una sau două padele. ◊ sport nautic care o practică. (< fr. kayak)

DEPARTAJÁ vb. I. tr. a pune capăt unui balotaj, a arbitra între două opinii. II. tr., refl. a (se) distanța ca punctaj într-un clasament. (< fr. départager)

MANȘÓN s. n. 1. accesoriu de îmbrăcăminte, din blană sau din stofă, cu două deschizături laterale în care se țin mâinile pentru a le apăra de frig. 2. piesă cu filet interior cu care se îmbină două țevi; partea lărgită de la capătul unui tub, la îmbinarea acestuia cu alt tub; mufă (1). 3. bucată de cauciuc introdusă sub anvelopa unei roți pentru a apăra camera în dreptul unei rosături sau al unei găuri a anvelopei. 4. înveliș de protecție în care se îmbracă mânerul unor obiecte. 5. membrană protectoare a seminței, a tulpinii etc. (< fr. manchon)

PÉNSĂ s. f. 1. mic instrument de metal din două brațe unite la unul dintre capete, pentru a prinde obiecte de dimensiuni mici, marginile unei răni etc. 2. cută interioară la o haină, pentru a o fasona într-un anumit fel. 3. extremitatea cleștilor racilor, homarilor sau ale scorpionilor. (< fr. pince)

PRIZÓN s. n. tijă metalică filetată la capete, folosită la îmbinarea demontabilă a două piese. (< fr. prison)

CAIÁC, caiace, s. n. Barcă de sport, ascuțită la capete, condusă cu una sau cu două padele. – Fr. kayak.

HÂRLESCU, Dimitrie (1873-1923, n. Fălticeni), pictor român. Creația sa, caracterizată prin spontaneitate și nerv, prin notații sensibile de mișcare și atmosferă („Cămile în popas”, „Curtea atelierului din Tecuci”, „Colț de cafenea”) și prin accentele de încordare aproape dramatică prezente în portrete („cap ce copil”, „Cântăreți ambulanți”, „Bătrânul”, „doi prieteni”), degajă o energie impresionantă în mânuirea penelului.

BULÓN, buloane, s. n. Tijă cilindrică, cu sau fără cap, prevăzută cu filet, la unul sau la ambele capete și care servește la asamblarea a două piese. – Din fr. boulon.

BURSÚC, bursuci, s. m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat și greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.

ANTÉNĂ, antene, s. f. 1. (Adesea fig.) Fiecare dintre cele două firișoare mobile care se află la capul unor insecte, al crustaceelor și al miriapodelor și care servește ca organ de simț. 2. Conductă sau ansamblu de conducte electrice aeriene care formează un circuit electric (folosit în radiocomunicații). ◊ Antenă colectivă sau de bloc = antenă (combinată) cu echipament electronic adecvat pentru asigurarea recepției radio sau de televiziune la mai mulți abonați asociați. Antenă de cameră = antenă de recepție situată în interiorul încăperii în care se află radioul sau televizorul. Antenă încorporată = antenă inclusă în caseta radioului. 3. Bară lungă și mobilă prinsă transversal de catarg, spre a ține o parte din pânzele unei corăbii. 4. (Fam.; adesea la pl.) Sursă de informații. – Din fr. antenne, lat. antenna.

VIÉZURE, viezuri, s. m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioarele scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; bursuc (Meles meles). – Cf. alb. vjedhullë.

FURCULÍȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură; furcuță (2). ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul; (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. [Pl. și: furculiți] – Furcă + suf. -uliță.

SPÁTĂ, (I, III) spate, (II) spete, s. f. I. Piesă la războiul de țesut formată dintr-un sistem de lamele paralele fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene cu două rădăcini printre dinții căruia trec firele de urzeală. ♦ Bețișor peste care se petrec ochiurile când se împletește o rețea sau o plasă. II. 1. Porțiune a scapulei care susține articulația umărului; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. ◊ Loc. adj. Lat în spete = cu umeri largi, spătos, voinic. ♦ Os lat care susține articulația membrelor la animalele patrupede; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. 2. (Reg.) Spătarul scaunului. III. (Înv.) Sabie cu lamă lungă, dreaptă și lată, cu două tăișuri. – Lat. spatha.

SERTIZÁ, sertizez, vb. I. Tranz. 1. A fixa o piatră prețioasă sau ornamentală în montură metalică prin îndoirea marginilor monturii. 2. A asambla, a fixa două piese tubulare prin îndoirea pereților la capătul uneia dintre ele. – După fr. sertir.

GOÁRNĂ ~e f. Instrument muzical aerofon, folosit, mai ales, pentru semnalizări, constând dintr-un tub de alamă îndoit de două ori, cu clape și cu un capăt lărgit în formă de pâlnie, care emite sunete clare și pătrunzătoare; trompetă; trâmbiță. /<rus. gorn

INSÉRȚIE ~i f. 1) v. A INSERA. 2) Informație inserată într-un text sau ziar. 3) tehn. Strat de material inclus în interiorul altui material sau între fețele de contact a două materiale. 4) anat. Mod de fixare a capătului unui mușchi pe un os. [G.-D. inserției] /<fr. insertion, lat. insertio, ~onis

LIBELÚLĂ ~e f. Insectă cu capul mare, cu corpul lung și cu două perechi de aripi transparente, care trăiește pe lângă ape. /<fr. libelulle

BULÓN s.n. Tijă cilindrică filetată la un capăt, care se folosește la îmbinarea a două piese. [< fr. boulon].

príngă, príngi, s.f. (reg.) fiecare dintre cele două lemne puse de-a curmezișul peste capetele loitrelor la carul pentru transportat cereale.

ANTÉNĂ s. f. 1. fiecare dintre cele două organe de simț, firișoare mobile pe capul unor insecte, al crustaceelor și miriapodelor. 2. dispozitiv de transmitere, de captare a undelor electromagnetice, la aparatele de emisie sau de recepție a undelor. 3. vergă a unei vele latine, foarte lungă, ascuțită la extremități. 4. (fam.; pl.) sursă de informații. 5. filială, unitate subalternă detașată pe lângă un organism central. (< fr. antenne, lat. antenna)

ANTÉNĂ, antene, s. f. (Adesea fig.) 1. Fiecare dintre cele două firișoare mobile care se află la capul insectelor, crustaceelor și miriapodelor, și care servește ca organ de simț. 2. Conductă sau ansamblu de conducte electrice aeriene care formează un circuit electric (folosit în radiocomunicații). 3. Bară lungă și mobilă prinsă transversal de catarg, spre a ține o parte din pânzele unei corăbii. – Fr. antenne (lat. lit. antenna).

BUTÁLCĂ, butălci, s. f. Unealtă de lemn constituită dintr-o bară cilindrică subțire cu două plăci fixate în cruce la unul dintre capete, folosită la fărâmițarea cheagului de lapte în vederea formării cașului și a eliminării zerului. – Et. nec.

MANȘÓN, manșoane, s. n. 1. Accesoriu de îmbrăcăminte feminină, în formă cilindrică, deschis la ambele capete, confecționat din blană sau din stofă vătuită și folosit pentru a apăra mâinile de frig. 2. Piesă în formă de inel sau de țeavă scurtă, care servește la îmbinarea a două țevi, bare etc.; parte lărgită de la capătul unui tub, care servește la îmbinarea acestuia cu un alt tub. ♦ Bucată de cauciuc care se introduce între camera și anvelopa unei roți de automobil, de motocicletă etc. pentru a proteja camera. ♦ Înveliș de protecție (de formă inelară) în care se îmbracă mânerul sau altă parte a unor obiecte. 3. (Bot.) Membrană protectoare a seminței, a tulpinii etc. – Din fr. manchon.

ȘUFÁN, șufane, s. n. (Reg.) Fiecare dintre cei doi pari groși și lungi, ascuțiți la un capăt cu care se fixează năvodul la fundul apei ca să nu scape peștele pe sub el. – Et. nec.

STEGOZÁUR, stegozauri, s. m. (La pl.) Gen de reptile gigante fosile cu capul foarte mic, cu o creastă compusă din două serii de plăci verticale osoase pe spate și cu două serii de spini pe coadă (Stegosaurus); (și la sg.) reptilă din acest gen. – Din fr. stégosaure.

