Rezultate din textul definițiilor
KOINE s. f. (Lingv.) Varianta lingvistica ce serveste comunicarii intre vorbitori de dialecte sau graiuri diferite; limba comuna (b). – Din fr. koine.

FAMILIE, familii, s. f. 1. Forma sociala de baza, intemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie si din descendentii acestora. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristica, trasaturi comune unui grup de persoane inrudite prin sange. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcatuita din matca, albine lucratoare si trantori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese si idealuri comune. 4. Categorie sistematica in botanica si in zoologie, inferioara ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate si compuse, formate de la acelasi cuvant de baza. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limba comuna initiala. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).

A SE APROPIA ma apropii intranz. 1) A se deplasa sau a se situa mai aproape (de cineva sau de ceva). ~ de foc. ◊ A nu se putea apropia de ceva a fi inaccesibil ceva pentru cineva. A nu se putea apropia de cineva a nu putea gasi limba comuna cu cineva; a nu se putea intelege cu cineva. 2) A veni in curand; a fi aproape; a cadea. Vara se apropie. 3) A ajunge aproape de un anumit moment; a fi pe punctul de atingere. ~ de rezultatul scontat. 4) fig. (despre persoane) A stabili relatii apropiate; a deveni prieten (cu cineva); a se imprieteni. 5) fig. A avea trasaturi comune; a fi deopotriva; a se asemana; a semana; a se potrivi. /<lat. appropiare

DIALECT s.n. 1. Ramificatie teritoriala a unei limbi, ale carei trasaturi caracteristice (fonetice, lexicale, gramaticale etc.) o deosebesc de limba comuna a intregului popor si de alte ramificatii teritoriale ale acestei limbi. ♦ Grai. ♦ Jargon. 2. (Impr.) Limbaj special tehnic. [Pron. di-a-. / < fr. dialecte, lat. dialectus, gr. dialektos – grai].

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

NATIONAL, -A adj. Referitor la o natiune; propriu unei natiuni. ♦ Limba nationala = limba comuna si unica a tuturor membrilor unei natiuni; sosea nationala = sosea care leaga centrele importante ale unei tari si a carei intretinere intra in competenta serviciilor nationale. // s.m. Membru al unei echipe sportive nationale. // s.f. Echipa sportiva reprezentativa a unei tari. [Pron. -ti-o-. / cf. fr. national, it. nazionale].

KOINE s. f. / s. n. limba comuna greceasca, formata din sec. IV-III a. Chr. pe baza dialectului atic. ◊ (astazi) limba comuna, supralocala. (< fr., gr. koine)

NATIONAL, -A I. adj. referitor la o natiune. ♦ limba ~a = limba comuna si unica a tuturor membrilor unei natiuni; sosea ~a = sosea care leaga centrele importante ale unei tari. II. s. m. 1. persoana care apartine unui stat prin nationalitate. 2. sportiv al nationalei. III. s. f. echipa sportiva reprezentativa a unei tari. (< fr. national, lat. nationalis)

STANDARD s. n. 1. tip, model de proba. ◊ norma sau ansamblu de norme oficiale intr-un document care reglementeaza conditiile dimensionale de functionare ale unor materiale, piese, utilaje etc. ♦ ~ de stat (abr. STAS) = standard cu aplicare obligatorie, aprobat de guvern. ◊ ~ de viata = nivel de trai. ◊ (fig.; adj.) lipsit de originalitate; facut dupa sablon. ◊ limba ~ = limba insusita de intreaga colectivitate, indiferent de apartenenta dialectala a vorbitorilor; limba comuna, curenta. 2. (fin.) ~ -aur = sistem al circulatiei banesti in baterea si libera circulatie a monedelor de aur cu valoare intrinseca. 3. melodie de mare popularitate, care a rezistat modificarilor gustului de-a lungul anilor, ramanand in repertoriul permanent al jazului. (< fr., engl. standard)

KOINE (‹ fr.; gr. koine dialectoslimba comuna”) s. f. (LINGV.) 1. Dialect atic incluzand elemente ioniene, care a devenit limba comuna a intregii lumi grecesti in epoca elenistica si romana. 2. Varianta lingvistica ce serveste comunicarii intre vorbitori de dialecte sau graiuri diferite.

