Rezultate din textul definițiilor
Constitutia (legea fundamentala) (-ti-a) s. propriu f., g.-d. Constitutiei
TEORIE, teorii, s. f. 1. Forma superioara a cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea realitatii. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi si concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ◊ Loc. adv. In teorie = in mod abstract, speculativ. 3. (In sintagme) Teoria informatiei = teorie matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale posibilitatilor de pastrare si de transmitere a informatiilor etc. Teoria literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, curentele si metodele artistice etc. Teoria relativitatii = teorie a relatiilor dintre spatiu, timp si miscare a materiei, in care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enuntate intr-o forma valabila atat pentru viteze relative mici ale corpurilor, cat si pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretica a instructiei militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. theorie, lat. theoria.
CONSTITUTIE, constitutii, s. f. 1. Totalitatea particularitatilor morfologice, functionale si psihologice ale unui individ; structura fizica generala a corpului omenesc. 2. lege fundamentala a unui stat, investita cu o forta juridica superioara celorlalte legi, care cuprinde principiile esentiale ale organizarii lui, stabileste drepturile si datoriile principale ale cetatenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme si locale etc., reflectand astfel stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constitutiune s. f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.
EXOGAMIE, exogamii, s. f. 1. lege fundamentala a gintii matriarhale, conform careia casatoriile dintre membrii aceleiasi ginti erau interzise. 2. Casatorie intre parteneri care nu apartin aceluiasi grup social. 3. (Biol.) Fuzionare a gametilor in afara organismului. – Din fr. exogamie.
CONSTITUTIE2 ~i f. 1) lege fundamentala a unui stat care determina forma de guvernamant, structura social-economica si politica, modul de organizare si de functionare a organelor de stat, drepturile esentiale si obligatiile cetatenilor. 2) Brosura care cuprinde aceasta lege. [Art. constitutia; G.-D. constitutiei; Sil. -ti-e] /<fr. constitution, lat. constitutio, ~onis
INTELEPT1 ~ti m. Persoana inzestrata cu capacitatea de a patrunde esenta legilor fundamentale ale naturii si ale societatii; cugetator; ganditor. /<lat. intellectus
LOGICA f. 1) Stiinta care se ocupa cu studiul formelor si legilor fundamentale ale gandirii. 2) Manual in care sunt expuse elementele de baza ale acestei stiinte. 3) Modalitate de a gandi; fel de a rationa. 4) Ratiune coerenta, consecventa si temeinica. 5) Temei firesc al unei actiuni. [G.-D. logicii] /<fr. logique, lat. logica
CONSTITUTIE s.f. I. Structura fizica a unui corp, a unui organism; alcatuire, structura. ♦ Compozitie, ansamblu de elemente care constituie un intreg. II. lege fundamentala a unui stat, in care sunt consemnate principiile de baza ale organizarii lui, drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, sistemul electoral etc. [Gen. -iei, var. constitutiune s.f. / cf. lat. constitutio, fr. constitution, rus. konstitutiia].
PRINCIPIU s.n. 1. Element fundamental, idee de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem politic etc. 2. lege fundamentala a unei stiinte, a unei arte etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline. 3. (In antichitate si in evul mediu) Element primordial care era considerat drept origine sau componenta de baza a lumii fizice. ♦ (In conceptiile mistice) Cauza initiala a lumii fizice si morale. ♦ Principiu activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. Regula sau norma de actiune, de legislatie etc. ♦ In principiu = din punct de vedere teoretic, in general. 5. Convingere, punct de vedere. [Pron. -piu, var. (pop.; inv.) princip, printip s.n. / < lat. principium, cf. it. principio].
CONSTITUTIE s. f. I. 1. totalitatea particularitatilor morfologice, functionale si psihologice ale unui individ. 2. conformatie; arhitectura (3). II. lege fundamentala a unui stat, care stabileste principiile de baza ale organizarii lui, drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme si locale (< fr. constitution, lat. constitutio)
CONSTITUTIE (‹ fr., lat.) s. f. I. 1. Totalitatea particularitatilor morfologice, functionale si psihologice ale unui individ; este conditionata ereditar de si ontogenetic si determina caracterul reactiilor fata de actiunea agentilor externi; structura, alcatuire. 2. Conformatie. II. legea fundamentala a unui stat, care reflecta stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernamint si organizare statala, precum si drepturile si obligatiile fundamentale ale cetatenilor. Prima c. a fost Constitutia americana de la 1787, urmata de Constitutia franceza de la 1791. In sec. 19 si la inceputul sec. 20, constitutia scrisa s-a generalizat in Europa si Asia, iar mai apoi si in Africa. In Romania, prima c. a fost adoptata la 1866. Au urmat c. de la 1923 si 1938. Alte c. au fost adoptate in anii 1948, 1952, 1965, 1991.
