Rezultate din textul definițiilor
plaț, plațuri, s.n. (reg.) 1. loc pe care se poate construi o casă, loc de casă; loc împrejmuit în jurul unei clădiri; curte, ogradă. 2. răspântie, răscruce de drumuri. 3. piață. 4. (înv.) rampă în galeria unui puț minier. 5. depozit de materiale miniere.

teléchi, teléchiuri, s.n. (reg.) 1. bucată de pământ cultivat; moșie; loc de casă. 2. grădină.

locUÍNȚĂ, locuințe, s. f. loc, casă, construcție în care locuiește sau poate locui cineva; domiciliu. [Var.: (înv.) lăcuínță s. f.] – locui + suf. -ință.

PRAG ~uri n. 1) Parte componentă orizontală a unui toc de ușă care unește capetele ușorilor. ◊ A călca (sau a trece, a păși) ~ul casei a face o vizită cuiva; a intra în casa cuiva. A pune piciorul în ~ v. PICIOR. A bate ~urile a) a umbla pe la casele oamenilor; b) a solicita ceva, apelând la diferite instanțe. Din ~ în ~ din casă în casă. 2) locul din fața ușii. 3) fig. Ajun a ceva (a unei noi perioade de timp, a unui eveniment, a unei situații etc.). În ~ul primăverii. 4) Ridicătură naturală pe fundul albiei unei ape curgătoare, care face imposibilă navigația; treaptă înaltă de stâncă, peste care curge o apă. 5) fig. Valoare maximă sau minimă a unei mărimi. 6) (la instrumentele muzicale cu coarde) Piesă constând dintr-o bucățică de lemn cu crestături, care se fixează sub coarde pentru ca acestea să nu se atingă de corpul rezonator al instrumentului. 7) fam. Partea de jos a pântecelui. /<sl. pragu

NURSERÍE s.f. (Anglicism) loc, casă, apartament unde se face educația sau creșterea copiilor. [< engl., fr. nursery].

DOMICÍLIU s.n. loc, casă unde locuiește în mod stabil cineva. [Pron. -liu, pl. -ii. / cf. fr. domicile, lat. domicilium].

pláșcă1, plăști, s.f. (reg.) 1. un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. 2. plantă cu frunzele crețe; crețișoară, tășculiță. 3. (înv.) pelerină lungă, mantie, hlamidă; veșmânt lung. 4. (înv.) platoșă. 5. bandaj, pansament; cataplasmă. 6. acoperișul casei. 7. loc în care se păstrează nutrețul pentru vite. 8. obiect care servește la susținerea fagurilor. 9. (înv.) praștie de aruncat pietre.

povârneálă, povârnéli, s.f. (reg.) 1. înclinare într-o parte, aplecare cu tendință de prăbușire. 2. înclinare a unei pante. 3. pantă a acoperișului unei case; acoperiș înclinat al unei colibe, al unei stâne etc. 4. tablă mică la acoperișul casei. 5. loc sub acoperișul colibei ciobanului, unde se pun la uscat lemne și surcele pentru foc. 6. adăpost de stână, unde se mulg oile.

DOMICÍLIU s. n. 1. loc, casă unde cineva locuiește în mod stabil. 2. (astrol.) tron1(3) nocturn al unei planete. (< lat. domicilium, fr. domicile)

BOCȘA 1. Oraș în jud. Caraș-Severin, la poalele M-ților Dognecea, pe Bîrzava; 22.520 loc. (1991). Constr. metalice grele (poduri rulante, macarale turn și portuare), de utilaj metalurgic, minier și agricol și de piese auto. Morărit, panificație, subproduse de abator; cherestea. S-a format ca oraș în 1960 prin unirea localit. Bocșa Română și Bocșa Vasiovei (sau Montana). Prima mențiune documentară a com. Bocșa Română datează din 1349, iar a doua din 1534 cînd apare sub forma castrum Bokcha. Ruinele cetății Cuiești (sec. 14, distrusă în 1658). 2. Com. în jud. Sălaj; 3.721 loc. (1991). casa memorială „Simion Bărnuțiu”.

CÎMPURI, com. în jud. Vrancea, pe Șușița; 3.817 loc. (1991). casa memorială „Moș Ion Roată”.

HEI2, heiuri, s. n. (Reg.) Dependințe, acareturi. ♦ loc de casă; curte. – Magh. hely „loc”.

CIOLÁN, ciolane, s. n. 1. Os (mare) de animal (tăiat, cu sau fără carne pe el) sau (fam.) os de om. ♦ Expr. A da (cuiva) un ciolan de ros = a da (cuiva) posibilitatea de a obține avantaje sau profituri materiale. A umbla după ciolan = a umbla după profituri materiale. A scăpa ciolanul din mână = a pierde o situație avantajoasă. 2. (Fam.) Membru al corpului; (la pl.) schelet al corpului. ◊ Expr. A i se m**a (cuiva) ciolanele = a-i slăbi puterile, a se moleși. A-i trece (cuiva) ciolan prin ciolan = a fi foarte obosit. A-i rupe (sau a-i frânge, a-i m**a cuiva) ciolanele = a bate tare (pe cineva). A-i putrezi (cuiva) ciolanele = a fi mort (de mai multă vreme). A-i rămâne ciolanele (pe) undeva = a muri departe de casă, prin locuri străine. 3. (Reg.) Obadă (a roții de car). – Din sl. članŭ.

DOMICÍLIU, domicilii, s. n. casa sau locul unde locuiește cineva în mod statornic; locuință. – Din lat. domicilium, fr. domicile.

SÍLIȘTE, siliști, s. f. 1. Denumire dată în evul mediu, în țările române, locului pe care fusese sau pe care era așezat un sat; vatra satului. ♦ (Reg.) loc de casă. 2. (Pop.) Loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor, sau loc plantat cu pomi (în apropierea sau în vatra satului). ♦ (Reg.) Pășune. [Acc. și: silíște.Var.: (reg.) sắliște (acc. și: sălíște), séliște s. f.] – Din sl. selište.

A SE ÎNVÂRTÍ mă ~ésc intranz. 1) A face o mișcare de rotație (în jurul axei sale sau al altui obiect); a realiza mișcări circulare; a se roti. Pământul se ~ește.~ casa (sau locul, pământul) cu cineva a fi apucat de amețeli. 2) A umbla încolo și încoace (fără rost). ◊ ~ ca o curcă chioară a umbla de ici până colo (încurcând lumea). 3) A folosi în mod conștient mijloace dubioase pentru a obține ceva. /în + sl. vrutĕti

coperămấnt, coperămínte, s.n. (înv.) 1. înveliș, acoperământ. 2. colibă, cort. 3. coperiș, casă. 4. capac. 5. loc de adăpost, azil; protecție, ocrotire.

GINECÉU s.n. 1. (Ant.) Apartament rezervat femeilor în casele grecești. ♦ loc rezervat femeilor în vechile biserici creștine. 2. Totalitatea organelor femeiești de reproducere ale unei flori; pistil. [Pron. -ceu. / < fr. gynécée, cf. gr. gyne – femeie, oikoscasă].

CORÉCȚIE s. f. 1. corectare a unui calcul, a tirului etc. ◊ cantitate care trebuie adăugată sau sesizată din indicațiile date de un instrument de măsurat pentru a compensa erorile. 2. epanortoză. 3. pedeapsă corporală aplicată unui vinovat; bătaie. ♦ casă de ~ = loc unde își execută pedeapsa infractorii minori. (< fr. correction, lat. correctio)

GINECÉU s. n. 1. (ant.) apartament rezervat femeilor în casele grecești. ◊ loc rezervat femeilor în vechile biserici creștine. 2. totalitatea organelor femele de reproducere ale unei flori; pistil. (< fr. gynécée, lat. gynaeceum)

órliște (órliști), s. f.casă părăsită, loc pustiu. Origine necunoscută. E cuvînt vechi, în Olt. Legătură cu sl. orelu „vultur” (Scriban) nu este certă. Poate e un der. local de la urla „a răcni”, cu sensul de „loc unde urlă vîntul”.

plaț (-țuri), s. n. – (Banat, Olt.) loc de casă. Germ. Platz (Scriban), cf. sb. plac.

GINECÉU, ginecee, s. n. 1. Apartament rezervat femeilor în casele antice grecești. 2. loc rezervat femeilor în vechile biserici creștine. 3. (Bot.) Pistilul1 unei flori. – Din fr. gynécée, lat. gynaeceum.

PLACÉNTĂ, placente, s. f. 1. (Anat.) Organ musculos și spongios care se formează în perioada de gestație la majoritatea mamiferelor și care face legătura între mamă și embrion, servind la nutriția și respirația acestuia, eliminându-se la naștere; casă, căiță, cămașă, loc.Placentă previa = placentă (1) anormală, dezvoltată în partea inferioară a uterului. 2. (Bot.) loc, porțiune din pereții ovarului pe care se fixează ovulele. – Din lat., fr. placenta.

OBIȘNUÍT, -Ă, obișnuiți, -te, adj. 1. Care a devenit obicei, care a intrat în obișnuința cuiva, caracteristic cuiva. 2. Care se face, se întâmplă, sau se întâlnește în mod regulat; care se folosește adesea; curent. ♦ (Substantivat) Persoană întâlnită în mod frecvent într-o casă, într-un loc etc. ♦ (Adverbial) În mod regulat, de obicei. 3. Care nu se distinge prin nimic în mod deosebit; comun, simplu, banal, de rând. [Var.: (înv.) obicinuít, -ă adj.] – V. obișnui.

CORÉCȚIE, corecții, s. f. 1. (În trecut) Pedeapsă corporală aplicată unui vinovat; bătaie. ◊ Drept de corecție = (în unele state) dreptul părintelui de a cere emiterea unui mandat de arestare, fără îndeplinirea unei alte formalități, împotriva copilului său minor. casă de corecție = loc unde își execută pedeapsa infractorii minori. 2. Cantitate care trebuie adăugată sau scăzută la indicațiile date de un instrument de măsurare pentru a compensa erorile sistematice care afectează măsuratoarea. Corecție barometrică. – Din fr. correction, lat. correctio.