REGIONALISM (‹ fr.) s. n. 1. Miscare sau doctrina care pornind de la existenta unor entitati regionale in unele provincii ale unei tari duc la o activitate descentralizatoare, independenta de capitala; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limba existent numai intr-o anumita regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natura lexicala (cuvinte, de ex. mold. curechi „varza”) si fonetica (variante ale cuvintelor existente in limba comuna, de exemplu pronuntarea banateana frace pentru frate); exista insa si r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) si sintactice (constructii). R. sunt folosite pentru culoarea locala in limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism.

comun, -a adj. (lat. com-munis, d. munus, insarcinare [!]. V. i-mun, muni-cipiu, re-muneratiune). La care iau sau pot lua parte toti: fintina comuna. Ceia ce e propriu mai multora: interes comun. General, universal: limba comuna. Ordinar, obisnuit: intrebuintare comuna. Abundant, frecuent: merele-s poame comune. Ordinar, ignobil: obiceiuri comune, fata comuna. Mediocru, ieftin: marfa comuna. Viata comuna, la un loc. Gram. Nume comun, care convine tuturor fiintelor aceleiasi specii. S. n. Cel mai mare numar: comunu oamenilor. In comun, la un loc cu altu: a trai in comun.

limbaJ, limbaje, s. n. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia isi exprima gandurile, sentimentele si dorintele; limba, grai. 2. limba unei comunitati umane istoriceste constituita. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor si a gandurilor in cadrul limbii comune sau nationale. ◊ limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretentios; limba obisnuita; b) mijloc, baza de intelegere. ♦ Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere si simboluri folosit in programare. [Pl. si: limbajuri] – limba + suf. -aj (dupa fr. langage).

COINE s.n. limba comuna (mai ales limba greaca de circulatie). [Pron. co-i-, scris si koine. / < gr. koine].

INDO-EUROPEAN, -A s.m. si f. Nume dat unui grup mare de popoare si de limbi vorbite in prezent in Europa si in alte continente, reprezentand continuarea unei limbi comune neatestate, dar reconstituita prin metoda comparativ-istorica. // adj. Care apartine acestui grup etnolingvistic; referitor la acest grup. [Pron. -pean. / cf. fr. indo-europeen].

purtaret, purtareata, adj. 1. (pop.; despre imbracaminte si incaltaminte) care tine la purtare, care este pentru fiecare zi; care nu se rupe usor; durabil, purtabil. 2. (inv.; despre carti) de dimensiuni reduse, usor de transportat, de purtat cu sine, portativ. 3. (inv.; despre boli) care e mai putin grav, mai usor de suportat. 4. (inv.; despre limba) comun, popular. 5. (inv.; despre oameni) de rand, obisnuit. 6. (s.n.; reg.) fiecare dintre cele doua prajini pe care se cara fanul la locul unde se face claia (capita). 7. (s.m.; inv.; in sintagma) purtaret de viata = fiinta, om care traieste.

INDO-EUROPEAN, -A I. s. m. f. grup mare de popoare si de limbi vorbite in prezent in Europa si in alte continente, reprezentand continuarea unei limbi comune neatestate, dar reconstituita prin metoda comparativ-istorica. II. adj. referitor la aceste limbi sau la populatiile care le vorbeau. (< fr. indo-europeen)

SANDFELD (JENSEN), Kristoffer (1873-1942), lingvist danez. Specialist in romanistica; s-a ocupat de limba romana („Sintaxa romana”, in colab.) si de elementele comune limbilor balcanice („Disparitia infinitivului in romana si in limbile balcanice”, „Lingvistica balcanica”). Lucrari de lexicografie. M. coresp. al Acad. Romane (1911).