COULOMB {culo], Charles de (1736-1806), fizician francez. A descoperit (1785) legile fundamentale ale electrostaticii si magnetostaticii si a inventat balanta de torsiune.
constitutiune f. (lat. constitutio, -onis). Compozitiune: constitutiunea aerului. Complexiune: constitutiune robusta, delicata. lege fundamentala a unui stat: constitutiunea romaneasca a fost votata la 1866. Fig. Fam. A aplica constitutiunea, a trage o bataie. – Si -utie.
PRINCIPIU s. n. 1. element fundamental, idee, lege de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem, o norma de conduita etc. 2. lege de baza a unei stiinte, arte etc. 3. element primordial, cauza primara a lumii fizice. ♦ ~ activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. regula, norma de actiune, de comportare, de apreciere etc. ♦ in ~ = din punct de vedere teoretic, in general. 5. convingere, punct de vedere. (< lat. principium, it. principio, fr. principe)
HAECKEL [hecəl], Ernst Heinrich (1834-1919), biolog si filozof german. Prof. univ. la Jena. Fondator al monismului materialist. Reprezentant al evolutionismului. Cercetari in domeniul biologiei generale („Morfologia generala a organismelor”, „Istoria naturala a creatiei”), al zoologiei nevertebratelor, al filogeniei plantelor si animalelor, al embriologiei, al antropologiei („Antropologia sau istoria dezvoltarii omului”). Unul dintre autorii „legii biogenetice fundamentale”, sintetizata in formula: „ontogenia repeta filogenia” (1866). Prin teoria gastreii (1868), a explicat originea metazoarelor din monocelularele coloniale. A formulat conceptul de ecologie (1866). Calatorii de studii in insulele Canare, Ceylon, Java si in Marea Rosie.
SALUS POPULI (REIPUBLICAE) SUPREMA LEX ESTO (lat.) salvarea poporului (a republicii) sa fie legea suprema – Principiu fundamental de drept public roman.
LAMBERT, Johann Heinrich (1728-1777), fizician, astronom, matematician si filozof german de origine elvetiana. A lucrat la Berlin sub patronajul regelui Frederic II cel Mare (din 1764). Unul dintre intemeietorii fotometriei („Fotometria”) si ai pirometriei („Pirometria”). A pus bazele trigonometriei sferice, formuland cele doua principii fundamentale ale acesteia (Legile lui L.), pe care a aplicat-o in domeniul cartografiei. Precursor al geometriei neeuclidiene („Teoria paralelelor”), si, alaturi de Leibniz, al logicii simbolice moderne („Noul Organon”), fiind unul dintre principalii reprezentanti ai rationalismului german. A demonstrat irationalitatea numarului π (1768). Contributii in astronomie privind orbitele cometelor si formarea Universului. In cinstea sa, o unitate de masura a stralucirii ii poarta numele.
TERT3 ~i m. log.: legea (sau principiul) ~ului exclus principiu fundamental al gandirii logice, conform caruia din doua judecati contradictorii adecvata este numai una, a treia posibilitate fiind exclusa. /<lat. tertius, it. terzo
ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE PENTRU INVATAMANT, STIINTA SI CULTURA (in engl.: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization – U.N.E.S.C.O.), agentie specializata guvernamentala in cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Paris (Franta), creata in nov. 1945 in urma Conferintei de la Londra (isi incepe activitatea la 4 nov. 1946), in scopul intensificarii colaborarii intre natiuni in domeniul educatiei, stiintei, culturii si comunicarii, in spiritul respectului universal pentru dreptate si in dominatia legii, pentru drepturile omului si libertatile fundamentale, indiferent de rasa, s*x, limba sau religie. Promoveaza cooperarea intelectuala internationala, realizeaza asistenta operationala si stimuleaza schimburile internationale si cunoasterea reciproca in domeniile educatiei, stiintei si culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), intre care si Romania (din 12 iul. 1955).