MÚFĂ s.f. 1. Bucată scurtă de țeavă cu filet interior, care servește la îmbinarea a două țevi; manșon (2). 2. Tub de metal deschis la capete cu care se fixează capsa unui fitil. [< germ. Muffe].

celíchiu s.n. (reg.) joc de copii cu două bețe (unul scurt și ascuțit la amândouă capetele, celălalt de un metru); popic, țurcă.

păcănél, -éa, păcănéi, -éle, s.m. și f. pl. (reg.) 1. (s.m.) brotăcel. 2. (s.f. pl.) cele două bețe de la războiul de țesut, cu capetele legate de câte o iță și cu mijlocul de prăjină.

șufán, șufáne, s.n. (reg.) 1. fiecare dintre cei doi pari groși și lungi, ascuțiți la un capăt, cu care se fixează năvodul la fundul apei ca să nu se scape peștele pe sub el. 2. (în forma: șifan) prăjină folosită de pescari pentru a conduce luntrea.

BULÓN, buloane, s. n. Tijă cilindrică cu filet la o extremitate și cu un cap la cealaltă, care servește la îmbinarea a două piese. – Fr. boulon.

Gorgones, (Euryale, Stheno și Medusa) cele trei fiice monstruoase ale lui Phoreys și Ceto. Dintre ele, primele două erau nemuritoare. Medusa – considerată prin excelență „gorgonă” – era muritoare. Sălașul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădinii Hesperidelor. Ele aveau o înfățișare înspăimîntătoare: în jurul capetelor li se încolăceau zeci de șerpi, privirile lor de foc împietreau pe oricine le-ar fi întîlnit; aveau brațe de bronz și aripi de aur, cu ajutorul cărora se înălțau în văzduh. Perseus a reușit să ucidă Medusa în timp ce dormea (v. Perseus). Cînd i-a tăiat capul, din gîtul ei retezat au ieșit cei doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreune cu ea: Chrysaor și calul înaripat Pegasus. Mai tîrziu, zeița Athena și-a împodobit egida cu chipul Medusei, a cărei simplă vedere transforma pe orice muritor în stană de piatră. Sîngele ei, adunat de Perseus, putea fi folosit cînd ca o otravă ucigătoare, cînd ca un leac tămăduitor.

MAGNÉTIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre forțe, fenomene) Care se referă la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat. ◊ Câmp magnetic = stare fizică particulară a unui spațiu în care se exercită forțe magnetice; p. ext. spațiul respectiv. Fluid magnetic = forță prin care se explică, în științele oculte, fenomenele telepatice și hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte sau regiuni de la extremitatea unui magnet; b) fiecare dintre cele două puncte ale globului pământesc către care se îndreaptă capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercită o influență profundă sau o atracție irezistibilă; care magnetizează. – Din fr. magnétique, germ. magnetisch.

BIMETÁL ~e n. Produs obținut prin unirea mecanică a două straturi de metale sau de aliaje, pentru a căpăta alt produs cu proprietăți deosebite. /<fr. bimétal

BONÉTĂ ~e f. 1) Acoperământ pentru cap, confecționat din pânză sau stofă, fără boruri, cu două panglici care se leagă sub bărbie. ~ de noapte. ~ pentru s****i. 2) Tichie din pânză albă, de formă cilindrică sau conică, purtată mai ales de personalul medical și de bucătari, în scopuri igienice. 3) Chipiu fără cozoroc, de formă lunguiață, purtat de militari. /<fr. bonnet

CUI ~e n. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ◊ A-și pune pofta-n ~ a renunța la ceva. 2) Piesă metalică asemă-nătoare cu acest obiect. ◊ ~ de siguranță știft de siguranță. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus

FURCULÍȚĂ ~e f. 1) Obiect de uz casnic, alcătuit dintr-un mâner și câțiva dinți la capăt, cu care se mănâncă. ◊ Barbă în ~ barbă cu părțile laterale prelungite și cu mijlocul mai scurt. Mustăți în ~ mustăți cu capetele aduse și răsucite în sus. 2) Fiecare dintre cele două lemne încovoiate și prinse cruciș de inima carului. [G.-D. furculiței] / furcă + suf. ~uliță

SOMN² ~i m. Pește dulcicol răpitor, de talie medie sau mare, cu corpul fără solzi, cu capul turtit și gura largă, înzestrată cu dinți, și două perechi de mustăți lungi, apreciat pentru carnea lui gustoasă (de culoare albă). /<bulg., sb., rus., ucr. som

TÊTE-À-TÊTE loc.s. (Franțuzism) Convorbire între patru ochi. ♦ Întâlnire a două persoane. ♦ Conversație intimă. [< fr. tête-à-tête – cap lângă cap].

JOÁNTĂ s.f. Legătură rigidă dintre două piese metalice sau de lemn alăturate. ♦ Legătură între capetele șinelor de cale ferată. [Pron. joan-. / < fr. j***t].

JOÁNTĂ s. f. 1. legătură rigidă dintre două piese metalice sau de lemn, alăturate. 2. legătură între capetele șinelor de cale ferată. (< fr., engl. j***t)

SERTIZÁ vb. tr. 1. a ansambla, a fixa două piese tubulare prin deformarea plastică a pereților la capătul uneia dintre ele. ◊ a fixa proiectilul în tubul cartușului. 2. a fixa o piatră prețioasă sau ornamentală într-o montură metalică prin îndoirea marginilor monturii. (după fr. sertir)

JOÁNTĂ ~e f. 1) Legătură făcută între capetele șinelor de cale ferată. 2) Legătură rigidă de armătură dintre două piese metalice sau de lemn alăturate. /<fr. j***t

BÁSCHET s. n. Joc cu mingea între două echipe, pe un teren special amenajat, având la fiecare capăt câte un coș fixat la o anumită înălțime; scopul urmărit este aruncarea mingii în coșul adversarului. [Var.: baschetbal s. n.] – Fr. basket [-ball].

PSÓAS, psoași, s. m. (Anat.) Fiecare dintre cei doi mușchi inserați pe fața anterioară a vertebrelor lombare și la capătul femurului, care ajută la flexiunea coapsei față de trunchi. – Din fr. psoas.

TICHÍE ~i f. 1) Bonetă mică care acoperă numai vârful capului; calotă. ◊ Ce-i lipsește chelului? ~ de mărgăritar! se spune despre cineva care, neavând lucruri de primă necesitate, își dorește lucruri inutile. 2) pop. Acoperământ pentru cap, care se îmbracă înainte de culcare; scufie. 3) pop. Bonetă cu două panglici care se leagă sub bărbie, purtată de s****i; scufie. ◊ A se naște cu ~a în cap a fi norocos. [G.-D. tichiei] /<turc. takke

ȚĂPÓI ~oáie n. 1) Furcă cu coadă lungă, cu două coarne drepte, folosită la ridicarea snopilor, cocenilor etc. 2) Prăjină la capătul căreia este fixat sacul de pescuit. 3) Căpriorul de mijloc al unei case țărănești. /țeapă + suf. ~oi

TALÓN s.n. 1. Porțiunea de deasupra călcâiului unui ciorap. ♦ (Rar) Talus. 2. Partidă la jocul de cărți. 3. Marginea tare și îngroșată a unei anvelope, care se introduce în janta roții. 4. Parte care rămâne la cotorul unui chitanțier, al unui bonier etc., după ce s-au rupt părțile detașabile. 5. (Arhit.) Mulură convex-concavă formată din două arcuri de cerc care se racordează. 6. (Muz.) Partea de la capătul de jos al arcușului. [< fr. talon].

ȘPLINT s.n. (Tehn.) Cui de siguranță cu două părți, care se pot despărți și care fixează piulița în capul unui șurub. [< germ. Splint].

ȘPLINT s. n. cui de siguranță cu două părți, care se pot despărți și care fixează piulița în capul unui șurub. (< germ. Splint)

TALÓN s. n. 1. partidă la unele jocuri de cărți. 2. porțiunea de deasupra călcâiului unui ciorap. 3. marginea tare și îngroșată a unei anvelope, care se introduce în janta roții. 4. parte care rămâne la cotorul unui chitanțier, bonier etc. după ce s-au rupt părțile detașabile. ◊ document eliberat călătorilor cu avionul, sau cu vaporul care certifică existența biletului sau permite controlul trecerii lor prin diversele servicii ale (aero)portului. 5. (arhit.) mulură convex-concavă formată din două sferturi de cerc care se racordează. 6. (muz.) piesă montată la capătul de jos al unui arcuș. (< fr. talon)

HALTÉRĂ (HÁLTERĂ), haltere, s. f. 1. Aparat de atletică grea, alcătuit din două rânduri de discuri sau sfere metalice de diferite greutăți, fixate la capetele unei bare; greutate. 2. (La pl.) Ramură sportivă care constă în ridicarea halterelor (1). – Din fr. haltère.