comunITATE ~ati f. 1) Caracter comun. ~ de limba. ~ de interese. 2) Grup social ai carui membri traiesc impreuna sau poseda bunuri materiale, au interese comune; colectivitate. 3) Totalitate de persoane care traiesc in aceeasi localitate. 4) Ansamblu de state, unite prin interese economice, politice si culturale comune. /<fr. communaute, lat. communitas, ~atis

balamuc (balamucuri), s. n.1. Ospiciu, spital de nebuni. – 2. Zarva, larma, dezordine. De la Malamoc, vechea resedinta a unui ospiciu in Munt. (DAR). Folosirea eufemistica a locului de resedinta substituind cuvintul „ospiciu” este comuna multor limbi, cf. rom. Golia, Marcuta, fr. Sainte-Anne, sau Charenton. Desi nu-i este recunoscuta aceasta explicatie, Scriban prefera s-o identifice cu cuvintul urmator. In Munt. (ALR, II, 55).

barba (-arbi), s. f. – Par crescut pe barbie si pe obraji. – Mr., megl. barba, istr. borbę. Lat. barba (Puscariu 182; REW 994; Candrea-Dens., 133; DAR) comun tuturor limbilor romanice. – Der. barbarie, s. f. (batrin ramolit, bosorog); barbos, adj. (cu barba); barbusoara, s. f. (caracuda, plevusca). Din rom. provine sas. barbos.Cf. si barbat.

busuioc s. m. – Planta (Ocimum basilicum), cea mai comuna si apreciata dintre florile cunoscute traditional in popor. – 2. (Arg.) Cutit, briceag. – 3. (Adj.) Se spune despre fructele cu gust asemanator cu strugurele tamiios. – Var. bus(i)oc, bus(u)ioc. Mr. busuloc, busulac, busiloc. Sb. bosiok (Miklosich, Fremdw., 78; Cihac, II, 35), sau mag. bosziok, busziok (DAR). Cuvint comun multor limbi, provenind din gr. βασιλιϰόν, cf. it. basilico, fr. basilic, alb. bozeljok, bg. bosiljak, bolisljok; totusi. este greu de sustinut der. directa din gr. *βασιλιαϰόν, propusa de Diculescu, Elementele, 461.

PROTOROMA'NA s. n. limba romana comuna vorbita intre sec. VI si XIII in nordul si sudul Dunarii. (< proto- + romana)

hrentui (-uesc, hrentuit), vb. – (Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. – Var. hrintui, hrentui. Origine incerta. Din mag. harantolni „a strica” (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima var. indica o contaminare cu sdrentui.Der. hrentuitura, s. f. (stricare, uzare).

medita (meditez, meditat), vb.1. A gindi. – 2. A prepara, a da lectii in particular. Fr. mediter; si pentru sensul al doilea lat. meditari cu sensul de „a exercita, a pregati”, comun in limba clasica (observatiile lui Graur, BL, XIV, 109 nu sint izbutite). – Der. meditativ, adj.; meditatiu(n)e, s. f. (gindire profunda; lectie particulara), din fr. meditation; meditator, s. m. 9profesor particular); premedita, vb., din fr. premediter.

TRIB, triburi, s. n. Grupare de mai multe ginti sau de familii inrudite, care au limba si credinte comune, locuiesc acelasi teritoriu si se supun autoritatii unui sef ales. – Din lat. tribus.

