Dex literatură artistică

BELETRÍSTICĂ f. Totalitate a operelor literare; literatură artistică. [G.-D. beletristicii; Sil. -le-tris-] /<germ. Belletristik

BELETRÍSTIC, -Ă, beletristici, -ce, adj. Care aparține literaturii artistice, privitor la literatura artistică. ♦ (Substantivat, f.) literatură artistică. – Din germ. belletristisch, Belletristik.

BELETRÍSTICĂ s.f. Literatura artistică. [< germ. Belletristik].

BELETRÍSTIC, -Ă I. adj. care aparține beletristicii. II. s. f. literatura artistică. (< germ. belletristisch, /II/ Belletristik)

BELETRÍSTIC, -Ă, beletristici, -e, adj. (Despre opere literare) artistic. ♦ (Substantivat, f.) Domeniul literaturii artistice. – Germ. belletristisch, Belletristik.

CIOCULESCU, Șerban (1902-1988, n. București), critic și istoric literar. Acad. (1974). prof. univ. la București. Articole și cronici literare animate de credința în raționalitatea actului critic și relevanța exegezei filologice („Aspecte literare contemporane”, „Itinerar Critic”, „Tudor Arghezi”), studii despre începuturile literaturii artistice („Istoria literaturii române moderne”, în colab. cu T. Vianu și Vl. Streinu). Editor și comentator al lui I.L. Cragiale („Caragialiana”). Memorialistică („Amintiri”).

beletrístic, -ă adj. (germ. belletristisch). Trans. Barb. Literar. S.f. literatură artistică.

REGIONALÍSM (‹ fr.) s. n. 1. Mișcare sau doctrină care pornind de la existența unor entități regionale în unele provincii ale unei țări duc la o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natură lexicală (cuvinte, de ex. mold. curechi „varză”) și fonetică (variante ale cuvintelor existente în limba comună, de exemplu pronunțarea bănățeană frace pentru frate); există însă și r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) și sintactice (construcții). R. sunt folosite pentru culoarea locală în limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism.

ANTILITERATÚRĂ s. f. Creație literară care nu respectă principiile estetice generale acceptate. ♦ Creație literară fără valoare artistică. – Anti- + literatură (după fr. antilittérature).

REALÍSM n. 1) filoz. Concepție filozofică care susține că lumea externă este o realitate independentă de subiectul cunoscător. 2) (în artă și în literatură) Metodă artistică de creație care are drept principiu esențial reflectarea realității. 3) Înțelegere clară a condițiilor de desfăsurare a unei activități; atitudinea celui care are simțul realității; spirit practic. 4) (în filozofia medievală în opoziție cu nomina-lism) Curent care considera că noțiunile generale (universale) sunt realități de sine stătătoare, anterioare atât intelectului, cât și obiectelor individuale. [Sil. re-a-] /<fr. réalisme, germ. Realismus

PEISÁJ ~e n. 1) Colț din natură reprezentând un ansamblu estetic. 2) Reprezentare artistică (în pictură, literatură, muzică etc.) a unui colț din natură. 3) Gen artistic corespunzător (pictural, literar, muzical etc.). [Sil. pe-i-] /<fr. paysage

POEZÍE, poezii, s. f. 1. Modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivității, al rimei, al ritmului etc.; (concr.) creație literară în versuri. ♦ Totalitatea compozițiilor în versuri ale unui poet, ale unui curent literar, ale unui popor etc. 2. Fig. Caracter poetic al unei opere literare, al unui peisaj, al unei situații; farmec, frumusețe, încântare. [Pr.: po-e-] – Din fr. poésie.

LITERATÚRĂ ~i f. 1) Creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba literară. ◊ ~ populară creație artistică născută în sânul poporului și transmisă pe cale orală. ~ cultă creație literară a unor autori cunoscuți, transmisă prin scris. 2) Ansamblu de opere literare (ale unei țări, ale unui grup social, ale unei epoci etc.). 3) Ansamblu de lucrări scrise referitor la o anumită problemă sau într-un anumit domeniu. ~ politică. ~ științifică. [G.-D. literaturii] /<fr. littérature, lat. litteratura