ORCÍC, orcicuri, s. n. Fiecare dintre cele două bucăți de lemn prinse de crucea căruței, a trăsurii etc., de capetele cărora se agață ștreangurile hamului. – Din ucr. orčyk. Cf. pol. orczyk.

SCURTÁ, scurtez, vb. I. 1. Tranz. A micșora lungimea sau înălțimea unui obiect, a reduce din lungime sau din înălțime, a face mai scurt. ◊ Expr. A scurta cuiva ghearele = a pune pe cineva în imposibilitate de a (mai) face rău. A scurta cuiva limba = a pune pe cineva în imposibilitate de a bârfi. ♦ (Înv.) A omorî, a executa (prin tăierea capului). 2. Tranz. A alege și a parcurge distanța cea mai scurtă între două puncte; a evita ocolurile, a merge direct. 3. Tranz. și refl. A face să dureze (sau să pară că durează) ori a dura mai puțin. ♦ Intranz. și tranz. A vorbi concis. – Lat. excurtare.

CONTAMINÁ vb. I. 1. tr., refl. A transmite sau a căpăta o boală molipsitoare; a (se) infecta; a (se) molipsi. 2. refl. (Despre două limbi) A se încrucișa; (despre două cuvinte) a se influența reciproc. [< fr. contaminer, cf. it., lat. contaminare – a amesteca].

slai, sláiuri, s.n. (reg.) 1. fiecare dintre cele două scânduri care leagă tălpile unei sănii; oplean. 2. fiecare dintre scândurile care formează părțile laterale ale unei ambarcații; scândura care formează marginea de sus a unei luntri; usnă. 3. poliță în perete pe care se țin lucruri de gospodărie 4. fiecare dintre stâlpii care susțin podul morii. 5. bancă transversală făcută dintr-o scândură lată și fixată în partea dinapoi a unei bărci. 6. fiecare dintre tăbliile sau dintre cele două scânduri care leagă tăbliile patului. 7. ghizdurile din bârne ale unei fântâni. 8. marginea de sus sau balustrada unei prispe. 9. scoc prin care se scurge vinul din vasul în care se pun strugurii pentru stors. 10. canal format din trei scânduri, care transportă apa ce cade pe roata ferăstrăului mecanic. 11. scobitură în forma unui șănțuleț prin care se îmbucă și se fixează două piese componente ale unui obiect din lemn. 12. fiecare dintre cele două șipci care se bat în stâlpii unei case, pentru a fixa capetele bârnelor. 13. bârnă de lemn.

capIȘÓN s. n. 1. bonetă de lână, din stofă groasă, cu unul sau două colțuri. 2. (constr.) apărătoare la coșul de fum. 3. harnașament de protecție a capului și gâtului contra insolației la caii de curse. (< fr. capuchon)

PSOÁS s. n. fiecare dintre cei doi mușchi pereche inserați pe fața anterioară a vertebrelor lombare și la capătul femurului, servind la flexiunea coapsei. (< fr., gr. psoas)

HUHURÉZ, huhurezi, s. m. Numele a două păsări răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița, fără smocuri de pene pe cap, care scot un strigăt caracteristic și trăiesc în scorburi de copaci; ciuhurez (Strix aluco și urelensis). ◊ Expr. A sta ca un huhurez (sau ca huhurezul) = a sta singur, părăsit. A se scula ca huhurezii = a se scula foarte devreme dimineața. [Var.: (reg.) huréz s. m.] – Huhura + suf. -ez.

ANTÉNĂ s.f. 1. Fiecare dintre cele două organe de simț, de forma unor firișoare mobile, care se găsesc la capul insectelor și al crustaceelor. 2. Dispozitiv de emisie sau de captare a undelor electromagnetice, legat la aparatele de emisie sau de recepție a undelor. 3. Vergă oblică la catargele corăbiilor. [< fr. antenne, it. antenna. / < lat. antenna].

cúcă¹, cúci, s.f. (reg.) 1. măciucă cu cârlig cu care se lovește în cap morunul prins la cârlige. 2. instrument de pescuit alcătuit dintr-o plasă pe două inele puse cruciș; capcană, gaie, năpastă. 3. (reg.) o parte a războiului de țesut.

POL¹ s. n. 1. (mat.) fiecare dintre cele două puncte în care o axă străpunge sfera. ♦ origine a unui sistem de coordonate polare. 2. fiecare dintre cele două extremități ale axei Pământului. ♦ ~ ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție a axei Pământului cu bolta cerească. 3. (fiz.) fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric. 4. (mat.) punct singular al unei transformări geometrice. 5. extremitate a fusului celular, către care migrează cromozomii. 6. (fig.) fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la extremități. (< fr. pôle, lat. polus, gr. polos)

capIȘÓN, capișoane, s. n. Un fel de glugă cu unul sau două colțuri, care atârnă pe spate și care se poate ridica pentru a proteja capul de intemperii. – Din fr. capuchon.

JOÁNTĂ, joante, s. f. 1. Legătură făcută la capetele șinelor de cale ferată pentru a asigura continuitatea căii de circulație. 2. Legătură între două bare de oțel din armătura unui element de beton armat. – Din fr., engl. j***t.

BÁSCHET (BASCHETBAL) (‹ engl., fr.) s. n., s. m. 1. s. n. Joc sportiv inventat de James Naismith (1891). Se dispută între două echipe formate din cîte cinci jucători, în care fiecare component încearcă să introducă mingea în coșul echipei adverse. Partida se desfășoară în două reprize a cîte 20 minute de joc efectiv, pe un teren dreptunghiular, avînd la capete panouri cu coșuri, la înălțimea de c. 3m. 2. s. m. (Mai ales la pl.) Ghete pentru sport care fac parte din echipamentul baschetbalistului.

PADÉLĂ (‹ germ., engl.) s. f. Vâslă (de 2,10-2,50 m lungime) prevăzută la capete cu câte o pală convexă, cu care se poate vâsli, alternativ, în cele două borduri, folosită la caiac. P. nu are punct de sprijin pe vreun dispozitiv de ghidare, ci este susținută și acționată de către caiacist.

ÎNCHEIETÚRĂ, încheieturi, s. f. 1. Îmbinare (mobilă) a capetelor oaselor; articulație. ♦ Parte a corpului situată în dreptul unei articulații. 2. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte sau părțile unui obiect, ale unei construcții etc. – Încheiat + suf. -ură.

PROȚÁP, proțapuri, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului și de care se prinde jugul; rudă. 2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație prezentată domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii. ◊ Expr. A umbla cu jalba în proțap = a protesta, a reclama; a cere cu insistență ceva. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. 4. Pârghie la moara de vânt sau la fântână. – Din sl. procĕpŭ, bg. procep.

RECHÍN, rechini, s. m. 1. (La pl.) Gen de pești marini răpitori având corpul acoperit cu solzi mărunți, aspri, cu coada formată din doi lobi inegali, care ajung uneori la 15 metri lungime, cu cinci fante branhiale pe laturile capului si cu schelet cartilaginos; (și la sg.) pește care face parte din acest gen. ◊ Rechin albastru = specie de rechin lung de 3-5 m, care trăiește în Marea Mediterană și în Oceanul Atlantic (Charcharias glaucus). 2. Fig. Om lipsit de scrupule, hrăpăreț, lacom. – Din fr. requin.

CÚMPĂNĂ ~ene f. 1) Instalație simplă de scos apa, constând dintr-o bârnă fixată în furca unui stâlp, având la un capăt o căldare, iar la celălalt capăt o greutate. 2) Instrument pentru măsurarea greutății constând dintr-o pârghie cu brațe egale și două talere, care se echilibrează cu greutăti etalonate; cântar; balanță. ◊ A trage (greu) în ~ a avea valoare. A sta în ~ a șovăi; a ezita. 3) Simbol al justiției reprezentat printr-o balanță. 4) Instrument folosit la verificarea poziției verticale sau orizontale. ◊ ~ăna apelor, ~ de ape linia de despărțire a două bazine hidrografice. ~ăna nopții miezul nopții. 5) Stare a omului care se ține bine pe picioare. A-și pierde ~ăna. 6) Încercare grea la care este supus cineva. Am avut o ~. 7) art. A noua dintre cele 12 constelații ale zodiacului, reprezentată printr-o balanță. /<sl. konpona

FÓTBAL s.n. Joc cu mingea practicat pe un teren de anumite dimensiuni între două echipe de câte unsprezece jucători, care pot lovi mingea numai cu piciorul sau cu capul pentru a o băga în poarta adversarului. [Var. f****l s.n. / < engl., fr. football < engl. foot – picior, ball – minge].