GRUP ~uri n. 1) Ansamblu de fiinte sau de lucruri asemanatoare, aflate impreuna sau in vecinatate. ~ de elevi. ~ de cuvinte. ◊ In ~ in colectiv; impreuna. 2): ~ sanitar incapere inzestrata cu closet, chiuveta (uneori si cu cada). 3) Asociatie bazata pe idei, conceptii, scopuri sau activitate comuna; grupare. ~ social. ~ parlamentar. 4) Ansamblu de persoane, fenomene sau obiecte cu trasaturi comune. ~ etnic. ~ de limbi. /<fr. groupe

NATIONALITATE ~ati 1) Comunitate de oameni cu limba si cultura comuna, care s-a constituit istoriceste pe un teritoriu dat. 2) Apartenenta a unei persoane la o anumita natiune. [G.-D. nationalitatii; Sil. -ti-o-] /<fr. nationalite, germ. Nationalitat

TRIB s.n. 1. Forma de organizare a societatii primitive, constand dintr-o grupare de mai multe ginti sau de familii reunite intre ele prin legaturi de inrudire, care traiau pe un teritoriu propriu, aveau o limba si credinte comune si erau supuse autoritatii unui sef (ales din mijlocul lor). 2. (La unele popoare din antichitate) Semintie, ginta, neam. ♦ Populatia fiecarui district in Roma antica. 3. (Biol.) Subdiviziune a familiei, cuprinzand genuri inrudite. [< lat. tribus, cf. fr., it. tribu].

arababura s. f. – Dezordine, incurcatura, scandal. – Var. harababura, (h)alababura. Tc. anababulla, sau ngr. ἀλλαμπάμπολλα, cu var. ἀναμπαμποῦλα si ἀναμπουμποῦλα (DAR). Pare a fi creatie expresiva, comuna si altor limbi; cf. lat. med. baburra „nebunie” (Du Cange; Castro 174), ngr. βαβοῦρα cu acelasi sens, ven. alabala „in chip confuz”, sp. zurriburri.

biz interj.1. Imita biziitul insectelor care zboara. – 2. Exprima zeflemisirea cuiva, si mai ales a copiilor plingaciosi. Creatie expresiva, comuna mai multor limbi (REW 1057; Puscariu, RF, I, 269 si Dacor., I, 103; Sutu, Dacor., II, 149), cf. sl. buzeti (Berneker 111), germ. biesen. Der. biza, s. f. (insecta, musca; albina; in arg., ziar); bizalau, s. m. (bondar, barzaun); biziit, s. n. (zumzet); biziitor, adj. (care biziie); bizoi, s. m. (viespe); binzar, s. m. (bondar; taun); binzoi, s. m. (bondar); bijoi, s. n. (in Trans., izvor, fintina).

ETNIE s. f. unitate etnica, determinata in timp si spatiu, cu trasaturi de civilizatie si cultura (limba, traditii etc.) comune. (< fr. ethnie)

FAMILIE s. f. 1. forma istorica de comunitate umana, grup de oameni legati prin consangvinitate si inrudire; (spec.) grup social avand la baza casatoria, alcatuit din soti si copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. ~ lexicala = serie de cuvinte inrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la acelasi cuvant de baza. ◊ grup de limbi cu trasaturi comune care provin din aceeasi limba initiala. 4. diviziune a ordinului, mai mare decat genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinatii chimice cu trasaturi comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. 6. (mat.) multime de drepte, curbe sau suprafete care au o caracteristica intrinseca comuna, ecuatiile lor continand un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

LINGVISTIC, -A I. adj. referitor la lingvistica. II. s. f. stiinta care studiaza limba si legile ei de dezvoltare. ♦ ~ generala = disciplina care studiaza faptele de limba din perspectiva trasaturilor comune mai multor limbi; ~ comparativa = disciplina care studiaza comparativ concordantele fonetice, semantice si gramaticale din mai multe limbi; ~ matematica = disciplina care studiaza fenomenele de limba cu mijloace matematice; ~ structurala = disciplina care studiaza relatiile dintre elementele limbii si caracterul sistematic al acesteia. ◊ glotologie. (< fr. linguistique)

ROMAN, -A, romani, -e, s. m. si f., adj. I. S. m. si f. 1. Persoana care apartine populatiei de baza a Romaniei sau este originara din Romania. 2. (Pop.) Taran. ♦ Barbat, sot. ♦ Om (in general), barbat. 3. (In forma ruman) Denumire data, in evul mediu, in Tara Romaneasca, taranilor dependenti de stapanii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care apartine Romaniei sau romanilor (I 1), referitor la Romania sau la romani; romanesc. ♦ (Substantivat, f.) limba vorbita de romani. Romana comuna (sau primitiva) = stadiu in evolutia limbii romane anterior diferentierii dialectale; straromana. [Var.: ruman s. m.] – Lat. romanus.