ADRÉSĂ ~e f. 1) Date privind locul (strada, numărul casei, apartamentului) unde este domiciliat cineva. A schimba ~a. Birou de ~e instituție care comunică la cerere adresa persoanelor dintr-o localitate. 2) Indicație pe scrisori, colete etc. cuprinzând numele și domiciliul destinatarului. 3) Scrisoare oficială. ~ de salut urare omagială din partea unei organizații, unui colectiv etc. [G.-D. adresei] /<fr. adresse

UNCRÓP ~uri n. pop. Apă care abia a încetat să clocotească; apă foarte fierbinte. 2) Băutură alcoolică fierbinte; asemănătoare izvarului, care se oferă a doua zi de nuntă la casa mirelui. ◊ Ziua de ~ ziua a doua a nunții, când, la casa mirelui, are loc un ospăț. /<sl. ukropu

CORÉCȚIE s.f. 1. Corectare, îndreptare (mai ales la un calcul, la tir etc.). ♦ Epanortoză. 2. Pedeapsă corporală aplicată unui vinovat; bătaie. ◊ casă de corecție = loc unde își execută pedeapsa infractorii minori. [Gen. -iei, var. corecțiune s.f. / cf. fr. correction, lat. corectio].

pomóst, pomósturi, s.n. (înv. și reg.) 1. strat de pământ, pentru pardoseala caselor țărănești; pământ frământat pentru lipit pereții caselor țărănești; pomosteală. 2. loc pe care se construiește o casă, vatra casei (cu ieșire la drum). 3. avere formată din pământurile arabile cultivate; suprafață întinsă de pământ cu pomet. 4. izvor.

LEPÍSMĂ s. f. 1. insectă cu corpul gri-argintiu, care trăiește în locurile umede ale caselor. 2. stamină cu aspect scuamiform, la baza ovarului. (< fr. lépisme)

ADĂPÓST, adăposturi, s. n. loc ferit care apără de vreme rea, de primejdii etc.; construcție făcută în acest scop. ♢ Adăpost (antiaerian) = loc special amenajat pentru apărarea împotriva atacurilor aeriene. ♦ loc de azil; casă, cămin. Ce fac tocmai acum la bătrânețe fără leac de adăpost? (CREANGĂ). ♦ Protecție, ocrotire. Ședeau pe vine la adăpostul zidului (DUMITRIU). ♢ Expr. A fi (sau a (se) pune) la adăpost de... = a (se) adăposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum.

CÎRȚIȘOARA, com. în jud. Sibiu, pe rîul cu același nume; 1.235 loc. (1991). Muzeu etnografic. casa memorială „Badea Cîrțan”.

ȚÍPLĂ, țiple, s. f. Membrană subțire făcută din intestinele sau din bășica animalelor și folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu conserve sau (astăzi rar) în locul sticlei la ferestrele caselor țărănești; p. ext. celofan. – Cf. ngr. tsípa, bg. cipa.

OBÓR1, oboare, s. n. 1. (Reg.) loc (împrejmuit) unde se ține un târg de vite, de fân, de lemne; târg de vite; p. ext. piață. 2. (Pop.) Împrejmuire pentru vite; țarc, ocol, staul. ♦ loc îngrădit în jurul casei sau în apropierea ei, parte a curții unde se țin unelte agricole, nutreț pentru vite etc. – Din bg., scr. obor.

BĂTĂTÚRĂ ~i f. 1) loc bătătorit din fața caselor (țărănești), unde nu crește iarbă; curte. 2) Porțiune de piele (pe corpul omului sau al animalelor) întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori externi nocivi. Palme pline de ~i. ◊ A călca (pe cineva) pe ~ a atinge (pe cineva) unde-l doare; a supăra tare. 3) Firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obține țesătura; băteală. ~ de lână. /<lat. battitura,

CUCUVEÁ ~éle f. Pasăre răpitoare de noapte, cu pene brune-cenușii, cu ochi mari rotunzi și galbeni, înconjurați de rozete de pene, care-și face cuibul în locuri ferite (prin podurile caselor părăsite, prin scorburi etc.). [Art. cucuveaua; G.-D. cucuvelei; Sil. -cu-vea] /<ngr. kukkuvághia

OBÓR1 oboáre n. 1) (în trecut) loc special rezervat pentru vânzarea vitelor; târg de vite. 2) loc împrejmuit (în apropierea casei sau în câmp) unde se țin vitele; țarc; ocol. 3) loc împrejmuit cu stuf sau nuiele într-o apă curgătoare, pentru a prinde peștele sau pentru a păstra viu peștele prins. /<bulg., sb. obor

SACRÁRIU s.n. (Ant.) loc de rugăciune în casele romane. ♦ Parte a unui templu unde se țineau obiectele sacre. [Pron. -riu. / < lat. sacrarium].

CASIERÍE s.f. loc unde se păstrează casa de bani și se fac operațiile de casă într-o întreprindere, într-o instituție etc. [Gen. -iei. / < casier + -ie].

saceác, saceácuri, s.n. (reg.) 1. (în forma: salceag) parte componentă a unei case, lată de 2-3 palme, care se află între calcan și streașina casei. 2. (în forma: saciap) parte a podului situată pe capetele ieșite în afară ale grinzilor. 3. (în forma: saciap) locul gol la streașina casei, între cosoroabă și grindă. 4. bârna care leagă stâlpii casei deasupra.

sléme s.f. (reg.) 1. stâlp de lemn sau de bârnă, par, prăjină, scândură etc. folosite în diferite lucrări de construcție (la casele și acareturile țărănești). 2. schelăria podului unei case. 3. (în forma: slemn) loc îngrădit. 4. culme a unui deal. 5. linie de despărțire a apelor pe coama unui deal. 6. paiele de pe vârful caselor acoperite cu snopi.

SACRÁRIU s. n. 1. loc de rugăciune în casele romane. 2. parte a unui templu unde se țineau obiectele sacre. (< lat. sacrarium)

AVRAM IANCU 1. Com. în jud. Alba; 2.165 loc. (1991). Prelucr. lemnului (cherestea). casa memorială „Avram Iancu”. 2. Com. în jud. Bihor; 3.411 loc. (1991).

CODĂEȘTI, com. în jud. Vaslui; 4.879 loc. (1991). În satul Pribești casa Rosetti-Balș din sec. 17-18.

PLACÉNTĂ s. (ANAT.) (reg.) casă, căiță, cămașă, curătoare, îmbrăcăminte, loc, locșor, locuț, lupșor, matcă, mitră, nadră, perdea, plod, prapur, soartă, strat, casa-copilului, mama-m*****i, (prin Transilv.) sălaș.

ACÁSĂ adv. 1) În casa în care locuiești. ◊ Cei de ~ cei apropiați. Acum (sau așa) mai vii de ~ așa te mai înțeleg; așa mai merge. A nu-i fi cuiva boii ~ a fi prost dispus. 2) fig. În locul natal; în patrie. 3) Spre casa în care locuiești. Mă duc ~. /a + casă

COTLÓN ~oáne n. 1) Cuptor țărănesc de vară. 2) Adâncitură, special făcută în pereții caselor țărănești, care servește ca loc de păstrare a obiectelor de uz casnic; ocniță; cotruță. 3) loc dosit; ascunziș. 4) Gaură în malul unui râu sub nivelul apei. 5) Scobitură orizontală săpată de oameni într-un mal de lut. /<ung. katlan

COTRÚȚĂ ~e f. 1) Vatră mică. 2) Adâncitură special făcută în pereții caselor țărănești care servește ca loc de păstrare a obiectelor de uz casnic; ocniță; nișă; cotlon. /<ung. kotrocz

ÓCNIȚĂ ~e f. 1) Adâncitură, special făcută în pereții caselor țărănești, care servește ca loc de păstrare a obiectelor de uz casnic; cotlon; cotruță. 2) înv. Cavitate arcuită în partea de sus, făcută în peretele unei construcții, care servește ca element ornamental; firidă. 3) Adâncitură sub cuptor unde se pune ceva la încălzit. /ocnă + suf. ~iță

OGRÁDĂ ogrăzi f. 1) loc îngrădit în jurul unei case; curte. 2) înv. Îngrăditură făcută din lemn, piatră etc. în jurul unui teren; gard. /<sl. ograda

căsáș, -ă s. Vechĭ. Curtean (Ur.). Rar azĭ. Căsean, cel ce locuĭește într´o casă cu alțiĭ la un loc: se credea că dacă se înoĭesc ferestrele uneĭ case vechĭ, va muri unu din casașĭ (Șez. 36, 32). Om căsătorit, proprietar de casă, gospodar (Let. 2, 22). – Și ca adj. oamenĭ căsașĭ (Let. 2, 33).

PACHUCA DE SOTO [patʃúka], oraș în partea central-sudică a Mexicului, centrul ad-tiv al statului Hidalgo, situat pe versantul de V al Sierrei Madre Oriental, la 2.484 m alt., la 92 km NNE de Ciudad de Mexico; 287,4 mii loc. (2000). Centru minier (aur, argint, plumb, cinabru). Metalurgia neferoaselor; ind. textilă, a încălțămintei și alim. Universitate (1869). Muzeu. Teatru. Biserica San Francisco (1590). casa Colorado (1785). Fundat în 1534 pe locul unei vechi așezări toltece.

ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiești; fig. la locul natal, în sau către patrie. ◊ Cei de-acasă = rudele apropiate, familia; p. ext. conaționalii. ◊ Expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă = acum înțeleg sau admit ce spui. – A3 + casă.

ADUNÁT, -Ă, adunați, -te, adj. Strâns2 (la un loc). ♦ Spec. (Despre așezări rurale) Cu case așezate una lângă alta, în strânsă apropiere. – V. aduna.

HRÚBĂ, hrube, s. f. Încăpere sau galerie subterană care servește la depozitarea produselor (alimentare). ♦ Cavitate subterană (zidită și boltită) care servește ca loc de trecere. ♦ Un fel de casă primitivă cu acoperișul de pământ; bordei îngropat. – Din ucr. hruba.

ERMITÁJ, ermitaje, s. n. 1. (Franțuzism) locuința unui eremit; p. ext. loc retras. 2. Mic palat izolat sau casă singuratică la țară. 3. Pavilion izolat în parcul unui castel. – Din fr. ermitage.

CONTOÁR s.n. 1. Birou de comerț, mai ales birou al unui bancher. ♦ Agenție comercială într-un stat străin (mai ales într-o țară comercială). 2. Masă, mobilă, loc unde se fac plățile în casele mari de comerț sau de bancă. [Var. (1) contuar, comptuar s.n. / < fr. comptoir].

TERÁSĂ s.f. 1. Construcție deschisă, anexă la o clădire (la parter sau la etaj), folosită pentru odihnă etc. ♦ Platformă (care ține loc de acoperiș plan) deasupra unei case. 2. (Geol.) Sistem de suprafețe plane, în formă de trepte, situate în lungul cursului unui râu, al malurilor mării etc. ♦ Suprafață plană amenajată pe o ridicătură de teren (de obicei în parcuri și în grădini), care folosește ca loc de plimbare. [< fr. terrasse].