MASA s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerata ca o marime caracteristica in raport cu volumul. ♦ ~ verde = furaj; ~ critica = masa minima a unui material radioactiv in care poate aparea o reactie de fisiune nucleara in lant. 2. ingramadire de elemente care formeaza impreuna un singur corp; corp solid, compact; bloc. ♦ ~ de aer = portiune imensa, omogena, a troposferei, cu proprietati distincte. 3. corp metalic masiv la care se leaga punctele unei retele, ale unei masini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. ♦ a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusa schimbarilor. 5. multime compacta de oameni. ♦ e populare = totalitatea claselor si categoriilor sociale dintr-o anumita etapa istorica, ale caror interese fundamentale concorda cu cerintele si sensul actiunii legilor obiective ale dezvoltarii societatii. 6. ~ continentala = continent. (< fr. masse, germ. Masse)
ARHIMEDE (c. 287-212 i. Hr., n. Siracuza), invatat grec. A descoperit principiul fundamental al hidrostaticii (cunoscut sub denumirea de „legea lui ”A.„), conform caruia orice corp cufundat intr-un lichid este impins de jos in sus cu o forta egala cu greutatea volulmului de lichid dezlocuit; a formulat legile pirghiilor si a inventat numeroase sisteme de pirghii si scripeti, masini si dispozitive de lupta. In matematica s-a ocupat de calculul lungimii curbelor, al raportului dintre lungimea cercului si diametru (numarul π), de proprietatile spiralelor si pentru ca a facut cuadratura parabolei este considerat precursor al calcului integral.
CONSTITUTIONAL, -A, constitutionali, -e, adj. In conformitate cu constitutia (2) unui stat, prevazut in constitutie, bazat pe constitutie. ◊ Comisie constitutionala = comisie insarcinata cu elaborarea textului unei constitutii si cu exercitarea controlului legilor ce se elaboreaza. Drept constitutional = a) totalitatea normelor fundamentale care reglementeaza relatiile privitoare la oranduirea social-economica si de stat; b) ramura a dreptului care studiaza drepturile si datoriile cetatenilor decurgand din constitutie (2). Monarhie constitutionala = monarhie ale carei prerogative sunt limitate prin constitutie. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. constitutionnel.
EXECUTIV, -A adj. care are sarcina de a asigura aplicarea legilor. ♦ putere ~a (si s. n.) = una dintre puterile fundamentale ale statului, guvernul; organ ~ = organ de stat cu functii de organizare si de asigurare a executarii legilor. (< fr. executif)
EXECUTIV, -A adj. Care are sarcina de a pune in aplicare legile si dispozitiile organelor superioare. ◊ Putere executiva = una dintre puterile fundamentale ale statului, reprezentata prin guvern. [Pron. eg-ze-. / < fr. executif].
ARMONIC, -A adj. bazat pe principiile armoniei; armonios. ♦ sunete ce (si s. f.) = sunete de diferite inaltimi, a caror frecventa reprezinta un multiplu intreg al unei frecvente fundamentale; oscilatie ~a = oscilatie a unei marimi care variaza periodic dupa anumite legi; (mat.) diviziune ~a = ansamblu de patru puncte coliniare, din care doua impart segmentul celorlalte doua in acelasi raport. (< fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)
MATERIALISM s. n. 1. orientare fundamentala in filozofie, opusa idealismului, potrivit careia lumea este, in esenta, materiala si cognoscibila. ♦ ~ dialectic = conceptie care imbina organic rezolvarea consecvent materialista a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = conceptie filozofica avand ca obiect societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice; ~ economic = conceptie unilaterala, metafizica, despre societate, care absolutizeaza rolul determinant al factorului economic in dezvoltarea sociala; ~ stiintific-naturalist = conceptie exprimand convingerea spontana a naturalistilor ca lumea exterioara este o realitate obiectiva; ~ vulgar = curent care, in esenta, reduce intreaga realitate, inclusiv constiinta, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. materialisme, germ. Materialismus)
GENERAL2-A I. adj. 1. comun, aplicabil unui mare numar de persoane, fiinte sau obiecte dintr-o anumita categorie. ◊ care priveste pe toti, la care ia parte multa lume. 2. universal. ◊ care priveste, se ocupa de ceva in linii mari, in ceea ce are esential. ◊ (despre notiuni) care rezulta dintr-o generalizare. 3. care are loc, exista pe o mare intindere. 4. (despre functii, grade etc.) de rang superior; care poarta raspunderea unei directii, a unei institutii, intreprinderi etc. II. s. n. categorie desemnand unitatea trasaturilor fundamentale, esentiale ale unei clase de obiecte si procese, care se manifesta ca lege a existentei si dezvoltarii acestora. (< fr. general, lat. generalis)
JUSTITIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdictie dintr-un stat; ansamblul legilor si al instantelor judecatoresti; sistemul de functionare a acestor instante. 2. Una dintre formele fundamentale ale activitatii statului, care consta in judecarea pricinilor civile sau penale si in aplicarea pedepselor prevazute de lege. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) in fata justitiei = a cita (sau a se prezenta) la judecata. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justitia.