STANDARD s.n. 1. Tip, model facut de proba. ♦ Totalitatea prescriptiilor de standardizare; document, act (oficial) in care sunt consemnate aceste prescriptii. ♦ Standard de viata = nivel de trai; limba standard = aspect al unei limbi care reprezinta trasaturile ei comune si modul general de folosire. ♦ (Fig.; peior.) Care nu este original, facut dupa sablon. 2. Melodie care a rezistat modificarilor gustului de-a lungul anilor, ramanand in repertoriul permanent al jazului. [Var. standard s.n. / < engl., fr. standard].

cutu interj.1. Serveste pentru a chema ciinii. – 2. (S. m.) Ciine, catel. – Var. (1) cuciu. Creatie expresiva, comuna unui numar mare de limbi; cf. it. cuccio (sicil. guzzu, calabr. coci-coci, cuci-cuci, calabr. cucciu „ciine”), astur. cuzo „pui de ciine”; gal. cuz-cuz, alb. kuc, ngr. ϰούτσι-ϰούτσι, tc. kucuk „catelus”, bg., sb. kuce, mag. kuszi.Der. cuta, s. f. (catelusa); cutuire, s. f. (Olt., codoasa).

COTEANU, Ion (1920-1997, n. Bucuresti), lingvist roman. Acad. (1974), prof. univ. la Bucuresti. Specialist in lexicologie, stilistica („Stilistica functionala a limbii romane”), dialectologie, limba literara („Romana literara si problemele ei principale”) si gramatica istorica („Morfologia numelui in proto-romana [romana comuna]”). Redactor responsabil la „Dictionarul limbii romane” – serie noua.

CRONICA MOLDO-GERMANA, versiune prelucrata in limba germana a unui prototip comun cronicilor Moldovei din sec. 15. Scrisa la curtea lui Stefan cel Mare, relateaza evenimentele domniei acestuia cuprinse intre 1457 si 1499. Cea mai veche dintre scrierile istorice din Moldova pastrate pina azi.

STRAROMANA s. f. (Lingv.) Stadiu in evolutia limbii romane anterior diferentierii dialectale; romana comuna, romana primitiva. – Pref. stra- + romana (dupa germ. urrumanisch).

VULGAR, -A I. adj. 1. cunoscut de toata lumea; comun, obisnuit, curent. 2. ordinar, grosolan, trivial. 3. latina ~a = limba latina populara. 4. lipsit de baza stiintifica; nestiintific. ♦ materialism ~ = curent filozofic aparut in Germania pe la jumatatea sec. XIX, care reduce intreaga realitate la materie, considerand si constiinta ca fiind de natura materiala. II. s. f. denumire a limbii italiene, in epoca medievala si medie. (< fr. vulgaire, lat. vulgaris)

VULGAR, -A, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocanesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obisnuit, banal. ◊ (Mat.) Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Inv.; despre limba) Vorbit de popor, popular. ◊ limba latina vulgara = limba latina populara. 4. Lipsit de suport stiintific; nestiintific. Materialism vulgar. – Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.

AFRO-ASIATIC (‹ fr.) adj. Care este comun Africii si Asiei, referitor la Africa si la Asia. ♦ Limbi afro-asiatice: familie de limbi vorbite in pen. Arabia si in N si E Africii. Are urmatoarele ramuri: egipteana; libico-berbera (vorbita de berberi); cusitica (NE Africii); ciadiana (in centrul Africii); semitica (in N si E Africii; SV Asiei).

