Dex loc de zăcut

cimitír și (maĭ vechĭ) chimitir n., pl. e (ngr. kimitiri [d. vgr. koimetérion, „loc de zăcut”], modificat după lat. coemeterium, mlat. cimeterium, cimiterium; it. cimitero, -terio, fr. cimetière; vsl. cimeterŭ, pol. cmentarz; ung. cinterem [de unde mold. țintirim]). Loc de îngropat morțiĭ. – În Trans. și pográdie.

EXACTITÁTE, exactități, s. f. Calitatea de a fi exact; exactitudine. ◊ loc. adv. Cu exactitate = precis. [Pr.: eg-zac-] – Exact + suf. -itate.

vráiște adv. – 1. Larg deschis, în lături. – 2. În dezordine, în neorînduială. Probabil din sl. vrĕšti „a zăcea”. Der. expresivă (Iordan, BF, II, 194) sau în loc de *vraviște „snopuri îngrămădite pe arie” (Tiktin), cf. vraf, pare dubioasă.

ZĂCĂTÓR, -OÁRE, zăcători, -oare, adj., s. f. I. Adj. (Înv.) Care zace, care stă culcat, întins (la pământ). II. s. f. 1. Vas mare în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; cadă. ♦ Vas mare cu gura largă îngropat în pământ, în care se adună și se strivesc strugurii pentru a fi lăsați să fermenteze. 2. Vas mare de lemn căptușit cu tablă subțire, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peștele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii care stă pe loc și deasupra căreia se rotește alergătoarea. 4. loc unde stau vitele ziua la odihnă; staniște, zăcătură (1). – zăcea + suf. -ător.

ZĂCÚT², -Ă, zăcuți, -te, adj. 1. Care a stat mult într-un loc; (despre apă) stătut, clocit. ♦ Putred. 2. (Rar) care a fost bolnav (greu); care are cicatrice, urme de vărsat. zăcută de vărsat. – V. zăcea.

ZĂCÚT², -Ă, zăcuți, -te, adj. 1. Care a stat mult într-un loc; (despre apă) stătut, coclit. ♦ Putred. 2. (Rar) Care a fost bolnav (greu); care are cicatrice, urme de vărsat. zăcută de vărsat (REBREANU). – V. zăcea.

ZĂCĂTOÁRE, zăcători, s. f. 1. Vas mare în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; cadă. ♦ Vas mare cu gura largă, îngropat în pământ, în care se adună și se strivesc strugurii, pentru a fi lăsați să fermenteze. 2. Vas mare de lemn, căptușit cu tinichea, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peștele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii, deasupra căreia se rotește alergătoarea. 4. loc unde stau vitele ziua la odihnă; staniște. – Din zac (prez. ind. al lui zăcea) + suf. -(ă)toare.

BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. baltë.

BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Apă stătătoare permanentă, de obicei puțin adâncă și având o bogată vegetație acvatică; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face o gafă. Are balta pește, se spune când ceva se află din belșug. ♦ Întindere de apă stătătoare rămasă în urma revărsării unui râu; regiune mlăștinoasă de la țărmul unor râuri. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau cu mocirlă; (prin exagerare) apă sau lichid vărsat pe jos. – V. băltoacă.

ZĂCĂTOÁRE, zăcătóri [și zăcătoáre] s. f. 1. Vas mare cu doage, în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; cadă ♦ Vas mare cu gura largă, îngropat în pământ, în care se adună și se strivesc strugurii, pentru a fi lăsați să fiarbă. 2. Vas mare de lemn, căptușit cu tinichea, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peștele la cherhana. 3. Denumită și piatră zăcătoare = (într-o moară de apă) piatră (fixă) aflată în partea inferioară a morii, deasupra căreia se rotește piatra alergătoare (mobilă). 4. loc unde stau vitele la odihnă ziua; (în special) loc la stână unde se odihnesc oile după muls; staniște. (din zăcea) [și DLRLC]

ZĂCĂMÂNT ~ínte n. 1) Strat de substanțe minerale utile, aflate în scoarța pământului. 2) loc în pământ unde se găsesc astfel de straturi. /v. a zăcea

ZĂCĂTOÁRE ~óri f. 1) Recipient în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie. 2) Vas mare de lemn căptușit cu tablă subțire folosit la tăbăcirea pieilor. 3) loc umbrit și răcoros unde se odihnesc vitele vara (la amiază); staniște /a zăcea + suf. ~toare

ZĂCĂTÚRĂ, zăcături, s. f. (Reg.) 1. loc de odihnă pentru vite; zăcătoare (4). 2. Rachiu sau vin depozitat într-o zăcătoare (1). – Din zac (prez. ind. al lui zăcea) + suf. -(ă)tură.

ZĂCĂTÚRĂ, zăcături, s. f. (Reg.) loc de odihnă pentru vite; zăcătoare (4), staniște. 2. Rachiu sau vin depozitat într-o zăcătoare (II 1). – zăcea + suf. -ătură.

ZĂCĂMẤNT, zăcăminte, s. n. loc în scoarța pământului în care se găsește un mineral sau o rocă; acumulare naturală a unei substanțe minerale utile. – Din zăcea (după fr. gisement).

COTLÓN, cotloane, s. n. 1. loc ferit, neumblat; ascunzătoare, ascunziș. ♦ (Reg.) Scobitură în malul unui râu, sub nivelul apei. 2. Construcție de zid, suport solid de fier sau înjghebare simplă de pietre, în care se face foc și pe care se așază cazanul la fiert. 3. Firidă făcută în zid, sub cuptorul vetrei țărănești. ◊ Expr. A sta (sau a zăcea) pe cotlon = a pierde vremea; a lenevi, a trândăvi. ♦ (Rar) Adâncitură făcută în zid; firidă, ocniță. – Din magh. katlan.

blánă f. pl. e și ănĭ (vsl. blana, bolna, de unde vine ceh. nsl. blána, peliță, pele, pol. blona, peliță, dial. „geam” [că odinioară țipla ținea loc de geam], rut. bolóna, crestătură pe copacĭ, bolónĭ și bólonĭ, coajă moale, ó-bolonĭ, scoarță tînără. De aci s’a dezvoltat înț. de „oblon”, adică „geam de țiplă, geam, geam de lemn, capac de fereastră”. D. rom. vine bg. oblon, oblon. Înț. de „scîndură” s’a dezvoltat tot de aci, adică „scîndură de căptușit, de acoperit” o fereastră). 1) Pelea animalelor cu păru pe ĭa. Haĭnă blănită (malotea, șubă, cojoc). Pl. blănurĭ, felurĭ de blănĭ (peĭ). 2) Munt. vest. Olt. Suc. Scîndură: atuncĭ nu se îmbrăcaŭ ușoriĭ în blănĭ (Șez. 36, 31). Adv. A zăcea blană, a zăcea întins la pămînt. V. palancă 1.