PORTRÉT ~e n. 1) (în artele plastice) Reprezentare (prin desen, pictură, gravură) a unei persoane; chip. 2) Descriere orală sau scrisă a unei persoane. 3) (în literatură) înfățișare și tipizare artistică a personajului unei opere. ◊ ~ literar schiță sau nuvelă documentară despre viața și activitatea unei persoane de vază. /<fr. portrait

A ZGÂRIÁ zgârii tranz. 1) (ființe sau părți ale corpului) A răni ușor (cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit). ◊ Mâța blândă zgârie rău v. MÂȚĂ. 2) (obiecte) A tăia la suprafață lăsând o urmă; a scrijeli; a cresta. ◊ ~ pământul a ara rău. ~ hârtia a) a scrie neciteț și necaligrafic; b) a scrie literatură lipsită de valoare artistică. Zgârie-brânză calificativ dat unei persoane foarte zgârcite. Zgârie-nori clădire foarte înaltă, cu multe etaje. 3) (urechea, auzul) A supăra cu o senzație auditivă neplăcută. [Sil. -ri-a] /<lat. scaberare

bulevárd (bulevárde), s. n. – 1. (Înv.) Bastion. – 2. Arteră urbană, stradă. Fr. boulevard. – Der. bulevardier, adj. (de bulevard; în literatură: de restrînsă folosire artistică, destinat marelui public), din fr. boulevardier.

AVANGÁRDĂ, avangărzi, s. f. (Adesea fig.) Subunitate sau unitate militară care se deplasează în fața forțelor principale ca element de siguranță. ◊ Loc. adj. De avangardă = a) care merge în frunte, care conduce; b) care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate (în literatură și artă). ♦ Mișcare literară, artistică etc. care joacă (prin noutățile aduse) rol de precursor. – Din fr. avant-garde.

LITERATÚRĂ s. f. 1. artă, creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului. ♦ (depr.) a face ~ = a părăsi domeniul faptelor reale, a trece la exagerări. 2. totalitatea operelor literare ale unei epoci, unei țări, unui scriitor. ◊ tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu; bibliografie. (< fr. littérature, lat. literatura)

BÉNGALI (‹ Bengal) subst. invar. Limbă indo-europeană din ramura indo-iraniană, vorbită de c. 184 mil. oameni. Limbă oficială în Bangladesh și una dintre cele 14 limbi oficiale regionale în India. literatură bogată, de mare valoare artistică (ex. Tagore).

LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ◊ Literatura populară = literatură (1) anonimă, care, transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o creație colectivă. literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris. ◊ Expr. (Peior.) A face literatură = a ocoli esențialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social etc. 3. Totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu (al cunoașterii) literatură muzicală. 4. Totalitatea lucrărilor cu privire la o anumită problemă, la un anumit subiect; bibliografie. – Din fr. littérature, lat. litteratura.

LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului. ◊ (Depr.) A face literatură = a părăsi domeniul faptelor reale, a trece la exagerări, la înflorituri. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei țări etc. ♦ Tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu; bibliografie. [Cf. fr. littérature, lat. literatura < littera – scriere].

ARGINTESCU-AMZA, Nicolae (1904-1973, n. Galați), critic de artă și eseist român. Cronici, studii și articole despre fenomenul artistic contemporan. Monografii („Vermeer”). Traduceri din literatura universală.

CONSTRUCTIVÍSM s.n. 1. Orientare estetică, apărută după primul război mondial în artele plastice, literatură și muzică, care tinde să coboare creația artistică la nivelul unui tehnicism pur, golind arta de conținutul ei emoțional. 2. Curent în arhitectură care susține că forma arhitecturală trebuie să fie expresia exclusivă a structurii constructive a clădirii. 3. Concepție care recunoaște rolul activ, creator al gândirii în procesul cunoașterii. ♦ Concepție a școlii intuiționiste din filozofia matematicii, potrivit căreia activitatea constructivă, rațional-intuitivă este baza exigenței matematice. [Cf. fr. constructivisme, germ. Konstruktivismus, rus. konstruktivizm].