TRIB ~uri n. 1) Forma de organizare economica si sociala, specifica comunei primitive si caracterizata prin legaturi de rudenie, prin comunitate de limba si de teritoriu si prin conducator ales. 2) fig. Familie numeroasa. /<lat. tribus, fr. tribe

CLAN, clanuri, s. n. 1. comunitate gentilica caracteristica comunei primitive, formata din oameni legati prin relatii de rudenie si de limba. 2. (Peior.) Clica. – Din fr. clan.

CLAN (‹ fr., engl.) s. n. 1. Grup de familii inrudite la popoarele celtice; p. ext. comunitatea umana din comuna primitiva, compusa din indivizi uniti prin legaturi de rudenie si de limba; ginta, trib. ◊ (SOCIOL.) C. totemic = trib primitiv intemeiat pe apartenenta tuturor membrilor la acelasi totem. 2. (MAT.) Multime K nevida de parti ale unei multimi E, cu proprietatea ca oricare ar fi doua multimi din K reuniunea si diferenta lor apartin lui K. ◊ C. borelian = c. K avind proprietatea ca reuniunea unui numar infinit de multimi din K apartine lui K; corp borelian. 3. (Peior.) Clica.

CLAN ~uri n. 1) (in comuna primitiva) Comunitate formata din persoane legate prin relatii de rubedenie si de limba. 2) fig. depr. Grup de oameni intovarasiti in vederea unui scop reprobabil; clica; banda; sleahta; gasca. /<fr. clan

TIPOLOGIE ~i f. 1) Clasificare stiintifica a obiectelor si a fenomenelor dupa anumite trasaturi tipice. 2) Ramura a psihologiei care se ocupa cu studiul trasaturilor psihice caracteristice pentru diferite tipuri de oameni. 3) lingv. Metoda de studiere a structurii limbilor pentru a stabili tipul de care tin si pentru a releva trasaturile comune si distincte. [G.-D. tipologiei] /<fr. typologie

COSMOPOLIT, -A, cosmopoliti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care apartine cosmopolitismului, privitor la cosmopolitism; care manifesta cosmopolitism. ♦ (Iesit din uz) Care era atras de tot ce era strain. 2. Care tine de mai multe culturi, comun mai multor tari sau tuturor tarilor; universal. ♦ Pestrit, amestecat (prin prezenta mai multor nationalitati si limbi). Oras cosmopolit. – Din fr. cosmopolite. Cf. (pt. sensul 1) rus. kosmopolit.

OMENESC, -EASCA, omenesti, adj. 1. Care apartine omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu infatisarii sau firii omului; de om; uman. ◊ (Substantivat, n.) Omenescul unei situatii.Asezare omeneasca = denumire pentru sat, comuna, oras. 2. Care apartine omului de rand. 3. (Inv. si pop.) Prietenos, binevoitor; bland. ♦ Convenabil, rezonabil. ♦ (Despre limba) Inteligibil, clar. – Om + suf. -esc.

COSMOPOLIT, -A adj. 1. (Adesea s.) Referitor la cosmopolitism; cu manifestari de cosmopolitism. 2. (In faza preimperialista) Care tine de mai multe culturi, comun mai multor tari; universal. ♦ (Despre orase etc.) Pestrit, amestecat (prin componenta populatiei si prin varietatea limbilor vorbite). ♦ (Despre plante) Care are o larga raspandire geografica. [Cf. fr. cosmopolite, it. cosmopolita, gr. kosmopolites < kosmos – univers, polites – cetatean].