EXÉDRĂ s. f. 1. loc de reuniune în termele și casele romane. 2. anexă în formă de semicerc a unei construcții, care are în interior scaune de-a lungul zidului. ◊ bancă semicirculară, din piatră, în partea de răsărit a absidei, în bisericile catolice. ◊ construcție în semicerc, într-un parc. (< lat. exedra, fr. exédre)

ACÁSĂ adv. La sau spre casa în care locuiești; fig. la locul natal, în patrie. ♢ Expr. Cei de-acasă = rudele apropiate, familia. Așa (sau acum) mai vii de-acasă = așa te pricep, admit ce spui. A nu-i fi (cuiva) boii acasă = a fi indispus, supărat; a nu avea chef.– Din a + casă.

BĂRBĂTEȘTI, com. în jud. Gorj, pe Gilort; 2.037 loc. (1991). Expl. de balast. Stație de c. f. casă (sec. 18). 2. Com. în jud. Vîlcea; 4.176 loc. (1991). Biserici (sec. 18).

ADUNÁT, -Ă, adunați, -te, adj., s. f. 1. Strâns2 (la un loc). ♦ Spec. (Despre așezări rurale) Cu case așezate una lângă alta, în strânsă apropiere. 2. S. f. art. (Reg.) Una dintre figurile jocului călușarilor. – V. aduna.

acásă adv. de loc și de direcțiune (a și casă). La domiciliŭ, acolo unde locuĭeștĭ: staŭ acasă, mă duc acasă, plec de acasă. Fig. Nu mi-s boiĭ acasă, îs îngrijorat, trist. Acuma maĭ viĭ de acasă, acuma te pricep ce zicĭ, îmi convine. Acum maĭ viĭ acasă, acuma aĭ priceput.

CHEOTOÁRE, cheotori, s. f. 1. Mic ochi de ață, de șiret, de stofă etc. la un obiect de îmbrăcăminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. 2. Tăietura din partea stângă (sau dreaptă) a reverului unei haine (bărbătești); butonieră. 3. (Pop.) loc unde se împreună bârnele la colțurile caselor. [Pr.: che-o-Var.: cheutoáre, chiotoáre s. f.] – Lat. *clautoria (< *clautus = clavutus).

CONSTRÚCȚIE, construcții, s. f. 1. Clădire executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care servește la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi. ◊ loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. ♦ Alcătuire, compunere, structură. 3. (La pl.) Ramură a economiei naționale care are ca obiect efectuarea de construcții (1); ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și executarea construcțiilor. ◊ Construcții de mașini = ramură de bază a industriei care produce mașini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc.; ramură a științelor care se ocupă cu studiul, proiectarea și construirea instalațiilor, mașinilor etc. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele în propoziții și propozițiile în fraze. – Din fr. construction, lat. constructio.

STINGHÉR adj. 1. descompletat, desperecheat, disparat. (Un pantof ~.) 2. pustiu, singur. (A rămas ~ pe lume.) 3. izolat, singur, străin. (Se simțea ~ în locul acela.) 4. stingherit, stânjenit. (Se simțea ~ în casa directorului.)

șfălțăláș, șfălțăláșe, s.n. (reg.) 1. șănțuleț scobit pe șindrilă pentru îmbucarea pieselor. 2. (în forma: șfanțelaș) loc unde se încheie căpriorii la acoperișul casei.

BEREȘTI-TAZLĂU, com. în jud. Bacău; 5.641 loc. (1991). Expl. petroliere (Tescani). În satul Tescani, casa Rosetti-Tescanu (1894).

CHEOTOÁRE, cheotori, s. f. 1. Mic semicerc de ață, de șiret, de stofă etc. prins la o haină, prin care se petrece nasturele pentru a închide haina. 2. Tăietura din partea stângă (sau dreaptă) a reverului unei haine (bărbătești); butonieră. 3. (Reg.) loc unde se împreună bârnele la colțurile caselor. [Pr.: che-o-Var.: cheutoáre, chiaotoáre, chiotoáre s. f.] – Lat. *clautoria (< *clautus = clavutus).

IPOTEȘTI 1. Com. în jud. Suceava, pe râul Suceava; 4.790 loc. (1998). Biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil (1991-1995) în satul Ipotești. 2. Sat în jud. Botoșani, reșed. com. Mihai Eminescu, presupus loc de naștere al poetului Mihai Eminescu. casa memorială „Mihai Eminescu”.

astrúc, a v. tr. (lat. astrúico, -cáre, din astrúere cu înț. luĭ obstrúere, a obstrua. V. destruc). Vechĭ. Îngrop; înmormîntez: l-aŭ astrucat în biserică (N. Cost. 2, 33). Ban. Olt. Serbia. Acoper, învălesc (corpu, casa). Gorj. Ascund, dosesc. Bz. Arunc într´un colț, într´un loc retras: aŭ astrucat-o (cînepa) pin [!] casă pe lîngă vatră și pe după sobă ca să se zvînte (Neam. Rom. Pop. 3, 708). – În Suc. a se astruca și asturca și (aĭurea) astrunca și azdrunca, a se arunca, a se răpezi, a se avînta. În vechime și astroc (astroacă, să astroace), astruc și astrup.

CÚRTE, curți, s. f. I. 1. Spațiu (împrejmuit) în jurul unei clădiri, al unei gospodării etc. care ține de această clădire, gospodărie etc.; ogradă. ◊ loc. adj. De curte = care trăiește pe lângă casa omului. Păsări de curte. 2. (În trecut) locuința de la țară a moșierului; conac; totalitatea acareturilor împreună cu această locuință. 3. Palatul de reședință al unui suveran; (înv.) reședința întărită a domnitorului și a boierilor, unde se refugia și populația în timpul războaielor. ♦ Totalitatea persoanelor cu funcții înalte la palatul unui suveran; suita unui suveran sau a membrilor familiei sale. II. (Cu determinări; în trecut) Numele unor instanțe (superioare) judecătorești și administrative. Curtea de casație. Curtea de apel. Curtea de juri. ♦ Totalitatea membrilor unor astfel de instanțe. III. Omagiu măgulitor adresat unei femei în semn de afecțiune, spre a-i câștiga favoarea, simpatia, dragostea. – lat. *curtis (= cohors, -tis), cu unele sensuri (II, III) după fr. cour.

CUIB ~uri n. 1) Culcuș pe care și-l fac păsările pentru a depune ouă și a scoate pui. 2) fig. casa, încăpere în care trăiește cineva; locuință. ◊ A-și face ~ a-și face casă; a se stabili cu traiul. 3) fig. depr. loc unde se uneltește ceva. ~ de tâlhari. 4) Groapă mică în pământ în care se seamănă legume sau alte plante. ~ de cartofi. 5) Mușuroi care se face cu sapa la rădăcina unor cereale (porumb, floarea-soarelui, etc.). 6) Grup de fer-menți care produc acrirea laptelui, oțetului, a borșului. 7) Parte dintr-un minereu în care sunt concentrate minereuri folositoare. 8): ~ de mitralieră (de armă automată, de foc) loc adăpostit și amenajat pentru tragere. 9): ~ fosilifer îngrămădire de animale și plante fosile. [Monosilabic] /<lat. cubium

CÚRTE ~ți f. 1) loc îngrădit în jurul unei clădiri, al unei case; ogradă. ◊ De ~ care trăiește pe lângă om; de casă; domestic. 2) casa moșierului; conac. ~ boierească. 3) Palat de reședință al unui suveran. 4) Instanță judecătorească sau administrativă. ~ de apel. ~ de casație. ~ marțială. 5) Atenție deosebită acordată unei femei cu scopul de a-i câștiga simpatia sau dragostea. [G.-D. curții] /<lat. curtis

MITÓC ~uri n. 1) Mănăstire mică subordonată unei mănăstiri mai mari. 2) casă sau grup de case care aparțineau unei mănăstiri și serveau ca loc de găzduire (pe lângă aceasta). /<sl. metohu

șemfăláș, șemfăláșe, s.n. (reg.) loc unde se încheie căpriorii la acoperișul unei case.

ștreh, ștréhuri, s.n. (reg.) loc unde se încheie căpriorii la acoperișul unei case.

stavrídă (-de), s. f. – Pește de mare (Trachurus trachurus). Ngr. σταυρίδι, de la σταυρός „cruce” (Candrea). La aceeași familie aparțin stavrofor, s. m. (titlu onorific al clericilor ortodocși), din gr. σταυροφόρος; stavrofilax, s. m. (titlu onorific), din gr. σταυροφύλάξ; stavropighie, s. f. (slujbă cu ocazia instalării unei cruci trimise de patriarh într-un loc în care urmează să se ridice o casă de rugăciuni însăși; actul patriarhal care aprobă construirea sfîntului lăcaș), din gr. σταυροπήγιον.

locATÍV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.

DEZLIPÍRE s. 1. desfacere, desprindere, detașare, (~ a ceva din locul unde era lipit, prins.) 2. de-părtare, îndepărtare. (~ lui de casă.)

IMÓBIL ~e n. 1) Construcție pentru locuit (cu mai multe etaje); clădire; casă. ◊ Carte de ~ registru în care sunt înscriși toți locatarii unei case. 2) Avere care nu poate fi mișcată dintr-un loc în altul. /<fr. immeuble, lat. immobilis

fundoáie s.f. (reg.) 1. loc dosit prin munți; înfundătură. 2. partea de jos a casei. 3. piatra de sub crucea morii de apă.

OCUPÁ vb. I. I. tr. 1. A lua în stăpânire, în posesiune; a pune mâna pe..., a pune stăpânire (pe o poziție, pe o țară etc.). 2. A avea un loc, a deține un post (undeva). ♦ A locui (o casă). ♦ A stăpâni gândurile cuiva, a preocupa. II. refl. 1. A se îndeletnici cu ceva, a exercita o meserie. 2. A se interesa, a se îngriji de cineva, de ceva. [P.i. ocúp. / < fr. occuper, it., lat. occupare].

AREQUIPA [arekípa], oraș în S Perú-lui (C********a Occidentală), la 2.370 m alt., la poalele vulcanului El Misti; 591,7 mii loc. (1988). Centru comercial. Ind. siderurgică, chim. (mase plastice), piel., textilă și alim. Izv. minerale Aeroport. Universitate (1821). Muzeu. Biserica La Compana (sec. 16-17), case din sec. 18. Fundat în 1540 de F. Pizzaro pe locul unei așezări inca.