GENERAL, -A adj. 1. Comun, aplicabil unui mare numar de persoane, de fiinte sau de lucruri dintr-o anumita categorie. ♦ Care priveste multa lume, la care ia parte multa lume. 2. Universal. ♦ Care priveste (se ocupa de) ceva in linii mari, in ansamblu, in ceea ce are esential. ♦ (Despre notiuni) Care rezulta dintr-o generalizare. 3. Care are loc, care exista pe o mare intindere. 4. (Despre functii, grade etc.) De rang superior; care poarta raspunderea unei directii, a unei institutii, a unei intreprinderi etc. // s.n. (Fil.) Categorie filozofica care desemneaza unitatea trasaturilor fundamentale ale unei clase de obiecte si procese care, desemnand esentialul, se manifesta ca lege a existentei si dezvoltarii acestora. [Cf. fr. general, it. generale, lat. generalis].
FIZIC, -A, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se refera la corpul fiintelor vii, in special la activitatea muschilor, care apartine corpului fiintelor vii, in special activitatii musculare. ♦ Care apartine simturilor. Placeri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constitutie naturala a unei persoane. 3. Adj. Care apartine materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei avand ca obiect studiul naturii suprafetei terestre si a mediului geografic. 4. S. f. Stiinta fundamentala din ciclul stiintelor naturii care studiaza proprietatile si structura materiei, formele miscarii ei si legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum si transformarile reciproce ale acestor forme de miscare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei stiinte. 5. Adj. Care apartine fizicii (4), privitor la fizica. – Din fr. physique.
MATERIALISM s.n. 1. Orientare in filozofie, opusa idealismului, care solutioneaza problema fundamentala a filozofiei, afirmand primordialitatea materiei, a existentei si caracterul secund, derivat, al spiritului, al constiintei. ◊ Materialism dialectic = conceptie filozofica a marxism-leninismului, care imbina organic rezolvarea consecvent materialista a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; materialism istoric = parte integranta a marxism-leninismului, avand ca obiect societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice; materialism mecanicist = filozofie materialista care explica toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, in esenta, reduce intreaga realitate, inclusiv constiinta, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. materialisme, germ. Materialismus].
REVIZIONISM s.n. 1. Atitudine sau actiune care urmareste revizuirea si modificarea unui tratat, a unei legi etc. 2. (In ideologia marxista) Curent ideologic-politic din miscarea muncitoreasca internationala care goleste de continut sau neaga principiile fundamentale ale marxismului si tinde sa inlocuiasca bazele politice, filozofice si economice ale marxismului prin teorii reformiste, oportuniste de dreapta. [Pron. -zi-o-. / cf. fr. revisionnisme, rus. revizionizm].
EXECUTIV, -A, executivi, -e, adj. Care are sarcina de a executa dispozitiile organelor superioare. ◊ Organ executiv = organ de stat cu functii de organizare si de asigurare a executarii legilor. (In organizarea unor state) Putere executiva = sistem de organe compus din guvern si intreg aparatul administrativ, reprezentand una dintre celei trei puteri fundamentale ale statului prevazute de principiul separatiei puterilor. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. executif.
CURIE [curi] 1. Pierre C. (1859-1906, n. Paris), fizician si chimist francez. Prof. univ. la Sorbona. Contributii in domeniile magnetismului si radioactivitatii. Lucrari despre fenomenul de piezoelectricitate (1880) si despre legile de simetrie la cristale. Impreuna cu sotia sa a descoperit si izolat elementele radiu si poloniu (1898). Premiul Nobel pentru fizica (1903). 2. Maria Sklodowska-C. (1867-1934, n. Varsovia), fiziciana si chimista franceza de origine poloneza. Sotia lui C. (1). Prof. univ. la Sorbona. Contributii fundamentale la studiul radioactivitatii A pus bazele radioterapiei Premiul Nobel pentru fizica (1903) si pentru chimie (1911).