PROCLITIC ~ca (~ci, ~ce) gram. (despre elemente de limba) Care este lipsit de accent propriu, fiind legat de cuvantul urmator cu care face corp fonetic comun. /<fr. proclitique

VULGAR, -A adj. 1. Cunoscut de toata lumea; comun, obisnuit, curent. ◊ Logaritm vulgar = logaritm a carui baza este numarul 10; logaritm zecimal. 2. Ordinar, grosolan, trivial. ♦ (Despre limba) Vorbit de popor; popular. ◊ limba latina vulgara = limba latina populara. 3. Lipsit de baza stiintifica; nestiintific. ◊ Materialism vulgar = curent filozofic aparut in Germania pe la jumatatea sec. XIX, care, in esenta, reduce intreaga realitate la materie, considerand si constiinta de natura materiala. // s.f. Denumire a limbii italiene, folosita mai ales in epoca medievala si medie. [< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire].

comunITATE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau fiinte; posesiune in comun. ◊ (Dr.) C. de bunuri = regim al bunurilor sotilor, in temeiul caruia bunurile dobandite cu titlu oneros in timpul casatoriei apartin, cu exceptiile prevazute de lege, ambilor soti, care au deopotriva, dreptul de a le administra si de a dispune de ele. 2. Grup de oameni cu interese, credinte sau norme de viata comune; totalitatea locuitorilor unei localitati, ai unei tari etc. ◊ C. lingvistica = grup de oameni care comunica intre ei folosind acelasi idiom (limba, dialect, grai). 3. Ansamblu de organisme vegetale si animale intre care se stabilesc relatii de existenta si interactiune.

VULGAR ~a (~i, ~e) 1) Care nu se deosebeste prin nimic; lipsit de originalitate; comun; obisnuit; trivial; ordinar. 2) (despre persoane si manifestarile lor) Care este lipsit de pudoare; fara decenta; indecent; scabros; trivial; obscen. 3): Latina ~a limba latina vorbita; latina populara. /<lat. vulgaris, fr. vulgaire

NATIUNE, natiuni, s. f. comunitate stabila de oameni, istoriceste constituita ca stat, aparuta pe baza unitatii de limba, de teritoriu, de viata economica si de factura psihica, care se manifesta in particularitati specifice ale culturii nationale si in constiinta originii si a sortii comune. [Pr.: -ti-u-] [Var.: (inv.) natie s. f.] – Din lat. natio, -onis, it. nazione, fr. nation, rus. natiia.

FAMILIE ~i f. 1) Grup de persoane inrudite prin casatorie sau prin sange care traiesc impreuna (sot, sotie, descendentii acestora). 2) Succesiune de generatii ce se trag dintr-un stramos; neam; semintie. ◊ ~ de limbi grup de limbi inrudite, care provin din aceeasi limba initiala. ~ de cuvinte totalitate a cuvintelor compuse si derivate formate de la radacina aceluiasi cuvant. 3) fig. Reuniune de oameni sau de popoare legate intre ele prin interese si idealuri comune. 4) biol. Categorie sistematica superioara genului si inferioara ordinului. [Art. familia; G. D. familiei; Sil. -li-e] /<lat. familia, fr. famille

general (generala), adj. – Care este comun tuturor fiintelor sau obiectelor din aceeasi categorie. Fr. general.Der. general, s. m. (grad de ofiter superior), din fr., cu multe var. inv. sau pop.: gheneral, ghenerar, ghineral, ghinarar(iu), intrare in limba din sec. XVIII prin intermediul rus.Der. (din fr.) generalisim, s. m.; generalitate, s. f.; generaliza, vb.

ORIGINAL, -A, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice si literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie intaiul exemplar, care a servit sau poate servi drept baza pentru copii, reproduceri sau multiplicari; care a fost produs pentru prima oara intr-o anumita forma. ◊ Loc. adj. si adv. In original = in forma primara, necopiat; in limba in care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reala, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat dupa altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artisti, scriitori, oameni de stiinta) Care creeaza ceva nou, personal, fara a folosi un model facut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Fiinta sau obiect care serveste ca model pentru o opera de arta. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobisnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)