SENSIBILITÁTE, sensibilități, s. f. 1. Facultate de a simți, de a reacționa la e*******i, de a-și schimba, într-o anumită măsură, starea inițială sub acțiunea unui agent exterior; acuitate a simțurilor; capacitatea de a percepe senzații. 2. Capacitate de reacție afectivă; intensitate afectivă; emotivitate, afectivitate. ♦ (În artă și literatură) Capacitatea de a transmite, de a provoca emoții artistice; receptivitate artistică. 3. Însușire a unui instrument sau a unui aparat de a reacționa la cele mai mici variații ale unor agenți externi (ca diferența de temperatură sau de greutate, schimbarea presiunii etc.). 4. (Chim.) Mărimea concentrației unei soluții în substanța de analizat, care produce, în timpul reacției de recunoaștere, un efect situat la pragul perceperii senzoriale. 5. Predispoziție a organismelor la diferite boli. 6. Calitate a materialelor fotografice de a fi sensibile (4). – Din fr. sensibilité, lat. sensibilitas, -atis.

IMÁGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață, a unui tablou din natură etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágină, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).

TEORÍE, teorii, s. f. 1. Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ◊ Loc. adv. În teorie = în mod abstract, speculativ. 3. (În sintagme) Teoria informației = teorie matematică a proprietăților generale ale surselor de informație, ale posibilităților de păstrare și de transmitere a informațiilor etc. Teoria literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsaturile generale ale creației literare, curentele și metodele artistice etc. Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcare a materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât și pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretică a instrucției militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. théorie, lat. theoria.

COSTUMBRÍSM s. n. curent artistic spaniol care a început să se manifeste, pe la mijlocul sec. XIX, în literatură și pictură, redând în operele lui caracteristice scene de viață și moravuri. (< sp. costumbrismo)

DADAÍSM s. n. curent literar și artistic apărut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea și răsturnarea valorilor artistice, existente, cultivând ilogicul, arbitrarul irațional, suprimarea oricărei legături dintre gândire și expresie în literatură, colajele, alăturarea incoerentă de linii și de culori în artele plastice; dada. (< fr. dadaïsme)

NEOROMANTÍSM n. (în sec. XIX) 1) Curent în literatură și artă, apărut ca reacție împotriva naturalismului, care se bazează pe estetica romantismului. 2) Tendință artistică contemporană care pornește de la romantism. [Sil. ne-o-] /<fr. néo-romantisme

NEOROMANTÍSM s.n. 1. Curent în literatura modernă universală de la sfârșitul sec. XIX, apărut ca o reacție împotriva naturalismului. 2. Tendință artistică modernă, care se inspiră din romantism. [Cf. fr. néo-romantisme].

TEORÍE s.f. 1. Reflectare sistematizată, generalizată a unui ansamblu de cunoștințe și de idei, privind unele domenii ale realității obiective sau ale conștiinței sociale. 2. Ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practică; ansamblu de cunoștințe, de idei, de ipoteze care dau explicația unor fenomene etc. ♦ Teorie a literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, definește genurile și speciile, curentele și metodele artistice, elementele și particularitățile stilului, noțiunile de versificație etc. [Pron. te-o-, gen. -iei. / cf. fr. théorie, lat., gr. theoria].

NEOROMANTÍSM s. n. 1. curent în literatura modernă universală de la începutul sec. XX, apărut ca o reacție împotriva naturalismului. 2. tendință artistică modernă care se inspiră din romantism. 3. direcție în filosofie care, păstrând cadrul teoretic al romantismului, anunță existențialismul și neospiritualismul. (< fr. néo-romantisme)

TEORÍE s. f. 1. ansamblu de ipoteze, legi și concepte organizate într-un sistem logic care descriu și explică un domeniu al realității obiective sau al conștiinței sociale. 2. ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practică. ♦ ă literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, definește genurile și speciile, curentele și metodele artistice, elementele și particularitățile stilului, noțiunile de versificație etc. ◊ lecție de instruire militară. 3. cunoaștere speculativă, ideală, independentă de aplicații. (< fr. théorie, lat., gr. theoria, germ. Theorie)

COSTUMBRÍSM s.n. Curent artistic spaniol care a început să se manifeste cam pe la mijlocul sec. XIX cu precădere în literatură, dar și în pictură, redând în operele lui caracteristice scene de viață și moravuri. [< sp. costumbrismo, cf. costumbre – morav, obicei].