FÓTBAL s. n. joc sportiv între două echipe de câte 11 jucători, care caută să introducă mingea, jucată doar cu piciorul și capul, în poarta adversă. (< engl., fr. football)

PROȚÁP, proțapuri, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului și de care se prinde jugul; (reg.) rudă. ◊ Expr. A umbla cu (sau a avea) două proțapuri la car = a fi pregătit pentru orice eventualitate. 2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație și care se prezenta domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. ♦ Pârghie la moara de vânt sau la fântână. 4. Căluș. [Pl. și: (rar) proțape] – Bg., sb. procep.

CAIÁC, caiace, s. n. 1. Ambarcație de sport ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri și care este condusă cu una sau două padele. 2. Sport nautic care se practică cu caiacul (1). 3. Ambarcație mică, cu înveliș din piele de focă, folosită de eschimoși. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.

SÁBIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner. ◊ Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care amenință în orice moment situația cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-și pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-și cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăișuri, se spune despre o situație care prezintă, în același timp, avantaje și dezavantaje, prespective și pericole. ♦ (Sport) Una din probele de scrimă in care se folosește sabia. 2. Armă formată dintr-o lamă elastică de oțel, din gardă și mâner, folosită la scrimă. 3. Pește de apă dulce, cu corpul turtit lateral și cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiță (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja.

SCUFÍE ~i f. 1) Acoperământ pentru cap care se îmbracă înainte de culcare; tichie. 2) Căciulă mică rotundă purtată de călugărițe. 3) Bonetă cu două panglici ce se leagă sub bărbie, purtată de s****i; tichie. [G.-D. scufiei] /<ngr. skufia

CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, făcut din metal, piele sau cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în forma unei căciuli, care servește la coafat. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Fr. casque.

JAZ (JAZZ) [dʒæz] (‹ fr., engl.) s. n. 1. Muzică, adesea cu caracter de improvizație, cu ritm viu, sincopat, reprezentând un mod specific de exprimare a gândirii muzicale, creată către sfârșitul sec. 19 de negrii din S S.U.A., pe baza unor elemente folclorice tradiționale – blues, spirituals (din care s-au păstrat sistemul ritmic, maniera de frazare și modul de tratare a materiei sonore) și a muzicii europene (reținându-se sistemul melodic, armonic și, în special, instrumentația); adaptat astăzi condițiilor muzicale proprii diferitelor popoare. Caracteristicile fundamentale ale j. sunt: prezența elementului swing, care rezultat al unei tratări speciale a timpului muzical; vigoarea și spontaneitatea creației muzicale, în care improvizația capătă o importanță deosebită; modul propriu fiecărui executant de frazare și tratare a materiei sonore, cele două condiționându-se reciproc. Începând cu 1945, j. are mai multe stiluri, cele mai importante fiind swing, cool, free. 2. Orchestră care execută această muzică; este formată de obicei din instrumente de suflat și percuție. Sin. jazzband.

BÚCȘĂ ~e f. 1) Manșon metalic montat între două piese asamblate; bucea. 2) Scobitură făcută într-o piesă (de lemn sau de metal), în care intră capul piesei cu care se îmbină; bucea. [G.-D. bucșei] /<ucr. bukša

STEGOZÁUR s. m. dinozaurian erbivor fosil, cu capul foarte mic în raport cu trunchiul și cu membrele anterioare mai scurte, pe partea dorsală având două rânduri de plăci osoare triunghiulare. (< fr. stégosaure)

ȘTIFT, știfturi, s. n. Cui mic (de lemn), fără cap, folosit în cizmărie pentru a fixa talpa încălțămintei. ♦ Tijă metalică cilindrică sau conică, folosită la îmbinarea a două piese de metal; spin¹. – Din germ. Stift.

JUMĂTÁTE ~ăți f. 1) Fiecare dintre cele două părți egale în care poate fi împărțit un întreg. ◊ ~ de măsură măsură incompletă, parțială. Pe (sau în) ~ a) în două părți egale sau aproximativ egale; b) parțial; incomplet. A face ceva pe ~ a nu duce până la capăt un lucru început. A spune cu ~ de gură a) a vorbi cu glas slab, abia auzit; b) a vorbi în mod nehotărât, fără convingere. Cu ~ de inimă (sau cu inima pe ~) fără curaj; indecis. 2) fam. Persoană căsătorită de s*x feminin în raport cu bărbatul ce i-a devenit soț; femeie; nevastă. 3) Punct care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu sau al unui interval în timp. La ~ de drum. La o ~ de secol. 4) Unitate de măsură a capacității sau a greutății, egală cu 1/2 de litru sau de kilogram. [G.-D. jumătății] /Orig. nec.

CALÓTĂ, calote, s. f. 1. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul și este mărginită de boruri. ♦ Tichie care acoperă creștetul capului. 2. (În expr.) Calotă craniană = denumire dată oaselor care alcătuiesc partea de sus a cutiei craniene. 3. Fiecare dintre cele două părți ale unei sfere, obținute prin tăierea sferei cu un plan. 4. Boltă de tunel; partea superioară a unei excavații de teren, p. ext. a unei turele, a unei construcții (în formă de calotă (3)). 5. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere internă; p. ext. piesă tehnică asemănătoare cu o calotă (3). 6. (În expr.) Calotă glaciară = masă de gheață care acoperă regiunile polare sau părțile superioare ale munților înalți. – Fr. calotte.

CAROTÍDĂ, carotide, s. f. Fiecare dintre cele două artere principale, situate de o parte și de alta a gâtului, care duc sângele de la inimă la cap. – Fr. carotide (< gr.).

CAÍC, caice, s. n. 1. Ambarcație îngustă, cu vele, cu două catarge, cu pupa și prora ascuțite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turcească ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete. – Din tc. kayik.

TROLÍU, troliuri, s. n. Dispozitiv folosit pentru deplasarea (în sens vertical) a unei sarcini, alcătuit din una sau din două tobe care se pot roti în jurul axelor lor și pe care se înfășoară un cablu fixat cu un capăt de tobă și cu celălalt de sarcina pe care trebuie să o deplaseze. – După fr. treuil.

NITUÍ, nituiesc, vb. IV. Tranz. 1. A forma un al doilea cap al unui nit după ce acesta a fost trecut prin găurile pieselor care trebuie împreunate. 2. A împreuna, a fixa două sau mai multe piese cu ajutorul niturilor. – Nit + suf. -ui.

CAROTÍDĂ ~e f. Fiecare dintre cele două artere principale, situate de o parte și de alta a gâtului, care duc sângele oxigenat de la inimă spre cap. [G.-D. carotidei] /<fr. carotide

CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, făcut din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.

TEFILÍN s. n. obiect la evrei din două cutiuțe pătrate din piele care conțin pasaje din scriptură scrise pe bucățele de pergament, purtate pe brațul stâng și pe cap în timpul rugăciunilor de dimineață din zilele lucrătoare; filacteră. (< fr. tephilin)

CAROTÍDĂ, carotide, s. f. Fiecare dintre cele două artere principale, ramuri ale aortei, situate de o parte și de alta a gâtului, care transportă sângele de la inimă la cap; arteră cefalică. – Din fr. carotide.

CÁSCĂ s.f. 1. Acoperământ de cap din oțel, mai rar din piele etc., căptușit pe dinăuntru, pe care îl poartă militarii în luptă pentru a le apăra capul. ♦ Acoperământ de cap folosit de sportivi (automobiliști, motocicliști etc.) sau de muncitori (mineri, sondori etc.) pentru protejarea capului în timpul competițiilor sau al lucrului. 2. Dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. Dispozitiv compus din unul sau două receptoare mici care se pot așeza la urechi cu ajutorul unui suport, folosit la ascultarea unor transmisiuni radiofonice etc. [Pl. căști. / < fr. casque, cf. sp. casco].

MĂRGEÁ, -ÍCĂ, mărgele, s. f. 1. Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc., de forme și culori diferite (înșirată pe ață, cusută pe un veșmânt etc.), folosită ca podoabă; (la pl.) șirag format din asemenea obiecte. 2. (La pl.) Protuberanțe ale pielii de pe capul și gâtul curcanului. 3. (În forma mărgică) Numele dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, cu flori mici, dispuse câte una sau două în vârful unor spiculețe (Melica). – Din lat. margella. – Mărgică: cu schimbare de suf.

FÍLĂ, file, s. f. Fiecare dintre foile care alcătuiesc un caiet, o carte etc. formată din două pagini; p. ext. pagină. ◊ Expr. A cerceta (o lucrare) filă cu filă = (a cerceta, a verifica o lucrare) amănunțit, de la un capăt la altul, cu mare atenție. – Din ngr. filon.

NÁRĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. [Var.: (reg.) náre s. f.] – Lat. naris.

TAMBÚR s.n. 1. Piesă în formă de cilindru gol, folosită în diferite scopuri în tehnică. ◊ Tambur gradat = piesă componentă a anumitor instrumente de măsurat prevăzută cu gradații la unul dintre capete. 2. (Arhit.) Bloc de piatră care formează elementul constitutiv al fusului coloanei din arhitectura clasică. 3. Vestibul construit la intrarea unei clădiri, delimitat de două rânduri de uși. ♦ Porțiunea prismatică sau cilindrică, interpusă între o cupolă și arcurile sau zidurile care mărginesc un spațiu boltit. ♦ Spațiu în care se învârtește o ușă pivotantă cu mai multe aripi. 4. (Tehn.) Tobă. [Pl. -re, -ruri. / < fr. tambour, it. tamburo].

HIMÉRĂ s. f. 1. (mit.) monstru cu corp jumătate de leu și jumătate de capră, cu aripi și cap de pasăre de pradă și cu coadă de balaur. 2. motiv decorativ reprezentând un asemenea monstru. 3. (biol.) organism rezultat prin amestecarea celulelor a doi sau mai mulți zigoți distincți. ◊ ramură a unei plante care prezintă doi indivizi de constituții diferite. 4. închipuire, fantezie irealizabilă; iluzie. 5. pește holocefal cu corpul alungit și turtit lateral, lipsit de solzi, cu gura ventrală, cu dinți puțini, în formă de plăci, din afundul oceanelor. (< fr. chimère, lat. chimaera, gr. khimaira)

SINONÍMIC, -Ă, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. „Dovleac” și „tărtăcuță” desemnează, prin derivație sinonimică, „cap”. 2. S. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sinonimelor (2) și al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) și germ. Synonymik.

POL s.m. 1. (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o axă străpunge sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 2. (Astr.) Fiecare dintre cele două extremități ale axei Pământului. ♦ Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care bolta cerească pare să fie atinsă de axa în jurul căreia se efectuează mișcarea diurnă a aștrilor. 3. (Fiz.) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric. 4. (Fig.) Extremități, puncte opuse unul față de celălalt. [Pl. poli, (s.n.) poluri. / < fr. pôle, cf. germ. Pol < lat. polus , gr. polos < polein – a se întoarce, a se învârti].

TARS, tarsuri, s. n. 1. Parte posterioară a scheletului labei piciorului, formată din șapte oase, articulate la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metatarsului. 2. Parte terminală a piciorului insectelor, formată din 1-5 segmente și terminată de obicei cu una sau două gheare. 3. Scheletul fibro-cartilaginos al pleoapelor. – Din fr. tarse.

HIMÉRĂ s.f. 1. Monstru închipuit cu cap de leu, trup de capră și coadă de balaur. ♦ Motiv decorativ reprezentând un asemenea monstru. 2. Formă bizară care apare la plante, întrunind însușirile a două varietăți deosebite, fără să fie rezultatul unei încrucișări naturale. 3. Închipuire, fantezie irealizabilă; iluzie. [Var. chimeră, imeră s.f. / cf. it. chimera, fr. chimère, lat. Chimaera].

CÁSCĂ s. f. 1. acoperământ de cap din metal ușor, dar rezistent, pe care îl poartă militarii în luptă, unii sportivi sau muncitorii, scafandrii și cosmonauții pentru protejarea capului. ♦ ~ăști albastre = trupe ONU aflate în zone de conflict. ◊ acoperământ de cap din cauciuc, la înotări pentru a nu-și uda părul. 2. dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. dispozitiv din unu sau două receptoare fixate pe urechi pentru ascultarea transmisiunilor radiofonice sau telefonice. (< fr. casque)

TAMBÚR s. n. 1. dispozitiv cilindric, gol, folosit în diferite scopuri în tehnică; tobă. ◊ piesă cilindrică pentru spargerea și sortarea granulometrică a pietrei. ♦ ~ grad = piesă componentă a anumitor instrumente de măsurat, prevăzută cu gradații la unul din capete. 2. (arhit.) bloc de piatră, elementul constitutiv al fusului unei coloane; (p. ext.) element cilindric al unei construcții. 3. vestibul la intrarea unei clădiri, delimitat de două rânduri de uși. ◊ porțiune prismatică ori cilindrică, între o cupolă și arcurile sau zidurile care mărginesc un spațiu boltit. 4. spațiu în care se învârtește o ușă pivotantă cu mai multe aripi. (< fr. tambour, germ. Tambour)

BAGUIO, cap de vară a Filipinelor, situată în NV ins. Luzon, la 1.370 m alt.; 152,2 mii loc. (1989). Expl. aurifere. Întreprinderi ale ind. piel. și alim. (zahăr, tutun). două universități. Acad. militară. Grav afectată de un cutremur (iul. 1990).

SUPRAÎNĂLȚÁRE s.f. 1. Acțiunea de a supraînălța și rezultatul ei. ♦ Diferență de nivel între cele două margini ale unei șosele sau căi ferate în curbă pentru diminuarea sau anularea forței centrifuge. 2. (Constr.) Mărire a săgeții unui arc de boltă prin așezarea capetelor arcului deasupra nivelului zidurilor de sprijin. [< supraînălța].

CÁSCĂ căști f. 1) Acoperământ de protecție pentru cap, purtat de unele persoane (militari, pompieri, sportivi, mineri etc.). 2) Aparat electric în formă de căciulă, care servește la uscarea părului. 3) Receptor electroacustic, compus din una sau două capsule telefonice, care se pun la ureche pentru a asculta unele transmisiuni radiofonice. [G.-D. căștii] /<fr. casque

PÉRNĂ ~e f. 1) Obiect de forma unui sac scurt și pătrat, umplut cu pene (lână sau vată), care se pune sub cap în timpul somnului; căpătâi. ◊ ~ de călcat ustensilă asemănătoare cu un astfel de obiect, folosită la călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special al mânecilor. 2) pop. Fiecare dintre cele două bare pe care se pune butoiul în beci pentru a-l ridica de la pământ și a-l imobiliza. 3) Obiect de tapiserie constând dintr-un sac umplut cu păr sau cu iarbă de mare, care se așază, de obicei, pe scaune sau pe băncile automobilelor. 4): ~ de aer strat de aer de înaltă presiune dintre baza unui vehicul și suprafața lui de sprijin sau dintre elementele mobile și fixe ale unor mecanisme. [G.-D. pernei] /<sb. perina

A TOCÁ toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A tăia în bucăți mici (cu ajutorul unui cuțit sau al unei mașini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi în mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult și repede (ca o toacă). ◊ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunându-i mereu aceleași lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi și uscate a flecări. 3) (despre arme) A țăcăni întruna. 4) (despre păsări, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. /<lat. toccare

VÂRF ~uri n. 1) Partea de deasupra (ascuțită) a obiectelor înalte; creastă. ~ul acoperișului. ~ul copacului. ◊ Cu ~ încărcat până sus; foarte plin. Cu ~ și îndesat mai mult decât trebuie; cu prisosință. Asta pune (sau face) ~ (la toate) asta e peste orice măsură; asta este din cale-afară. 2) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; culme; creastă; coamă; spinare; creștet; pisc. 3) capătul (de obicei mai ascuțit) al unui obiect sau organ. ~ul cuțitului. ~ul degetului. ◊ Din ~ul buzelor a) de mân-tuială; b) cu dispreț; sfidător. 4) Punct de întretăiere a două laturi ale unei figuri geometrice. 5) fig. Moment central în desfășurarea unei activități. ~ul adunării. ◊ Ore de ~ ore cu o mare aglomerație sau cu o solicitare intensă. 6) la pl. Totalitate a persoanelor de frunte ale unei societăți, clase, organizații. /<sl. vruhu

PÉRNĂ, perne, s. f. 1. Obiect confecționat din două bucăți dreptunghiulare sau pătrate de țesătură de bumbac, lână etc., cusute între ele, având în interior fulgi, lână, puf etc., și pe care, de obicei, cineva își pune capul când se culcă. ◊ Pernă electrică = obiect in formă de pernă (1) plată, în care se găsesc rezistențe electrice izolate și releuri de protecție, întrebuințat ca termofor. Pernă de călcat = ustensilă auxiliară asemănătoare cu perna (1), care se folosește la călcatul obiectelor de îmbrăcăminte, în special al mânecilor, piepților, umerilor. 2. Obiect de tapițerie format dintr-un fel de sac umplut cu păr, cu iarbă-de-mare etc., adesea prevăzut cu arcuri, care se așază pe scaune, pe băncile unui automobil etc. 3. (În sintagma) Pernă de aer = curent de aer antrenat între două suprafețe aflate în mișcare relativă și care servește ca lubrifiant. [Var.: (pop.) pérină s. f.] – Din scr. perina.