BĂLCEȘTI, com. în jud. Vîlcea, pe Olteț; 5.902 loc. (1991). Fabrică de mobilă; prefabricate din beton; produse alim. casă și biserică (sec. 18), în satul Benești.

coloáre f., pl. orĭ, (lat. cólor, -óris; it. colóre, fr. couleur). Impresiune pe care o face asupra ochĭuluĭ lumina reflectată de corpurĭ. Carnațiune: a avea colorĭ frumoase. Văpsea [!], boĭa, materie colorată: a amesteca colorile. Munt. Despărțire (circumscripțiune, sector) de oraș. Fig. Aparență: colorile adevăruluĭ. Caracteru propriŭ uneĭ opiniunĭ, părerea politică: coloarea unuĭ ziar. Coloarea unuĭ loc, unuĭ oraș, aspectu supt [!] care se prezentă [!] (strade, case, obiceĭurĭ ș. a.). Colorile naționale, colorile steaguluĭ țăriĭ. Un om de coloare, un negru, un harap. – Barb. culoare (cp. cu colorat). Foarte des, (maĭ ales în est) și colór, n., pl. oare (it. colór. Cp. cu amor, favor, onor).

3) cúcă f., pl. ĭ (aceĭașĭ răd. ca'n cucuĭ, bg. kuku, cîrlig, și it. cucco, pisc conic. V. cocă1 și cucă 2). Meh. Holm, deal izolat. Podiș (în rTP. 1, 105, „loc înalt, poĭană rătundă [!] și înaltă”). Horn de casă țărănească.

GANG, ganguri, s. n. loc de trecere aflat sub o construcție, sub boltitura unei case. ♦ Coridor, galerie, culoar. – Din germ. Gang.

SOLÁRIU s. n. 1. terasă, acoperiș plat în partea de sus a unei case romane. 2. teren, terasă special amenajată pentru băi de soare. 3. loc de expunere la insolație a unor plante din grădinile botanice. (< fr., lat. solarium)

ÁER1 s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă, folosit în industrie. ◊ loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A pluti în aer, se spune despre ceva care nu se sprijină pe realitate. ♦ Climă, climat. 3. Înfățișare, aspect, expresie, fizionomie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

MÓLIE, molii, s. f. Nume generic dat mai multor specii de fluturi mici de noapte, ale căror larve rod lucrurile de origine vegetală sau animală. ◊ Compuse: molia-zidurilor sau molie-de-casă = mic crustaceu terestru cu corpul oval, cenușiu, care trăiește în locuri umede și întunecoase (Oniscus murarius); molia-stupilor = găselniță1. – Din sl. molĩ.

COLINDÁ, colínd, vb. I. Intranz. 1. A umbla în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde. 2. A umbla de colo până colo, dintr-un loc în altul. ♦ Tranz. A străbate, a cutreiera, a bate un drum. – Din colindă.

loc s. 1. v. punct. 2. v. așezare. 3. teren. (A cumpărat un ~ de casă.) 4. v. zonă. 5. meleag, regiune, tărâm, teritoriu, ținut, zonă. (Se afla pe ~uri necunoscute.) 6. v. regiune. 7. parte, regiune, ținut. (Vezi cum e și prin alte ~uri.) 8. poziție, situație. (Ocupă un ~ onorabil în societate.) 9. loc comun = a) banalitate; b) v. clișeu.

GINECÉU1 ~e f. 1) (în casele grecilor antici) Apartament rezervat femeilor. 2) bis. (în vechile biserici creștine) loc special pentru femei. /<lat. gynaeceum, fr. gynécée

AȘEZÁRE, așezări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) așeza și rezultatul ei. ♦ Situație (în spațiu). Așezarea geografică a unei țări. 2. loc unde s-a așezat sau s-a stabilit cineva; locuință, casă. ♦ Grup de locuințe, de construcții care alcătuiesc un mediu de viață umană. ♦ (Rar) Construcție. 3. Orânduire (socială).

HAIZÁȘ, haizașe, s. n. (Reg.) 1. loc înclinat pe care se dau la vale lemnele din pădure. 2. Acoperișul caselor sau al șurilor. – Magh. hajzás.

HOGEÁG, hogeaguri, s. n. 1. (Reg.) Coș (la o casă); horn, fumar. 2. (Înv.; în forma ogeac) Numele unui corp de trupă; loc sau local unde stătea acest corp. [Var.: ogeác s. n.] – Din tc. ocak.

MATINÉU, matinee, s. n. 1. Spectacol care are loc dimineața sau în primele ore ale după-amiezii. 2. (Înv.) Rochie de casă pe care o purtau femeile dimineața. – Din fr. matinée.

ORLÍȘTE, orliști, s. f. (Reg.) loc nelucrat, lăsat în paragină (după ce s-a strâns recolta). ♦ Fig. casă pustie și ruinată. [Acc. și: órliște] – Din bg., scr. orlište.

ÎMPREJÚRUL prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial concretizând locul, spațiul din jurul cuiva sau a ceva) În jurul. Mergeam împrejurul casei. /Din împrejur

A VENÍ vin intranz. 1) (despre oameni, animale, vehicule etc.) A se mișca, apropiindu-se de ținta mișcării. ~ spre casă. 2) (despre persoane, vehicule, fenomene ale naturii) A fi într-un anumit loc după parcurgerea unei distanțe; a sosi; a ajunge. Trenul a venit în gară.~ la spartul târgului a sosi prea târziu. ~ cu sufletul la gură (sau într-un suflet) a veni în fuga mare. A-i ~ ceasul a muri. 3) A se întoarce, a reveni la locul de mai înainte. Păsările vin la cuiburile lor. 4) A-și avea originea; a proveni. 5) (despre îmbrăcăminte, încălțăminte) A se potrivi bine; a fi pe măsura cuiva. Pantofii îi vin bine. 6) (despre ape) A ajunge până la o înălțime oarecare. 7) (despre sunete, zgomote etc.) A ajunge la urechea cuiva. /<lat. venire

hăitáș, hăitáșe, s.n. (reg.) 1. vânătoare cu oameni mulți (gonaci) și cu câini. 2. banii primiți de pădurari pentru vitele aflate în locuri oprite. 3. zăgaz de apă; hait, baraj. 4. partea aplecată a acoperișului unei case. 5. gonaci, hăitar.

pomosteálă, pomostéli, s.f. (reg.) 1. pământ bătătorit, care umple golurile dintre temelie și podea la construcțiile țărănești și care, uneori, ține locul pardoselii; pământ frământat cu care se construiesc sau se lipesc pereții caselor țărănești. 2. pământ alunecos și moale. 3. platformă de pământ de 1-2 m înălțime folosită în regiunile inundabile pe care se construiesc clădiri de exploatare sau de pază sau se fac depozite. 4. (în forma: pomăsteală) mică ridicătură de pământ pe un șes. 5. țărână, praf. 6. (în forma: pămânstea) ridicătură de zid pe care este așezată vatra sau soba într-o casă țărănească. 7. (în forma: pomășteală) făgașe făcute de șuvoiul apelor.

BREBU 1. Com. în jud. Caraș-Severin, pe Pogăniș; 1.436 loc. (1991). Stație de c. f. Biserică (sec. 18). 2. Com. în jud. Prahova; 8.302 loc. (1991). Expl. de bentonite. Mănăstire ctitorită de Matei Basarab către 1650; restaurată în 1958-1962. casa domnească adăpostește un muzeu.

GANG ~uri n. 1) loc de trecere la nivelul terenului între clădiri sau pe sub bolta unei case cu mai multe etaje. 2) Încăpere lungă și îngustă într-o clădire de-a lungul unei serii de camere care servește ca loc de trecere și de legătură între camere; coridor; culoar. /<germ. Gang

ÎNÁLT1 ~tă (~ți, ~te) (în opoziție cu scund și jos) 1) Care se întinde mult în sus. casă ~tă.Frunte ~tă frunte lată, mare. 2) Care se află la mare înălțime. loc ~. 3) Care este mare de statură; lung. Un om ~. 4) Care este ridicat (ca valoare, intensitate, mărime etc.). Curent electric de ~tă tensiune. Recoltă ~tă. 5) (despre sunete, voci) Care are un ton subțire. Notă ~tă. /<lat. in altum

BAGEÁCĂ, bageci, s. f. (Reg.) Mică deschizătură în podul unei case, al unei șuri etc., prin care pătrunde lumina și care uneori ține locul coșului. – Tc. bağak.

acóper, a -i v. tr. (lat. ac-co-operire, cooperire, a acoperi; it. coprire, vpv. pg. cobrir, npv. kurbĭ, fr. couvrir, sp. cubrir.El saŭ eĭ acopere [est], el saŭ eĭ acoperă [vest], să acopere. V. des-coper, opercul). Pun un lucru peste altu ca să-l ascund, ca să-l conserv, ca să-l ornez: a acoperi o casă cu trestie, zăpada acopere cîmpu, cîmpu e acoperit de zăpadă, casa e acoperită cu șindilă, florile acopereaŭ cîmpu. Fig. Apăr, protejez: acoper un loc. Ascund, tăinuesc: îmĭ acoper planurile. Scuz, justific: acoper o greșeală. V. refl. Mă îmbrac, îmĭ pun pălăria. Fig. Mă acoper de glorie, de rușine. Ceru se acopere [!], se întunecă. – Vechĭ cóper și înacóper. Azĭ în est și acúper, în vest și cóper, în nord acópăr.

ÎNĂÚNTRUL prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, indicând locul din interiorul cuiva sau a ceva) În interiorul; în cadrul; în mijlocul. Înăuntrul casei. [Sil. în-ă-un-trul] /Din înăuntru

PRO DÓMO (SUA) loc. adv. a pleda ~ = a-și susține propria cauză. (< lat. pro domo /sua/, pentru casa sa)

STÂNĂ ~e f. 1) Construcție primitivă în afara satului, unde se adăpostesc oile și ciobanii vara și unde se prepară produsele din laptele oilor; oierie; târlă. 2) loc unde se află această construcție. ◊ A închide lupul în ~ a-și aduce dușmanii în casă. [G.-D. stânei] /Cuv. autoht.

TRICLÍNIU s.n. 1. (Ant.) Complex de trei paturi cu trei locuri, așezate de-a lungul a trei părți ale unei mese de sufragerie a unei case romane. ♦ Sufragerie. 2. Sală de mese a unei comunități (monahale) creștine, în care se primeau pelerinii sau se celebrau diverse ceremonii. [Pron. -niu, var. triclinium s.n.. / < lat. triclinium, cf. gr. triklinion < tri – cu trei, kline – pat].

CÁSĂ s.f. 1. Dulap, ladă de oțel în care se țin bani, hârtii de valoare etc. 2. loc (special amenajat) unde se achită costul cumpărăturilor într-un magazin într-un local. ♦ Ghișeu, încăpere unde se fac încasările și plățile într-o întreprindere, într-o instituție. ♦ Sumă de bani care se află în casieria unei întreprinderi, a unei instituții. ◊ A face casa = a face bilanțul încasărilor și plăților dintr-o zi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență rezultată în plus (sau în minus) după stabilirea încasărilor și plăților; registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. [< it. cassa].

cofér (Munt. vest), șofér (Olt.) și șoféĭ (Ban.) n., pl. e (sas. schufel, germ. schaufel, lopată adîncată, infl. de cofeĭ. V. șuflă). Căuș făcut din doage legate cu cercurĭ de lemn și prevăzut c´o coadă lungă de vre-o doĭ metri de scos borhotu ferbinte [!] din cazan. Munt. est. Cantă, cănată, ghĭum, vas metalic (cu saŭ fără capac) care conține 6-8 litri și servește la adus și la ținut apă în casă. Fam. Iron. Stacan (ceașcă saŭ pahar mare): bem cu coferu, c´așa ne e felu (loc.). Trans. șofeĭ. Cofiță. V. și bracacĭ, doniță, găleată, meredeŭ, mertic, șiștar.

ÎNAPÓIA prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, concretizând locul dindărătul cuiva sau a ceva) În urma; în spatele (cuiva sau a ceva); îndărătul; dinapoia. Înapoia casei. /Din înapoi

TOLOÁCĂ ~ce f. 1) loc necultivat pe care crește iarbă (unde pasc vitele); pășune; izlaz; imaș; suhat. 2) Teren liber neîngrădit între casele unui sat sau la marginea acestuia. /<ucr. toloka

conác, conáce, s.n. (înv.) 1. casă boierească la țară, pe o moșie. 2. reședință a unui ispravnic sau a unui subprefect. 3. hotel turcesc. 4. loc de popas; stație de poștă; popas. 5. han, gazdă. 6. distanță de la un loc de popas la altul; poștă. 7. interval de timp egal cu o jumătate de zi. 8. locuință ciobănească departe de sat. 9. una din cele trei părți ale zilei de lucru. 10. una din cele trei mâncări de peste zi. 11. zi de lucru. 12. vas pentru gătirea bucatelor.

CÁSĂ s. f. 1. dulap, ladă de oțel în care se țin bani, bijuterii, hârtii de valoare etc. 2. loc unde se achită costul cumpărăturilor într-un magazin. ◊ ghișeu unde se fac încasările și plățile într-o întreprindere, instituție etc. ◊ sumă de bani în casieria unei întreprinderi sau instituții. ♦ a face ă = a face bilanțul încasărilor și plăților dintr-o zi; plus (sau minus) de ~ = diferență rezultată în plus (în minus) după stabilirea încasărilor și plăților; registru de ~ = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ ~ de bagaje = birou în incinta unei (auto)gări, unde se pot depune temporar, spre păstrare, bagajele călătorilor. (< it. cassa, germ. Kasse)

BREAZA 1. Oraș în jud. Prahova, situat în zona subcarpatică, pe valea Prahovei, la 43 km de Ploiești, la 380-450 m alt.; 19.142 loc. (1991). Expl. de marno-calcare (Gura Beliei), marne, argile și balast. Fabrici de var, cărămidă și gips. Constr. de elemente de precizie (injectoare, distribuitoare, elemente de supape). Panificație. Produse de artizanat. Stațiune climaterică. Biserică (1777), case din sec. 18-19. Muzeu etnografic. Prima atestare documentară datează din 1510. Declarat oraș în 1952. 2. Com. în jud. Buzău; 3.705 loc. (1991). 3. Com. în jud. Mureș; 2.530 loc. (1991). 4. Com. în jud. Suceava, pe rîul Moldova; 1.848 loc. (1991). Prelucr. lemnului.

CÁSĂ2 ~e f. 1) Dulap sau lădiță specială în care se păstrează bani, hârtii de valoare, documente etc.; seif. 2) loc special amenajat într-un magazin unde se achită costul cumpărăturilor. 3) Încăpere într-o instituție unde se fac încasările și plățile; casierie. 4) Sumă de bani în numerar de care dispune casieria unei întreprinderi, organizații etc. ◊ A face ~a a face bilanțul încasărilor și plăților unei zile. [G.-D. casei] /<it. cassa; germ. Kasse

RIBIȚA, com. în jud. Hunedoara, situată în depr. Brad, la poalele S ale M-ților Bihor, pe cursul superior al Crișului Alb; 1.547 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul R.). În satul Crișan (fost Vaca), menționat documentar în 1439, se află casa natală a lui Marcu Giurgiu Crișan, unul dintre conducătorii Răscoalei țărănești din 1874-1875 din Transilvania. În satul R., atestat documentar în 1417, se află biserica Sf. Nicolae, de tip biserică-hală, zidită și pictată în manieră bizantină (1417) prin grija cnejilor Vladislav și Miclăuș. În satul Ribicioara există biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1763), iar în satul Uibărești, biserica de zid Sf. Nicolae (sec. 19).

corp n., pl. urĭ (lat. corpus). Orĭ-ce substanță, organică saŭ anorganică: toate corpurile-s solide, lichide saŭ gazoase. Partea materială a uneĭ ființe, trup: corp de om, de vită. Parte de armată maĭ mare de cît diviziunea: armata românească are șapte corpurĭ. Regiment: baniĭ corpuluĭ. Corporațiune: corpu ferarilor. Colectivitate, toțĭ la un loc: corpu didactic (corepunde terminațiuniĭ -ime cînd e vorba de profesiunĭ: corpu studențesc = studențimea). Parte principală din ceva: casa asta are doŭă corpurĭ, corp de pompă. Corp ceresc, stea saŭ bolid. Corp de gardă, post militar, soldațĭ de pază. Corp al delictuluĭ, obĭect care probează existența delictuluĭ, cum ar fi un cuțit rămas de la asasin. Corpurĭ legĭuitoare, Camera și Senatu. Spirit de corp, spirit de solidaritate cu corpu orĭ cu societatea din care facĭ parte. A te constitui în corp, a te aduna, a te strînge formînd un corp. În Let. córpus (rus. pol. korpus) și (grecizat) córpos, pl. urĭ, corp de armată (ca 3, 266-267).

LIPITÚRĂ, lipituri, s. f. 1. Unire, îmbinare, asamblare a două lucruri cu ajutorul unei materii cleioase sau printr-un procedeu tehnic. ♦ (Concr.) locul unde s-a făcut o lipire. 2. Pământ, lut frământat cu apă care servește la lipitul podelei, pereților etc. caselor. – Lipi + suf. -tură.

A ÎNTOÁRCE întórc 1. tranz. 1) A face să se întoarcă. ♦ ~ ceasul a răsuci arcul ceasului (pentru a-l face să meargă). 2) fam. (despre o boală) A lovi din nou; a înturna. Gripa l-a întors. 3) A schimba cu locul astfel încât o parte să ocupe poziția alteia. ~ fânul.~ pe o parte și pe alta a cerceta amănunțit. ~ casa pe dos a face dezordine în casă. ~ foaia (sau cojocul) pe dos a-și schimba atitudinea față de cineva devenind mai aspru. 4) (corpul sau părți ale corpului) A mișca într-o parte. ~ capul. ~ privirea.~ (cuiva) spatele a manifesta o atitudine de indiferență sau supărare față de cineva. 5) (bani, lucruri) A da înapoi; a înapoia; a restitui. ♦ ~ cuvântul a răspunde urât. ~ binele (sau răul) făcut a răsplăti pe cineva pentru o faptă bună (sau rea). ~ vizita a face o vizită de răspuns. 6) (mai ales tauri) A lipsi de glandele s*****e; a jugăni. 2. intranz. A se schimba revenind la o stare contrară. A întors-o în frig. /<lat. intorquere

A MĂTURÁ mătur tranz. 1) (case, străzi, drumuri etc.) A face să fie curat (strângând gunoiul cu mătura). 2) fig. (persoane) A da afară dintr-un loc; a izgoni; a alunga; a goni; a fugări. 3) (obiecte) A înlătura complet de pe o suprafață. /Din mătură

SCHIMB ~uri n. 1) Înlocuire a unui obiect sau a unei persoane prin alt obiect sau altă persoană. A face ~. Piesă de ~.Cu ~ pe rând. casă de ~ casă unde se pot schimba banii unei țări pe banii alteia. 2) Cedare a unui lucru pentru a primi altul în loc (în urma unor negocieri). ~ de mărfuri.Liber-~ comerț exterior fără nici un fel de restricții. În ~ drept compensație.3) Persoană sau grup de persoane care, după un anumit interval de timp, înlocuiesc sau sunt înlocuite într-o muncă, prin altă persoană sau prin alt grup de persoane. ~ de zi. ~ de noapte. 4) Interval de timp cât lucrează o asemenea persoană sau un asemenea grup. A lucra în trei ~uri. 5) fig. Generație tânără care înlocuiește pe cei vârstnici într-o activitate. ~ de mâine. 6) mai ales la pl. Lenjerie de corp care înlocuiește pe cea purtată; albituri de primeneală. 7) Transmitere cu caracter reciproc. ~ de păreri. ~ de experiență. /v. a schmba

ÚNDE2 conj. 1) (exprimă un raport locativ) În locul în care; încotro. S-a pornit acolo unde știa că este așteptată. 2) (exprimă un raport determinativ) Abia de mai cunoscu casa unde a copilărit. 3) (exprimă un raport completiv) El ne va arăta unde să ne oprim. /<lat. unde

BUȘTENI, oraș în jud. Prahova, pe Valea Prahovei, la poalele masivului Caraiman, la 883 m alt.; 12.619 loc. (1991). Fabrică de hîrtie (1882) și de cherestea. Panificație; var hidraulic. Stațiune balneoclimaterică (cu ape clorosodice, calcice, magneziene, iodurate, carbonatate) și turistică. casa memorială „Cezar Petrescu”. Linie de telecabină spre cabana Babele. Punct de plecare spre cabanele din M-ții Bucegi. Grădină zoologică. Biserică (sec. 20).

MÚSCĂ múște f. 1) Insectă din ordinul dipterelor, cu două aripi subțiri și cu aparatul bucal adaptat pentru înțepat și pentru supt. ~-de-casă. ◊ A se aduna (sau a se strânge, a se grămădi, a veni) ca muștele la miere a se aglomera într-un loc (unde este rost de câștig ușor, fără muncă). (Să se audă) ~a! să fie liniște perfectă. A se simți (sau a se ști) cu ~a pe căciulă a se simți vinovat de ceva. Nu toate muștele fac miere nu oricine (poate) face bun și folositor. 2) pop. Orice insectă mică zburătoare. 3) Semn negru în mijlocul panoului de tragere. [G.-D. muștei] /<lat. musca

BURGOS, oraș în N Spaniei (Castilia-León), 158,9 mii loc. (1987). Nod de comunicații Piață agricolă. Produse alim., prelucr. pieilor, celuloză și hîrtie, textile (lînă). Numeroase monumente gotice: Catedrala Santa Maria (sec. 13-18). casa de Miranda (sec. 16). Muzeu. Fundat în 884.

NOI pron. pers. 1 pl. 1. (Desemnează pe cel care vorbește și persoana sau persoanele pe care acesta și le asociază în vorbire) S-a înserat și noi tot pe loc stăm.loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasă; în țară, în regiunea etc. de baștină. 2. (La dativ, în formele ne, ni, cu valoare posesivă) casa ne e frumoasă. (Cu valoare de dativ etic) Ne ești departe. 3. (La dativ sau la acuzativ, în forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne povesteam multe. 4. (În stilul oticial-administrativ) Eu. Noi, directorul școlii, am hotărât. ◊ (Ca plural al modestiei) Noi credem că una dintre caracteristicile muzicii este melodia. Mulțumim celor care ne-au ajutat. [Dat.: nouă, ne, ni; acuz.: (pe) noi, ne] – Lat. nos.

conác n., pl. e (turc. konak, popas, d. konmak, a mînca, a poposi; ngr. konáki, alb. bg. konák). Stațiune, popas, loc de oprire (han, stațiune postală [odinioară] ș. a.). Rezidența unuĭ vizir saŭ unuĭ pașă (V. beĭlic). Rezidența unuĭ ispravnic (V. tact 2). Curtea (casa) boĭeruluĭ la moșie (sud). Timpu zileĭ pe la 9 dimineața și pe la 2 după amează [!] (cînd lucrătoriĭ de la cîmp se odihnesc). Distanța între doŭă conace (loc saŭ timp): cale de treĭ conace, ziŭa de muncă are treĭ conace (de la 4-9, de la 9-2 și 2-7). A face conac, a poposi. V. mansiune.

AȘEZÁRE s. 1. instalare, plasare. (~ lui într-un fotoliu.) 2. v. așternere. 3. v. stabilire. 4. v. amplasare. 5. v. aranjare. 6. v. alcătuire. 7. (concr.) amplasament, amplasare, loc, poziție, (rar) situare, situație, (înv.) așezământ, pusăciune, pusătură, pusoare, stat. (Prin ~ e o localitate pitorească.) 8. (concr.) aglomerație, localitate, (înv.) politie. (O ~ umană.) 9. (concr.) adăpost, casă, cămin, domiciliu, locuință, sălaș, (reg.) sălașnă, (Transilv., Ban. și Bucov.) cortel, (înv.) locaș, mutare, mutat, odaie, sat, sălășluință, sălășluire, ședere, șezământ, șezut, (fig.) bârlog, cuib, culcuș. (Unde își are ~?) 10. (concr.) sălaș, șatră. (~ de țigani.)

CONÁC, conace, s. n. I. 1. casă boierească la țară, pe o moșie. 2. Reședință a unui ispravnic sau a unui subprefect, a unui vizir sau a unui pașă; cartier oficial. II. (Înv.) 1. loc de popas; popas. 2. Distanță de la un loc de popas la altul. 3. Interval de timp egal cu o jumătate de zi. – Din tc. konak.

BOTÉZ, botezuri, s. n. 1. Ritual creștin de primire a cuiva printre credincioșii bisericii, însoțit de atribuirea unui prenume; p. ext. petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie. ◊ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activă la o luptă. 2. Apă folosită pentru săvârșirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasmă a credincioșilor și a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericești. 4. (Mar.) Ceremonial de lansare la apă a unei nave noi. – Din boteza (derivat regresiv).

AȘTERNÚT, așternuturi, s. n. Faptul de a (se) așterne; (concr.) totalitatea obiectelor cu care se pregătește patul (sau locul) pentru dormit; rufărie de pat; pat astfel pregătit. ◊ Expr. A cădea (sau a pica) la așternut = (la ghicitul în cărți) a prevesti venirea cuiva (străin) în casă. ♦ (Concr.) Culcuș (pentru animale). V. așterne.

COTNARI 1. Com. în jud. Iași; 8.068 loc. (1991). Expl. de gresii. Podgorie renumită și centru pomicol. Vinificație. Stație de c. f. Cetate geto-dacică puternic fortificată (sec. 4-3 î. Hr.). Podul de piatră și beciurile caselor domnești, atribuite prin tradiție lui Ștefan cel Mare. Întemeiat probabil în sec. 13, este menționat documentar ca tîrg din 1448. Domnul Moldovei, Despot-Vodă (1561-1563), a înființat aici un colegiu latin (1562), sub conducerea lui Ioan Sommer. 2. Denumirea vinului produs în podgoria Cotnari.

CẤTELEA, CẤTA pron. interog., adj. interog. (Precedat de art. „al”, „a”, se întrebuințează în propoziții interogative pentru a afla locul pe care îl ocupă cineva sau ceva într-o ierarhie, într-o serie de ființe sau de lucruri de același fel) Al câtelea a reușit? A câta casă? [Var.: cấtea pron. interog., adj. interog. f.] – Câte + le + a.

FRUMUSÉȚE, (2) frumuseți, s. f. 1. Însușirea a ceea ce este frumos. ◊ loc. adj. De toată frumusețea = deosebit de frumos; minunat. 2. (Concr.) Obiect, faptă, lucru frumos. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” capătă valoarea superlativului „foarte frumos”) O frumusețe de casă. ♦ Femeie foarte frumoasă. [Var.: (pop.) frumséțe s. f.] – Frumos + suf. -ețe.

STẤNĂ, stâne, s. f. Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului (cuprinzând locul și amenajările necesare), unde se adăpostesc oile și ciobanii și unde se prepară produsele din laptele oilor. ◊ Expr. A închide lupul în stână = a-și aduce dușmani în casă. A veni la spartul stânii = a veni prea târziu. – Et. nec.

CÚLĂ, cule, s. f. 1. Clădire în formă de turn, cu baza dreptunghiulară (care servea, în trecut, și ca loc de apărare). 2. (Înv.) Turn circular; cupolă, boltă. ♦ Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria; p. ext. vistierie, tezaur. 3. (Înv.) Beci boltit; subterană. 4. (Înv.) Conac boieresc, casă (fortificată) a proprietarului unei moșii. – Din tc. kula. Cf. bg., scr. kula.

BĂILE OLĂNEȘTI, oraș în jud. Vîlcea, pe rîul Olănești, afl. al Oltului; 4.820 loc. (1991). Conf., mat. de constr. Stațiune balneoclimaterică cu ape minerale clorosodice, iodurate, sulfuroase, feruginoase, alcaline, magneziene, renumite în tratarea bolilor de ficat, stomac și rinichi. Climat sedativ de adăpost. Case populare de tip vîlcean, case de tîrgoveți din sec. 17-19, biserica Sf. Nicolae (1718). În apropiere, schitul Iezeru (sec. 16, refaceri din sec. 18). Atestat documentar în 1527; declarat oraș în 1950.

IPSWICW [ipsuitʃ], oraș în SE Marii Britanii (Anglia), port la estuarul Orwell al Mării Nordului; 115,5 mii loc. (1991). Constr. de tractoare. Șantier naval. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, a tricotajelor, poligrafică și alim. Bisericile St. Mary-ar- Quay (sec. 16), St. Margaret (sec. 16) ș.a. casa Sparrow (1567). Muzeu de artă. Menționat ca oraș în 1200.

TERÁSĂ s. f. 1. construcție deschisă, anexă la o clădire (la parter sau la etaj), pentru odihnă etc. ◊ platformă (acoperiș plan) deasupra unei case. 2. sistem de suprafețe plane, în trepte, situate în lungul cursului unui râu, la malul mării etc. ◊ suprafață plană amenajată pe o ridicătură de teren (în parcuri sau grădini), ca loc de plimbare. ◊ porțiune de trotuar în fața unei cafenele sau a unui restaurant unde sunt așezate mese pentru consumatori. (< fr. terrasse, germ. Terrasse)

afáră adv. de loc și de mișcare (din afoară, lat. ad, la, și fŏras, afară; vit. affuóri, azĭ fuori, sp. afuera. V. fără). Nu în ăuntru [!], în exterior: a dormi afară din casă, a ĭeși afară din casă, a umbla pe afară. Afară din lege, scos de supt forța legiĭ. Eŭf. A ĭeși afară, a-țĭ deșerta mațele. Afară de, fără, de cît numaĭ: să n' aĭ alțĭ dumnezeĭ afară de mine. Afară de asta saŭ afară de aceĭa, deosebit de asta, pe lîngă asta. Pe din afară, pe la exterior. Fig. Din memorie, pe de rost: a ști lecțiunea pe din afară. Afară din cale saŭ din cale afară, extraordinar, peste măsură. – Fals în afară orĭ din afară (fr. en dehors, du dehors) îld. afară, de afară: afară de asta, relele vin de afară. – Interj. Afară! Ĭeșĭ!

MĂRÍME ~i f. 1) Valoarea dimensională a unui obiect; ceea ce se poate măsura sau calcula. ~ea casei. ~ naturală. 2) Interval de timp în care se petrece sau durează ceva; durată. 3) Dimensiunile după care se confecționează obiectele de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. 4) Ceea ce impresionează, trezind respect și admirație. 5) loc de frunte într-o ierarhie. 6) înv. Larghețe sufletească; generozitate; mărinimie. 7): ~ stelară intensitatea strălucirii unui astru. [G.-D. mărimii] /mare + suf. ~ime

BOTÉZ, botezuri, s. n. 1. Ritual creștin de primire a cuiva printre credincioșii bisericii, atribuindu-se celui botezat și un nume; p. ext. petrecerea care are loc cu acest prilej; cumetrie. ◊ Nume de botez = prenume. ◊ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activă la o luptă. 2. Apă folosită pentru săvârșirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasmă a credincioșilor și a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericești. – Postverbal al lui boteza.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3. 1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește) El merge. ♦ (Fam.; la sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă) casa lui.Expr. Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană. Ale lui sau ale ei = a) lucrurile personale ale cuiva; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut) Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma i, cu valoare neutră) Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct) Cartea pe care o citesc. (Precedat de prepoziții, în formele el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma o, cu valoare neutră) Au mai pățit-o și alții. [Pr.: iel, ia, iei, iele] – Lat. illum, illa.

podmól (pomnól), podmóluri și podmoále, s.n. 1. (pop.) mal înalt, abrupt; teren ros de ape. 2. (pop.) aluviune, mâl, nămol adus de ape; teren mâlos, noroios. 3. (pop.; în loc. adv. ) cu podmolul = de-a rostogolul. 4. (pop.) cantitate mare, grămadă; mulțime. 5. (pop.; adv.) în număr mare, cu grămada; în formă de grămadă. 6. (reg.) prispă de pământ. 7. (reg.) prag de pământ împrejurul casei țărănești. 8. (reg.) brâu de zid. 9. (reg.) vatră de lut sau de cărămidă pe care este clădit cuptorul la unele case țărănești. 10. (reg.) firidă. 11. (reg.; adv.) în număr mare, cu grămada; în formă de grămadă.

ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela?loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ◊ loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora.Var.: (Înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

locuí (locuiésc, locuít), vb. – A trăi, a avea reședința. – Var. lăcui. Mag. lakni (Cihac, II, 511; Tiktin; Gáldi, Dict., 93). Rezultatul normal, lăcui, azi înv., a fost apropiat de loc. Cf. sl. lakuvati, care apare numai în acte de provenință română, și în bg. din Trans. lakuva (Miklosich, Bulg., 126). Der. loc (var. lăcaș), s. n. (locuință), din mag. lakás; locuință, s. f. (casă de locuit), cu suf. -ință; locuitor, s. m.; conlocui, vb. (a trăi împreună), format după fr. cohabiter; conlocuitor, adj., cuvînt forțat de regimul comunist.

BAIA SPRIE, oraș în jud. Maramureș, la poalele M-ților Gutîi, la 10 km E de Baia Mare; 16.993 loc. (1991). Expl. de min. neferoase și stație de flotație pentru prelucr. parțială a acestora; utilaj minier. Morărit și panificație; mat. de constr., conf., piel., prelucr. lemnului (cherestea, placaje, aglomerate din lemn). Centru pomicol. casa iezuiților (sec. 16-17), biserică ortodoxă (sec. 18). Atestat documentar în 1329; important centru minier. Zonă turistică (pîrtie de schi lungă de 2.100 m). Teleferic.

stropolí (-lésc, -ít), vb. – A se ocupa cu ceva, a roboti. – Var. stroboli. Creație expresivă, după cum o indică suf. -li; legătură cu bg. tropolja „a tropăi” (Candrea) nu este convingătoare. – Der. stropoleală, s. f. (roboteală prin jurul casei). Aceleiași rădăcini trebuie să-i aparțină ștropși (var. Trans. strocși), vb. (a călca, în picioare, a turti, a stîlci; a pisa, a deforma; a strica, a distruge; refl., a certa, a dojeni), fără îndoială în loc de *tropoși (după Cihac, II, 422 și Candrea, din sl. sŭtrašiti „a călca în picioare”, bg. strošvam „a mărunți”); stropșală (var. stropșitură), s. f. (strivire; ceartă).

VĂLĂTÚC, vălătuci, s. m. 1. Sul făcut dintr-un material (flexibil), înfășurat în sensul uneia dintre laturile sale; spec. val1 (II 1). ◊ loc. adv. De-a vălătucul = de-a rostogolul, de-a dura, peste cap. 2. Material de construcție făcut din lut amestecat cu paie sau cu rogoz, în formă de colaci sau de cărămizi, din care se clădesc pereții caselor țărănești (astupându-se o îngrăditură de pari). 3. Tăvălug. – Din tăvăluc.

POÁRTĂ porți f. 1) Deschizătură într-un gard sau zid care face posibilă intrarea într-un spațiu împrejmuit și ieșirea din el. 2) Panou mobil (simplu sau dublu) care închide această deschizătură. ◊ Din ~ în ~ din casă în casă; la fiecare casă. ~-n ~ peste drum; vizavi. A se uita (sau a sta, a rămâne) ca vițelul la ~ nouă a rămâne dezorientat, uluit în fața unei situații neașteptate. A bate la toate porțile a se adresa tuturor după ajutor. 3) loc de intrare (special amenajat) într-un oraș sau într-o cetate. 4) Cadru cuprins între două bare verticale unite în partea de sus printr-o orizontală și închis printr-o plasă, în care se trimite mingea sau pucul la unele jocuri sportive. 5) înv. Curtea sultanului turcesc. ◊ ~a Otomană Imperiul Otoman. 6) Vale îngustă între două șiruri de munți (prin care trece o apă curgătoare). [G.-D. porții] /<lat. porta

ponór, ponoáre, s.n. (pop.) 1. povârniș abrupt sau adâncitură formată prin prăbușirea unor straturi de teren; râpă. 2. loc necultivat; pârloagă. 3. munte înalt cu creasta golașă, lipsită de vegetație. 4. deal cu coama înaltă și rotundă. 5. mică apă curgătoare; gârlă; apă stătătoare mai mare decât o baltă. 6. poiană (într-o pădurice). 7. vizuină, bârlog (într-o regiune accidentată). 8. casă mică și scundă. 9. (fig.) necaz, supărare, nenorocire; amar. 10. greșeală, vină. 11. mulțime, număr mare.

GÁZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește pe cineva la sine (dându-i adăpost); cel care ține pe cineva la sine în schimbul unei chirii (și cu întreținere plătită); stăpânul unei case în raport cu oaspeții săi, amfitrion. ♦ Organism pe care (sau în care) trăiește un animal parazit aflat în stare larvară sau adultă. 2. locuință ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaș. 3. (Reg.) Țăran bogat; chiabur, bogătan. ◊ loc. adj. De gazdă (mare) = din oameni bogați. – Din magh. gazda.

locATÍV, -Ă adj. Referitor la casele de închiriat. ◊ Valoare locativă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu locativ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. // s.n. (Gram.) Caz în declinarea unor limbi care arată locul unde se află cineva sau ceva sau unde se petrece o acțiune. [Cf. fr. locatif].

locATÍV, -Ă I. adj. referitor la casele de închiriat. ♦ valoare ~ă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu ~ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. II. s. n. caz al flexiunii nominale (în unele limbi), care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. (< fr. locatif)

ȘÁRPE șerpi m. 1) la pl. Ordin de reptile cu corpul lung, cilindric, foarte flexibil, lipsit de picioare. 2) Reptilă din acest ordin. ◊ A se zvârcoli ca în gură de ~ a nu-și găsi locul de durere, de spaimă sau de nerăbdare. A călca ~le pe coadă a deranja foarte tare pe cineva. A încălzi un ~ la sân a ocroti un om nerecunoscător. A sări ca mușcat de ~ a fi cuprins brusc de mânie. ~-de-casă specie de șarpe neveninos, care trăiește în apropierea caselor. ~ cu clopoței specie de șarpe veninos, a cărui coadă este acoperită cu solzi care produc un sunet caracteristic; crotal. ~ cu ochelari specie de șarpe veninos, cu gâtul plat, pe care se disting pete de forma unor ochelari; cobră. 3) fig. Om fățarnic; ipocrit. /<lat. serpens

CARACAL, oraș în jud. Olt, în C. Romanaților; 40.691 loc. (1991). Nod feroviar. Fabrici de mobilă, de tricotaje, de anvelope, de conserve din legume și fructe, produse zaharoase și de brînzeturi; uzină de vagoane de cale ferată. Morărit și panificație; reparații de mașini și de utilaje agricole. Menționat documentar în 1538, declarat oraș în 1598. casa lui Iancu Jianu (sec. 18, refăcută în 1958). Biserică domnească (sec. 16), ctitorie a lui Mihai Viteazul. Clădirea teatrului (1896) în stil gotic tîrziu. Muzeu de istorie și artă.

locÁȘ, locașuri, s. n. 1. (Astăzi rar) Încăpere, casă; locuință. ◊ locaș sfânt (sau dumnezeiesc) = biserică, mănăstire. ◊ Expr. (pop.) A da cuiva loc = a primi pe cineva în casă; a adăposti, a găzdui. 2. Spațiu lăsat liber într-o piesă sau într-un sistem tehnic, în care urmează să intre un element al unei alte piese sau al unui alt sistem tehnic pentru a forma un tot. [Var.: lăcáș s. n.] – Din magh. lakás (după loc).

ACÉSTA, ACEÁSTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta?loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

DOS ~uri n. 1) Partea de dindărăt a unui lucru sau a unei ființe care se opune feței. ◊ În ~ul... în spatele; înapoia... Din ~ul din spatele; dinapoia. Pe din ~ a) prin intrarea din spate a unei case; b) pe ascuns; în taină. Pe de-a-ndoaselea a) altfel de cum trebuie; anapoda; b) invers; în altă ordine decât cea normală. 2) Extremitate dorsală a corpului pe care se șade; fund; șezut. 3) Partea interioară a unei haine. ◊ Pe ~ a) cu fața înăuntru; b) altfel decât trebuie. 4) loc ferit, adăpostit, unde nu plouă, nu bate soarele, vântul. 5); ~ul mâinii (sau palmei) partea de din afară a mâinii sau a palmei. /<lat. dossum

CAGLIARI [caλári], oraș în Italia insulară (S Sardiniei), port la golful cu același nume; 305 mii loc. (1987, cu suburbiile). Șantiere navale; ind. chimică și a mat. de constr. Export de plumb, zinc și sare. Amfiteatru roman, biserică (sec. 5-11), fortificații (sec. 14). Universitate (1606). Muzeu. Întemeiat de fenicieni. A cunoscut stăpînirea carrtaginezilor, romanilor (sub numele de Caralis) și sarazinilor; independent în evul mediu, a fost cucerit de casa de Savoia în 1718.