PRERAFAELITÍSM (PRERAFAELÍSM) (< engl., fr.) s. n. 1. Curent artistic apărut în Marea Britanie în jurul anului 1849, sub influența teoriilor estetice ale lui J. Ruskin (în literatură) și ale lui D. G. Rossetti (în artă) și ca o reacție împotriva caracterului convențional al artei victoriene și a lipsei de ideal din epoca industrializării. Considerând că apogeul picturii l-a constituit perioada înaintașilor lui Rafael, p. milita pentru o întoarcere la puritatea artei acestora. Influența manieristă a desenului spiritualizat și a coloritului delicat se asociază unui misticism estetizant. Reprezentanți: W. H. Hunt, J. E. Millais, T. Woolner, F. G. Stephens, J. Collinson, Christina Rossetti, E. Burne-Jones, G. Frederic Watts. Organul oficial al p. a fost revista „The Germ”. 2. Curent estetizant în literatura sec. 19, care condamna poezia decadentă și admitea literatura înaintașilor.

NATURALÍSM n. 1) Concepție filozofică conform căreia nu există nimic în afara naturii. 2) Curent în literatură și artă care tinde să reproducă în mod riguros realitatea, fără a ocoli aspectele vulgare ale naturii omenești, negând generalizările artistice și înlocuind legitățile sociale cu cele biologice. 3) Stil ornamental care conține motive din natură (plante, animale etc.). /<fr. naturalisme

IMPRESIONÍSM s.n. 1. Sistem estetic ale cărui principii de creație și de critică sunt bazate pe impresie. 2. Mișcare artistică de la sfârșitul sec. XIX, bazată pe exprimarea impresiilor imediate și manifestând un interes deosebit pentru nuanțe, atmosferă, fluiditatea senzațiilor, lumină; în literatură, unde e confundat uneori cu simbolismul, se caracterizează prin înfățișarea rapidă și pregnantă a unor stări sufletești (impresii, senzații, emoții) trăite nemijlocit de artist. [Pron. -si-o-. / cf. fr. impressionnisme].

IMPRESIONÍSM s. n. 1. sistem estetic ale cărui principii de creație și de critică sunt bazate pe impresie. 2. mișcare artistică de la sfârșitul sec. XIX, bazată pe exprimarea impresiilor imediate și manifestând un interes deosebit pentru nuanțe, atmosferă, fluiditatea senzațiilor, lumină; în literatură, confundat uneori cu simbolismul, se caracterizează prin înfățițarea rapidă și pregnantă a unor stări sufletești trăite nemijlocit de artist. (< fr. impressionnisme)

AVANGARDÍSM (‹ avangardă) s. f. 1. Mișcare intelectuală din primele decenii ale sec. 20, caracterizată prin căutarea unor soluții radicale, revoluționare, printr-o ruptură hotărîtă cu trecutul și tradițiile. 2. Denumire generică dată unor curente și grupări literar-artistice (f******m, cubism, dadaism, suprarealism etc.) apărute la începutul sec. 20, care încercau să spargă canoanele artei tradiționale, academice, recurgînd la formule îndrăznețe, uneori excentrice. În literatura și arta română a. devine o prezență activă îndeosebi în perioada interbelică, grupîndu-se în jurul publicațiilor „Contemporanul”, „75 H.P.”, „Integral”, „Unu”, „Punct” ș.a.

CLASICÍSM s.n. 1. Principiile estetice ale literaturii și artei greco-latine; atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor. ♦ Arta și literatura grecească din sec. V-IV î.e.n., când acestea au atins apogeul, bazându-se pe un ideal de frumusețe armonioasă, echilibrată și senină. 2. Curent literar și artistic apărut în Franța și răspândit apoi în Europa apuseană în sec. XVII-XVIII, care avea ca model de creație operele antichității greco-latine. 3. Ansamblul caracterelor unei opere clasice; perfecțiune, armonie, echilibru, puritate, sobrietate în creație. [Cf. fr. classicisme, it. classicismo].