ALINEÁT s.n. Rând într-un text care începe mai dinăuntru decât celelalte pentru a arăta trecerea la altă idee; fragment de text cuprins între două rânduri scrise în acest fel. ♦ Pasaj dintr-un articol de lege. [Pron. -ne-at, pl. -te, -turi, var. aliniat s.n. / cf. fr. alinéa, lat. a linea – de la capăt].

CREÁSTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, de obicei roșie și dințată, sau moț de pene pe care le au la cap unele păsări. ◊ Compus: creasta-cocoșului = a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roșii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în formă de creastă ondulată (Celosia cristala); b) numele a două specii de ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a frunzelor (Polystichum braunii și lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă, groasă, foarte ramificată (Clavaria flava). ♦ (Anat.) Proeminență osoasă. 2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apă etc. 3. Coamă de acoperiș. 4. (În sintagma) Creasta de taluz = linia de intersecție dintre fața unui taluz și suprafața terenului natural sau a platformei unui rambleu. – Lat. crista.

BALÁNȚĂ ~e f. 1) Instrument pentru măsurarea greutății (masei) corpurilor, format dintr-un mecanism cu pârghie și două talere, care se echilibrează cu greutăți etalonate; cântar; cumpănă. ◊ ~ de precizie (sau analitică) balanță care asigură un înalt grad de precizie a cântăririi. ~ romană balanță cu brațe inegale, având la un capăt al pârghiei o greutate etalonată, iar la celălalt capăt un taler în care se pun obiectele de cântărit. 2) fin. Raport dintre diferiți indicatori economici care trebuie corelați sau echilibrați. ◊ ~ de verificare operație contabilă prin care se controlează exactitatea înregistrărilor în conturi la o anumită dată. ~ comercială raportul dintre valoarea generală a importului și a exportului unei țări într-o anumită perioadă. 3) la sing. Constelație din emisfera australă. ◊ Zodia ~ei unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. [G.-D. balanței] /<fr. balance

BUCEÁ ~éle f. 1) Manșon metalic montat între două piese asamblate; bucșă. 2) Piesă metalică cilindrică, montată în interiorul unui butuc de roată (de căruță. de camion etc.). 3) Scobitură făcută într-o piesă (de lemn sau de metal), în care intră capul altei piese cu care se îmbină; bucșă. [G.-D. bucelei; Sil. bu-cea] /<lat. buccella

CARACAS, cap. Venezuelei, situată în N țării, la 950 m alt., formînd un district federal (1,93 mii km²); 3,2 mil. loc. (1990, cu suburbiile). Pr. centru politic, comercial, financiar și ind. al țării. Mare nod de comunicații. Aeroport internațional Maiquetia. Ind. prelucr. metalelor, cimentului, chimică (petrochimie, cauciuc, produse farmaceutice, hîrtie), piel. și încălț., textilă și conf., sticlărie, alim. două universități. Catedrală (1614). Panteon în memoria lui S. Bolivar. Întemeiat în 1567 de conchistadorii spanioli. În timpul Războiului pentru Independența Coloniilor Spaniole din America Latină (1810-1826), C. a devenit unul dintre centrele luptei pentru eliberare. cap. Venezuelei din 1830.

DRAGÓN¹ s. m. I. 1. animal imaginat cu cap și aripi de vultur, gheare de leu, trup și coadă de șarpe. 2. reprezentare heraldică a unui chip omenesc cu barba din șerpi încolăciți. 3. șopârlă tropicală, pe copaci, care are de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii ca niște aripi. 4. pește marin care, în timpul zilei, stă îngropat în nisip, noaptea fiind foarte activ; d**c-de-mare. 5. ambarcație cu două vele de suprafață mare; velă triunghiulară suplimentară. II. cavalerist astfel echipat încât să poată lupta și pe jos. (< fr. dragon)

COÁMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. ◊ Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane, mai ales al unui bărbat. ♦ Fig. Frunziș des din vârful coroanei arborilor. 2. Culme prelungită de deal sau de munte; creastă. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. ♦ Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante de acoperiș. – Lat. coma.

ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurúp s. n.] – Din germ. dial. Schrube.

CALÓTĂ s. f. 1. fiecare dintre cele două părți ale unei sfere, obținute prin secționarea acesteia cu un plan. ♦ ~ craniană = partea superioară a cutiei craniene; ~ glaciară = masă de gheață care acoperă regiunile polare sau părțile superioare ale munților foarte înalți; inlandsis. 2. parte a unei pălării care acoperă capul. ◊ tichie (pe creștetul capului). 3. partea superioară a unei cupole semisferice, a unei excavații; boltă de tunel. ◊ partea superioară a unei turele. ◊ piesă metalică de formă emisferică. (< fr. calotte)

MEDIATÓR, -OÁRE, mediatori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană, guvern etc. care mijlocește o înțelegere între două părți (adverse), care face un act de mediație; mijlocitor, intermediar. 2. S. n. Intermediar chimic care asigură transmiterea influxului nervos. 3. S. f. Perpendiculară dusă pe mijlocul unui segment de dreaptă; locul geometric al punctelor situate într-un plan, egal depărtate de capetele unui segment de dreaptă. ♦ (Adjectival) Plan mediator = plan perpendicular pe mijlocul unui segment de dreaptă. [Pr.: -di-a-] – Din lat. mediator.

DRAGÓN², dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, închipuit cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (D***o volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

HIMÉRĂ, himere, s. f. 1. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă. 2. Monstru în mitologia antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră și cu coadă de șarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei țesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai mulți zigoți distincți. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.

MÍJLOC¹ ~uri n. 1) Loc, parte sau punct al unui lucru (al unui spațiu sau al unei suprafețe), situat la o distanță egală de marginile sau capetele periferice. ~ul străzii. Prin ~ul satului. ◊ În ~ul... a) între, printre; b) în limitele unui spațiu; c) alături de... De la ~ de la jumătate. 2) Moment care se află la o distanță egală de începutul și sfârșitul unui interval de timp; jumătate. ◊ La ~ între două intervale de timp. 3) Parte a corpului omenesc cuprinsă între șolduri și coaste; talie; brâu. Încins la ~. ◊ A fi (cineva) la ~ a fi cauza unei stări de lucru. A fi ceva la ~ a fi ceva ascuns, inexplicabil la baza unui lucru. A-și pune capul (sau gâtul) la ~ a se expune la o primejdie. A se pune la ~ a interveni într-o ceartă, într-o încăierare. /<lat. medius locus

LÁMBĂ, lambe, s. f. 1. Lanț care leagă crucea proțapului unui car cu capetele osiei; vătrai. 2. Parte proeminentă a unei piese de lemn sau de metal care se îmbucă în scobitura corespunzătoare a altei piese pentru a asigura o îmbinare perfectă; feder. 3. Vergea lată de lemn care se introduce (cu fiecare jumătate din lățimea ei) în ulucele a două scânduri pentru a le îmbina. – Din tc. lâmba.

BALÁNȚĂ, balanțe, s. f. 1. Aparat pentru măsurarea greutății corpurilor, format dintr-o pârghie la capetele căreia se așază, de o parte, obiectul de cântărit și, de cealaltă parte, greutatea care echilibrează acest obiect. ◊ Expr. A pune în balanță = a cumpăni fapte sau argumente în vederea luării unei hotărâri. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelații din emisfera australă; cumpăna. 2. (Fig.) Comparație, raport între două sume, conturi etc. ◊ Balanță de verificare = operație contabilă constând din totalizarea separată a cifrelor din debitul și din creditul conturilor; situația conturilor la o anumită dată. Balanță comercială (a unei țări) = raportul dintre valoarea generală a importului și cea a exportului. – Fr. balance.

A SE ÎNDOͲ mă îndói intranz. 1) (mai ales despre obiecte maleabile sau mlădioase) A căpăta formă de arc; a deveni curb; a se încovoia; a se curba; a se mlădia; a se arcui; a se coroia. 2) fig. A se face gârbov (de bătrânețe sau de muncă grea); a se gârbovi; a se gheboșa; a se cocoșa; a se cocârja. ~ de spate. /în + doi

CALÓTĂ, calote, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți obținute prin tăierea unei sfere cu un plan. 2. Boltă a cărei suprafață interioară are, în secțiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere internă; p. ext. piesă tehnică asemănătoare cu o calotă sferică. 4. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul și este mărginită de boruri. ♦ Tichie care acoperă creștetul capului. 5. (În sintagma) Calotă craniană = partea superioară a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calotă glaciară = masă de gheață care acoperă porțiuni mari în regiunile polare sau părțile superioare ale munților înalți. – Din fr. calotte.

BAGDAD (BAGHDAD), cap. Iraqului, port pe fl. Tigru; 3,94 mil. loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroport internațional (Bamerni). Pr. centru politic și economic al țării; centru comercial. Fabrici de textile (mătase și lînă) și de tricotaje, de prelucr. a pieilor; covoare; ciment, produse electrotehnice, mat. rulant; rafinărie de petrol (Ad Daura). două universități. Centru al culturii arabe în ev. med. Monumente arhitectonice din sec. 13 (minarete, mausolee). Moscheea de aur (sec. 16). Muzeu național. Întemeiat în 762 de califul Al-Mansur, a devenit capitala Califatului arab condus de dinastia Abbasizilor, fiind unul dintre cele mai importante centre economice și culturale ale Orientului medieval. Ocupat succesiv de Buizi, turcii selgiucizi, mongoli, turcii otomani, perși, englezi. capitala Iraqului din 1921.

RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE, denumirea războiului civil din Anglia (1455-1485), dintre familiile nobiliare Lancaster și York. Se numea așa deoarece familia Lancaster avea ca blazon trandafirul roșu, iar familia York, trandafirul alb. În lupta de la Bosworth Field (aug. 1485), Henric Tudor, ultimul descendent al dinastiei Lancaster, unit cu o parte a partidului york, pune capăt domniei lui Richard III și întemeiază dinastia Tudor.

MELC ~ci m. 1) Moluscă cu corpul moale, vâscos, având pe spinare o cochilie în formă de spirală, iar pe cap patru tentacule sensibile. ◊ A se mișca ca ~cul (sau cu pași de ~) a se mișca foarte încet. A tăcea ca ~cul a nu rosti nici o vorbă. 2) anat. Parte a urechii interne în formă de spirală. 3) tehn. Element al unui angrenaj (elicoidal), care servește pentru transmiterea unei mișcări de rotație între doi arbori perpendiculari. /Orig. nec.

COROÁNĂ ~e f. 1) Cerc împletit din flori sau frunze, care servește drept podoabă pentru cap. 2) Cunună de flori care se pune la mormântul cuiva. 3) Podoabă în formă de cerc, făcută din metal prețios, împodobită cu pietre scumpe și purtată pe cap de monarhi, ca semn al demnității lor. 4) fig. Formă monarhică de guvernământ; monarhie. 5) Totalitate a ramurilor unui copac. 6) Partea vizibilă a dintelui la om. 7) Înveliș de metal sau din alt material, în care se îmbracă un dinte cariat după ce a fost tratat. 8) Marginea superioară a copitei la cal. 9) mat. Suprafața cuprinsă între două cercuri concentrice. 10) (în unele țări) Unitate monetară. 11) : ~ solară partea exterioară incandescentă a Soarelui, care se vede ca o aureolă în timpul eclipselor totale. 12) : ~ boreală constelație din emisfera nordică. /<lat. corona

ARC¹ ~uri n. 1) Armă primitivă folosită la aruncarea săgeților, formată dintr-o vergea flexibilă, ale cărei capete curbate sunt ținute de o coardă. A trage cu ~ul. 2) Element de rezistență al unei construcții. ◊ ~ de triumf construcție în formă de portic, înălțată în amintirea unui eveniment important. 3) Piesă elastică de oțel fixată între corpul unui vehicul și osiile roților acestuia, care servește pentru amortizarea șocurilor; resort. ~ de automobil. 4) ~ electric descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5) Ceea ce are forma unui segment din circumferința cercului. ~ul sprâncenei. /<lat. arcus

COMÁNDĂ s. f. 1. ordin, dispoziție, poruncă. ◊ ton de ~ = ton poruncitor. 2. conducere a unei unități militare. ◊ post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor. ♦ ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mișcări. 3. acțiune de comandare a unui sistem tehnic. ♦ echipamentul necesar efectuării ei. ◊ dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloți să acționeze comenzile. ♦ (inform.) instrucțiune, parte integrantă a informației transmise calculatorului de către utilizator. 4. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaș, unui antreprenor etc. ♦ marfa comandată. ◊ de ~ = executat după indicațiile clientului. 5. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărților, cabina comandantului etc. 6. parâmă subțire (saulă) cu care se înfășoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea. (

CLÁPĂ, clape, s. f. 1. Fiecare dintre dispozitivele instrumentelor muzicale de suflat, care servesc la închiderea sau la deschiderea unor orificii prin care trece curentul de aer ce produce sunetele; fiecare dintre elementele mobile ale claviaturii unui pian, unei o**i etc. care prin apăsarea cu degetele, declanșează mecanismul de producere a sunetelor. ♦ Mic disc în mecanismul mașinilor de scris și al unor mașini de calculat, fixat la capătul unei pârghii articulate și care prin apăsare, face să se imprime litera sau cifra însemnată pe el. ♦ Orice parte terminală a unui sistem tehnic de acționare care, prin manevrare (cu mâna), efectuează o anumită operație. 2. Placă articulată care servește la închiderea sau la deschiderea unui orificiu. 3. Bucată de stofă care acoperă deschizătura buzunarului unei haine. ♦ Fiecare dintre cele două bucăți de stofă sau de blană mobile, atașate lateral la unele căciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. 4. (Rar) capac. ◊ Expr. (Fam.) A trage (cuiva) clapa = a înșela, a păcăli (pe cineva). – Din germ. Klappe.

TOCÁ, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.

PERÉTE ~ți m. 1) Parte verticală a unei clădiri sau a unei încăperi. ◊ ~ în ~ având un perete comun. De ~ care se poate pune, atârna pe perete. Între patru ~ți a) la adăpost; b) în taină; în secret. A se da cu capul de ~ți (sau de toți ~ții) a fi în stare de disperare extremă. A spune cai verzi pe ~ți v. CAL. A strânge la ~ (pe cineva) a forța pe cineva să spună sau să facă ceva. A vorbi la ~ți a vorbi zadarnic; a nu fi ascultat. 2) Obstacol natural sau artificial care se ridică vertical. 3) Element care mărginește sau împarte ceva în două sau în mai multe spații. 4) Membrană care înconjoară o cavitate internă a unui organism. /<lat. paries, ~tis

ARÍPĂ ~i f. 1) Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere care servește la zbor. A bate din ~i. ◊ A căpăta (sau a prinde) ~i a deveni ferm, încrezut în forțele sale; a prinde curaj. A tăia cuiva ~ile a face pe cineva să-și piardă curajul. 2) fig. Luare sub protecție; ocrotire; apărare. ◊ A lua pe cineva sub ~a sa a ocroti pe cineva. 3) iht. Organ de înot; înotătoare. 4) Fiecare dintre planurile de susținere ale unui avion. 5) Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală. 6) mil. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unor trupe așezate în poziție de luptă; flanc. ~a dreaptă. ~a stângă. 7) Parte a caroseriei unui vehicul așezată deasupra fiecăreia dintre roți. 8) Fi-ecare dintre lopețile unei mori de vânt. 9) fig. Grupare extremă (de dreapta sau de stânga) în cadrul unei organizații sau partid. [G.-D. aripii; Acc. și áripă] /<lat. alapa

A SCĂPĂRÁ scápăr 1. intranz 1) A produce scântei (prin lovirea cremenii cu amnarul, prin ciocnirea a două corpuri tari). ◊ Cât ai ~ din amnar într-o clipă. A-i ~ cuiva călcâiele a fugi foarte repede. 2) A se produce fulgere; a fulgera. 3) (despre lumini) A luci ca un fulger; a străfulgera. 4) (despre ochi) A arunca priviri scânteietoare. ◊ A-i ~ cuiva ochii de foame a fi foarte flămând. A-i ~ cuiva ochii de furie a fi foarte furios. 5) (despre gânduri,idei etc.) A se ivi fulgerător. ◊ A-i ~ (cuiva) prin minte (sau prin cap) a-i veni brusc în minte. 2. tranz. 1) A face să ardă; a aprinde. ~ un chibrit. 2) (scântei) A face să se împrăștie. Flăcările scapără scântei. /Orig. nec.

KARLOWITZ (CARLOWITZ [kárlovits]; SREMSKI KARLOVICI), oraș în Iugoslavia (Serbia), pe Dunăre, la SE de Novi Sad; 7,4 mii loc. (1991). Aici a avut loc congresul de pace (1698-1699) care a pus capăt războiului dintre „Liga Sfântă” (Rusia, Austria, Veneția și Polonia) și Imp. Otoman. Prin tratatul încheiat de Polonia cu Imp. Otoman (16 ian. 1699), prima obținea o parte din Ucraina apuseană și Podolia, iar, prin tratatul încheiat de Austria și Veneția cu Imp. Otoman (26 ian. 1699), Habsburgilor le erau recunoscute teritoriile cucerite în timpul războiului (centrul Ungariei, Transilvania, aproape întreaga Slavonie ș.a.), Veneția primind Morea și recunoscându-i-se stăpânirea asupra unor cetăți din Dalmația. Rusia a încheiat un armistițiu pe doi ani, care a fost înlocuit cu Tratatul de Pace de la Constantinopol (1700). Tratatele de pace de la K., consemnau începutul retragerii turcilor otomani din Europa.

pomnéată, pomnéși, s.f. 1. (pop.) șervet, batistă sau fâșie de pânză albă, având legate la un capăt un ban, iar la celălalt o lumânare, care se pune în mâna mortului sau se dă de pomană celor care iau parte la înmormântare. 2. (reg.; în forma: pomnetă) bucată de pânză în care se învelesc oasele unui mort când sunt dezgropate. 3. (reg.) colac împletit care se dă de pomană la înmormântări. 4. (reg.; în forma: pocmet) manșetă la cămășile bărbătești țărănești. 5. (reg.; în forma: pogmată) fâșie împodobită la poalele unei fuste femeiești. 6. (reg.; în formele: pocmată, pogmată) cingătoare de fată împodobită cu cusături. 7. (reg.) guler la o cămașă bărbătească. 8. (reg.) fiecare dintre cele două ațe cu care se leagă cămașa bărbătescă la gât.

PLĂTÍ, plătesc, vb. IV. 1. Tranz. A achita contravaloarea (în bani sau în natură) a unui bun obținut sau cumpărat, a unei consumații etc. ◊ Expr. A plăti cu capul (sau cu viața etc.) = a fi omorât pentru o greșeală, o îndrăzneală, o faptă necugetată etc. A plăti (cuiva) cu dobândă = a se răzbuna (pe cineva) cu vârf și îndesat pentru o pagubă sau o suferință. ♦ A achita un impozit, o obligație etc. ♦ Refl. A lichida o datorie (morală), a scăpa de o obligație. 2. Tranz. A răsplăti cu bani o muncă efectuată, un serviciu prestat etc.; a retribui, a remunera. ♦ Intranz. A recompensa pe cineva pentru faptele sale. 3. Intranz. (Pop.) A valora, a prețui, a face. ◊ Expr. A nu plăti (nici) o ceapă (degerată) sau (nici) două parale (ori doi bani etc.) = a nu avea nici o valoare. – Din sl. platiti.

DUBLÁ, dublez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni de două ori mai mare; a (se) îndoi. 2. Tranz. A reuni două materiale, punându-le unul peste altul. ♦ A căptuși, a acoperi cu un alt material. 3. Tranz. A face o lucrare similară cu alta existentă sau care servește aceluiași scop ca și prima. 4. Tranz. (În teatru, la operă etc.) A înlocui pe titularul unui rol; a juca, a interpreta un rol, alternativ cu titularul lui. ♦ (În film) A înlocui pe titularul rolului în scenele primejdioase, care cer calități fizice deosebite; a realiza dublajul unui actor. ♦ (Sport) A se plasa înapoia coechipierilor din apărare, pentru a putea preveni contraatacurile jucătorilor din echipa adversă. 5. Tranz. (Despre nave) A înconjura, a ocoli un cap. – Din fr. doubler.

SAVANNAH [səvānə] 1. Fl. în ESE S.U.A.; 505 km. Izv. din Blue Ridge Mountains (m-ții Apalași) prin două râuri (Tugaloo și Seneca) care confluează în lacul de acumulare Hartwell, curge pe direcție NV-SE și Sse varsă în Oc. Atlantic, printr-un estuar, la 30 km aval de orașul Savannah. Hidrocentralele Hartwell și Clark Hill. Navigabil pentru vase mici pe 357 km, până la Augusta și pentru vase oceanice pe 8 km. 2. Oraș în ESE S.U.A. (Georgia), port pe fl. cu același nume; 131,5 mii loc. (2000). Aeroport. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Constr. de avioane. Ind. chimică (îngrășăminte, vopsele), a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, hârtiei, textilă, încălțămintei, alim. (ulei, zahăr). Universități (1890, 1935). Muzeul Mării; Muzeu de științele naturii. Fortul Pulaski. Fundat la 12 febr. 1733 de generalul James Edward Oglethorpe. cap. statului Georgia (1754-1786).

Amphion, fiul lui Zeus și al Antiopei. Avea un frate geamăn, pe Zethus. Părăsiți imediat după naștere pe muntele Cithaeron, de către unchiul lor Lycus (v. și Lycus), care voia să-i piardă, cei doi frați au fost găsiți și crescuți de niște păstori. Ajunși mari, ei au izbutit să-și regăsească mama, pe Antiope, ținută mult timp prizonieră și persecutată de Lycus și de soția acestuia Dirce (v. și Dirce). Ca să-i răzbune suferințele îndurate, Amphion și Zethus au distrus cetatea Thebae, unde domnea Lycus. După ce l-au ucis împreună cu Dirce, au pornit să reclădească zidurile cetății. Zethus căra pietrele în spate. Amphion avea o liră fermecată, dăruită de Hermes (sau de Apollo), la acordurile căreia pietrele, vrăjite, se rînduiau singure la locul lor. Mai tîrziu, Amphion s-a căsătorit cu Niobe, fiica lui Tantalus, cu care a avut mai mulți copii. Și-a pus singur capăt zilelor – după o legendă – îndurerat de moartea copiilor săi uciși de Apollo. După o altă versiune, a fost el însuși săgetat de zeu.

Athamas, rege beoțian din Orchomenus, fiul lui Aeolus. S-a căsătorit cu Nephele, cu care a avut doi copii: pe Phrixus și pe Helle. Mai tîrziu, îndrăgostindu-se de Ino, fata lui Cadmus, a mai avut doi copii cu aceasta din urmă: pe Learchus și pe Melicertes. Geloasă pe copiii din prima căsătorie, Ino a pus la cale uciderea lor. Phrixus și Helle au fost salvați însă de la moarte, chiar în momentul în care erau duși la altar spre a fi sacrificați, de un berbec cu lîna de aur, dăruit de Hermes mamei lor, Nephele. Berbecul a răpit copiii, purtăndu-i prin văzduh pînă în Colchis. Mai tîrziu Phrixus avea să-l ucidă, jupuindu-i faimoasa lînă (v. Phrixus și Argonautae). Fiind lovit de nebunie, Athamas își ucide propriul fiu, născut cu Ino, pe Learchus. De desperare, mama se aruncă în mare împreună cu Melicertes și amîndoi sînt transformați în divinități marine. Gonit din Boeotia în urma crimei săvîrșite, Athamas e nevoit să rătăcească vreme îndelungată prin lume, pînă cînd, în cele din urmă, se stabilește în Thessalia. De la el ținutul înconjurător a căpătat numele de Athamantia.