CUTRÉMUR (‹ cutremura) s. m. 1. Zguduire bruscă și puternică, de scurtă durată, a scoarței Pămîntului, cauzată fie de factori interni (mișcări tectonice, erupții vulcanice), fie de factori externi (forțele mareice, căderi mari de presiune atmosferică, ciocnirea unor meteoriți cu Pămîntul). Îi sunt caracteristice: hipocentrul (locul din interiorul litosferei unde se declanșează energia care provoacă c.) și epicentrul (proiecția hipocentrului la suprafața scoarței Pămîntului). Intensitatea c. se măsoară pe scara Mercalli, iar magnitudinea pe scara Richter. Cele mai dustrugătoare au fost c. din: 24 ian. 1556 – în provincia Shanxi-China, 830 mii victime; 1 sept. 1923 – în provincia Kanto-Japonia, peste 576 mii case; 31 mai 1970 – Perú, 70 mii morți. În România s-au înregistrat pierderi de vieți omenești și mari pagube materiale materiale în c. din 10 nov. 1940 și 4 mart. 1977. 2. Fig. Înfiorare; p. ext. teamă, frică, groază; panică.

apóĭ adv. (lat. ad, la, și post, pe urmă, după. V. poĭ). Pe urmă, după aceĭa: a venit, și apoi s' a dus. Din apoĭ, de dinapoĭ, posterior: partea din apoĭ, partea din apoĭa caseĭ. V. ainte). De apoĭ, ultim: ziŭa, vremea, judecata de apoĭ. În cea de apoĭ (Let.), în cele din urmă, în sfîrșit. Ș' ápoĭ (din și apoĭ), și dacă, chear așa să fie, nu-mĭ pasă, și ce e cu asta? De ex.: Te va prinde! Ș' apoĭ! Apoĭ de! Apoĭ dă! loc. care arată încurcătura saŭ ironia: Te-am prins, hoțule! Apoĭ dă! Ĭartă-mă și dumneata! D' apoĭ cum (din da, dar apoĭ cum), dar cum, poĭ dar, poĭ cum alt-fel? De ex.: Te ducĭ și tu? D' apoĭ cum?! (adică: „se' nțelege că mă duc!”). D' apoĭ cum nu?! dar cum nu, poĭ cum alt-fel (ironic orĭ serios): L-aĭ prins? D' apoĭ cum nu?! (adică: se' nțelege!„). Maĭ apoĭ, maĭ pe urmă. Adj. Cel din urmă: mulțĭ vor fi întîiĭ și apoiĭ întîiĭ (Cor.).

SANATÓRIU (‹ fr.; {s} lat. sanatorius „care vindecă”) s. n. Instituție medicală pentru tratamentul unor boli cronice (în special tuberculoză, afecțiuni ale aparatului respirator, afecțiuni neuropsihice), situate de obicei în locuri unde bolnavii pot beneficia de factori naturali de cură (condiții climatice favorabile, aerosoli, ape minerale, nămoluri curative) în asociație cu fizioterapie, alimentație dietetică și regim special de tratament și odihnă. Există și s. pentru repaus și recuperare a capacității de muncă sub supraveghere medicală. Printre cele mai cunoscute din România se numără s. de la Moroieni, Predeal, Techirghiol, Eforie, Mangalia. Sin. casă de sănătate.

AVRIG, oraș în jud. Sibiu, pe stînga Oltului, în vestul depr. Făgăraș. Stațiune climaterică; 13.995 loc. (1991). Expl. forestiere, de argilă și de calcare. Ind. constr. de mașini (utilaje pentru ind. textilă și a lemnului, buldozere pe șenile, remorci basculante, cabine pentru tractoare, autobasculante), sticlărie (cristaluri, corpuri pentru iluminat), porțelanului și a faianței. Hidrocentrală (14,2 MW). Muzeu etnografic. Menționat documentar din 1364. Monumente: urmele unei cetăți (sec. 13); biserica evanghelică (1270-1280, cu transformări din sec. 16); biserica ortodoxă, cu picturi murale (1762); castel în stil baroc (sec. 18); casa memorială „Gheorghe Lazăr”. Declarat oraș în 1989.

SÂNZIENI, com. în jud. Covasna, situată în N depr. Târgu Secuiesc, pe râul Cașin (afl. al Râului Negru); 4.636 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.). Nod rutier. Moară de apă (în satul Valea Seacă). Creșterea ovinelor. În satul S., menționat documentar în 1332, se află o biserică în stil gotic (datând din 1401, cu transformări ulterioare renascentiste, situată în mijlocul unei cetăți cu ziduri înalte de 4 m, întărite cu turnuri circulare), o capelă romano-catolică cu hramul Sf. Maria (1686), o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului (sec. 18) și casele „Könczey” (1608, reparată în 1829) și „Tamás Elek” (sec. 19). În satul Petriceni, atestat documentar în 1332, există o biserică romano-catolică (1825) și un conac din sec. 19.

húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg.Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri).

Crăcĭún și (Mold. și) Crecĭún n., pl. urĭ (d. lat. creátio, -ónis, creațiune, devenit neutru supt [!] infl. luĭ ajun [A. și O. Dens.], nu d. calatio, strigare [Papahagi, Pușcaru]. D. rom vine bg. ceh. kračun, rut. kereun, krečun, ung. karácson. Cp. cu Născut). Sărbătoarea nașteriĭ luĭ Hristos (25-27 Decembre [!]), Moș Crăcĭun, în poveștĭ, un bătrîn cu barba albă, plin de zăpadă și sprijinit într´un toĭag și care aduce jucăriĭ copiilor. La Romani, în locul Crăcĭunuluĭ se sărbaŭ [!] Suturnaliile (16-18 Dec.), ĭar la sfîrșitu anuluĭ ziŭa nașteriĭ zeilor. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin [!] Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s´a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ. – Obiceĭu braduluĭ de Crăcĭun e luat de la vechiĭ Germanĭ și e păstrat de ceĭ noĭ pînă astăzĭ. În casa românească n´are ce să caute acest brad de Crăcĭun, că Româniĭ aŭ steaŭa, care se poate împodobi tot așa de frumos și nu se strică degeaba un brad.

búrsă f., pl. e (fr. bourse, it. borsa, d. lat. byrsa, pop. bursa, d. vgr. býrsa, pele, pungă de pele. V. Birjă). Stipendiŭ, pensiune plătită de stat orĭ de un particular p. întreținerea unuĭ elev orĭ unuĭ student. Sumă de 500 leĭ vechĭ în Turcia (V. pungă). loc unde se fac operațiunĭ financiare asupra valorilor publice, obligațiunilor, acțiunilor ș.a. (numit pop. pin porturĭ și borsă, după it. borsa, și turc. borsa, ca și somă îld. sumă). – În vechime zarafiĭ își așezaŭ mesele pe pĭețele publice ale marilor orașe. La Ierusalim, Hristos, văzându-ĭ făcînd schimb chear în tinda biseriĭ, ĭ-a alungat bătîndu-ĭ cu funia udă. Burse cu înțelesu de astăzĭ nu există de cît din seculu 16. Primu oraș care a avut bursă a fost Bruges (Belgia), unde un negustor invita la casa luĭ ca să încheĭe afacerĭ. Ca semn de recunoaștere a caseĭ, pusese la intrare o pungă (lat. bursa) sculptată pe o peatră. Apoĭ s’aŭ înființat burse la Anvers, Lyon, Tuluza, Roma ș.a. Cea dintîĭ clădire de bursă publică a fost inaugurată de regina Elisabeta la Londra în 1571.

PÓDINĂ, podini, s. f. 1. Pardoseală de scânduri la casă, la pod etc.; (înv. și reg.) fiecare dintre scândurile care alcătuiesc un tavan, un pavaj etc. ♦ (La pl.) Obligație, în evul mediu, a negustorilor (brașoveni) din Țara Românească de a întreține străzile din București pavate cu scânduri. ♦ (La pl.) Taxă percepută în trecut, la Iași, pe carele cu produse care intrau în oraș, în scopul întreținerii străzilor. 2. (Pop.) Suport pe care se clădește claia sau stogul pentru a le feri de umezeală; partea de jos a stogului. 3. (Reg.) Platformă de scânduri înălțată deasupra terenului, pentru a folosi ca loc de observație. 4. (Reg.) Podiș. – Din rus., scr. podina, ucr. podyna.

HÂRLĂU, oraș în jud. Iași, pe râul Bahlui; 12.223 loc. (1998). Stație finală de c. f. Expl. de gresii și calcare oolitice. Fabrici de mobilă și cherestea, de tricotaje și conf., de mase plastice; țesătorie de mătase; produse alim. (conserve de legume și fructe, preparate din lapte, băuturi alcoolice, oțet). Centru pomicol și viticol. Muzeu de arheologie și etnografie. Biserica Sf. Gheorghe (ctitorie din 1492 a lui Ștefan cel Mare), cu valoroase picturi murale interioare (1530); biserica Sf. Dumitru (ctitorie din 1535 a lui Petru Rareș, cu unele transformări din 1779, inițiate de marele spătar Iordache Cantacuzino-Deleanu); biserica Sf. Nicolae-Munteni (ante 1848). Ruinele caselor domnești. Prima mențiune documentară datează din 1384. Reședință domnească. Ștefan cel Mare a încheiat aici, cu polonii, Tratatul de pace din 12 iul. 1499. Declarat oraș în 1968.

LÚCRU ~ri n. 1) Obiect material (concret sau abstract, real sau imaginar). ~rile din casă. ◊ ~ prost (sau rău) se zice despre ceva care nu e bun de nimic. 2) la sing. Activitate, muncă pentru a realiza ceva. ◊ Zi de ~ zi în care se lucrează. ~ manual a) lucru de mână; b) obiecte lucrate de mână. Metodă de ~ metodă folosită în procesul muncii. A avea de ~ a) a fi ocupat cu ceva; b) a avea de furcă cu cineva. Nu e ~ curat e ceva la mijloc. ~ mecanic a) lucru efectuat cu ajutorul unei mașini care funcționează cu transmisii mecanice; b) lucru făcut în mod automat. 3) Rezultat al muncii. 4) Afacere care cere o rezolvare, o soluție; chestiune; problemă. 5) Întâmplare care a avut loc în realitate; fapt; eveniment. ◊ ~ de nimic lucru fără însemnătate. Mare ~ a) ceva vrednic de mirare; b) lucru neînsemnat. [Sil. lu-cru] /v. a lucra

A SE FÁCE mă fac refl. I. 1) A avea loc accidental; a se întâmpla. Ce se face pe lume!Ce s-a făcut (cu cineva)? Ce s-a întâmplat (cu cineva)? S-a făcut! ne-am ințeles! 2) A se crea aparența; a se părea; a părea. Se făcea că zburăm. 3) A începe să fie; a deveni; a ajunge. ~ actor. ~ mare.~ nevăzut a dispărea. ~ de ocară (sau de rușine) a se compromite, atrăgându-și oprobriul public. 4) v. A SE PREFACE.~ mort în păpușoi a se preface. II. (în îmbinări) 1) (despre perioade ale zilei, fenomene sau stări ale naturii) ~ ziua. ~ frig. 2) (despre căi de comunicație) ~ drum. ~ pârtie. 3) (despre senzații sau sentimente) A i ~ dor. 4) (despre persoane sugerând ideea de procurare sau de obținere) ~ cu casă. ~ cu diplomă. 2. tranz. A trece dintr-o stare în alta; a deveni. ~ medic. /<lat. facere



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)