REALÍSM s. n. 1. curent în filozofia scolastică care susținea că noțiunile generale ar avea o existență reală, obiectivă, precedând existența lucrurilor individuale. ◊ concepție care recunoaște că lumea este o realitate independentă de subiectul cunoscător. ♦ ~ critic = denumire a mai multor curente din filozofia contemporană care recunosc realitatea lumii externe, dar interpun între subiect și obiect „datul” sau „esențele”, ajungând la concluzii agnostice sau idealist-obiective; ~ naiv = materialismul spontan al vieții cotidiene, convingerea izvorâtă din practica vieții, potrivit căreia lucrurile există independent de conștiința omenească și se reflectă în ea. 2. curent în artă și literatură care promovează înțelegerea adâncă și redarea realității obiective în trăsăturile ei tipice; orientare, tendință generală a artei din toate timpurile de a reflecta veridic realitatea. ◊ noul ~ = curent artistic mărturisind predilecție pentru folosirea nemijlocită a obiectelor aflate în preajma artistului (afișe decupate, fragmente de fotografii sau texte, tuburi de culoare etc.), care se aplică prin lipire pe tabloul-obiect. 3. atitudine care ține seama de realitate, simț al realității. (< fr. réalisme)

REALÍSM s.n. 1. Curent în artă și în literatură care promovează înțelegerea adâncă și redarea realității obiective în trăsăturile ei tipice. ♦ (În ideologia marxistă) Realism socialist = concept estetic desemnând tipul de artă care își propune reflectarea veridică, istorică concretă a realității în dezvoltarea ei. ♦ Noul realism = curent artistic mărturisind predilecție pentru folosirea nemijlocită a obiectelor aflate în preajma artistului (afișe decupate, fragmente de fotografii sau texte, tuburi de culoare etc.), care se aplică prin lipire pe tabloul-obiect. ♦ (Curent) Atitudine care ține seama de realitate; simț al realității. 2. Concepție opusă idealismului subiectiv prin teza conform căreia lumea externă are o realitate independentă de subiectul cunoscător. [Cf. fr. réalisme].

CRÍTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la critică. ♦ aparat ~ = totalitatea notelor lămuritoare făcute de un editor la editarea unui text; ediție ~ă = ediție a unui text (clasic, vechi) însoțit de aparat critic. ◊ bazat pe critică, care folosește critica. 2. referitor la un moment de criză; care anunță, determină o criză, o schimbare; dificil, periculos. ♦ (fiz.) stare ~ă = (sau punct ~) = stare a unui fluid în care dispare diferența dintre starea lichidă și cea gazoasă. II. s.m. specialist în probleme de literatură și artă, care analizează, interpretează și apreciază operele create. III. s. f. 1. analiză, apreciere a valorii faptelor, acțiunilor și creațiilor oamenilor. ♦ ~ă literară = studiu aplicat la opera literară, pe care o analizează, o comentează, valorificând-o în special sub unghi artistic; ~ă de text = comentariu asupra unui manuscris în scopul stabilirii autorului, datei elaborării lui, formei originare etc. 2. apreciere (severă) a însușirilor, a comportamentului cuiva. (< fr. critique, lat. criticus, gr. kritikos, /III/ kritike)

DECADENTÍSM s.n. 1. Denumire generală pentru curentele antirealiste apărute în literatura și arta claselor pe cale de dispariție, caracterizate prin involuție, regres sau disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. Curent, născut în Franța la sfârșitul sec. XIX, care se supune rigidităților școlii parnasiene și în bună măsură naturalismului, apropiat ca formulă artistică de simbolism, în care, până la urmă, se va dizolva. [Cf. fr. décadentisme, it. decadentismo].

CLASICÍSM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate. 3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru perioada respectivă. – Din fr. classicisme.

CLASICÍSM s. n. 1. atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate. 2. curent în arta și literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichității greco-latine, prin supremația principiilor morale, prin triumful rațiunii asupra sentimentelor și fanteziei, prin cultul pentru adevăr și natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru și claritate. 3. perioadă în istoria culturii universale și naționale ale cărei creații reprezintă maximum de realizare artistică și modele demne de urmat. (< fr. classicisme)

IMPRESIONÍSM s. n. Mișcare artistică apărută în a doua jumătate a sec. XIX, caracterizată prin renunțarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai sugestiv lumina (în pictură), prin modelarea fragmentară a suprafețelor (în sculptură), printr-o mare libertate a formelor, lărgirea cadrului tonal și subiectivitatea coloritului (în muzică), prin tendința de a reda impresii fugitive, și cele mai intime nuanțe personale (în literatură). [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionnisme.