Rezultate din textul definițiilor
SOL5, soluri, s. n. 1. Strat afânat, moale și friabil de la suprafața scoarței pământești, care (împreună cu atmosfera din jur) constituie mediul de viață al plantelor; suprafața pământului; p. ext. pământ, teren. 2. (Și în sintagma exercițiu la sol) probă de gimnastică executată la nivelul podelei. – Din fr. sol, lat. solum.

POLUÁ, poluez, vb. I. Tranz. A face ca aerul, apa, mediul de viață să devină nocive din cauza materiilor chimice reziduale, a deșeurilor industriale, a gazelor de eșapament etc.; a vicia; a infecta. ♦ Refl. (Despre aer, ape, mediul de viață) A deveni nociv, a se vicia. [Pr.: -lu-a] – Din fr. polluer.

POLUÁNT, -Ă, poluanți, -te, adj. Care poluează aerul, apa, mediul de viață. [Pr.: -lu-ant] – Polua + suf. -ant.

POLUÁT, -Ă, poluați, -te, adj. (Despre aer, ape, mediul de viață) Care a devenit nociv prin infectare cu materii chimice reziduale, cu deșeuri industriale, cu gaze de eșapament etc. [Pr.: -lu-at] – V. polua.

HABITÁT ~e n. 1) Teritoriu locuit (de oameni, de animale, de plante) împreună cu mediul de viață înconjurător. 2) Ansamblul condițiilor de trai, de locuit (pentru oameni). /<fr. habitat

SALUBRIZÁ vb. tr. a face salubru mediul de viață și de muncă. (< salubru + -iza)

ANTIPARTÍCULĂ, antiparticule, s. f. Particulă elementară având aceeași masă și aceeași viață medie cu o altă particulă elementară, de care diferă însă prin semnul sarcinii electrice și prin unele însușiri fizice. – Din fr. antiparticule.

ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. și refl. (Despre animale și plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un alt mediu de viață. ♦ Refl. (Despre oameni) A se deprinde, a se obișnui cu noi condiții de viață; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.

ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă, care trăiește în apă. 2. Format din apă. ◊ mediu acvatic = apă ca mediu de viață. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.

LONGEVÍV, -Ă longevivi, -e, adj., s. m. și f. (Persoană)care trăiește mult, depășind media de viață normală. – Cf. longevitate.

ASOCIÁȚIE, asociații, s. f. 1. Grupare de persoane creată pentru a atinge un scop comun și organizată pe baza unui statut. 2. Grup de plante format din mai multe specii caracteristice unui anumit mediu de viață. 3. Grupare de molecule, de stele etc. cu însușiri comune. Asociație moleculară. 4. Proprietate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc., apariția unei reprezentări atrăgând în conștiință o altă reprezentare asemănătoare sau întâlnită anterior; legătură între reprezentări, idei etc. pe baza acestei proprietăți. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. association.

DEZRĂDĂCINÁT, -Ă, dezrădăcinați, -te, adj. 1. (Despre plante) Care a fost scos din pământ cu rădăcină cu tot. 2. P. a**l. (Despre oameni) Care și-a părăsit locul de naștere și se simte străin în noul loc; care nu se poate adapta (la noile condiții de mediu, de viață). – V. dezrădăcina.

AȘEZÁRE, așezări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) așeza și rezultatul ei. 2. Loc unde se află (stabilit) cineva sau ceva. ♦ Grup de locuințe, de construcții care alcătuiesc un mediu de viață umană. 3. (Rar) Mod de organizare (socială). – V. așeza.

NEPOLUÁT, -Ă, nepoluați, -te, adj. 1. (Despre aer, ape, mediu de viață) Care nu este poluat. 2. Fig. Care nu este corupt, viciat. [Pr.: -lu-at] – Ne- + poluat (după fr. non-pollué).

SOCIOPSIHIATRÍE s. f. Domeniu interdisciplinar care studiază acțiunea patogenă a mediului asupra vieții psihice. [Pre. -ci-o-psi-hi-a-] – Din engl. sociopsychiatry.

GÁZDĂ ~e f. 1) Stăpân al unei case, considerat în raport cu oaspeții sau chiriașii săi. 2) Locuință pe care o ia cineva în chirie. A trăi la ~. 3) Organism care servește drept mediu de viață pentru anumite animale parazite. [G.-D. gazdei] /<ung. gazda

VIVÁRIU ~i n. livr. Cușcă pentru animale mici, special amenajată în vederea reconsti-tuirii mediului de viață natural. /<fr. viva-rium

BIOCÍCLU s.n. (Biol.) 1. Ciclu de viață evolutiv al unui organism. 2. Subdiviziune a biosferei, cuprinzând biocenozele din principalele medii de viață. [Pl. -uri. / < fr. biocycle, cf. gr. biosviață, kyklos – ciclu].

BAROFÓB, -Ă adj. (Despre organisme) Care trăiește în medii de viață cu presiuni atmosferice scăzute. (<fr. barophobe)

UNIVÉRS s.n. 1. Lumea în totalitatea ei, nemărginită în timp și în spațiu, infinit de variată în ceea ce privește formele pe care le ia materia în procesul dezvoltării ei; cosmos. 2. Globul terestru, Pământul. 3. (Fig.) Cerc îngust al vieții cuiva; mediu. 4. Populație în cadrul unei operații statistice. [Pl. -suri. / < fr. univers, it. universo, engl. univers, cf. lat. universus].

ACOMODÁ vb. refl. a se adapta la anumite condiții noi de viață, de mediu; a se obișnui. ◊ a se împăca. (< fr. accommoder, lat. accommodare)

BIOTÓP s. n. (biol.) mediu de viață limitat, care prezintă condiții unitare; habitat (1). (< fr. biotope)

HOLOPLANCTÓN s. n. plancton care își dezvoltă întreg ciclul de viață în mediul acvatic. (< fr. holoplancton)

SOCIOPSIHIATRÍE s. f. domeniu al psihiatriei care studiază acțiunea patogenă a mediului asupra vieții psihice. (< engl. sociopsychiatry)

UNIVÉRS s. n. 1. lumea în totalitatea ei, nemărginită în timp și în spațiu, infinit de variată în ceea ce privește formele pe care le ia materia în procesul dezvoltării ei; cosmos. 2. lumea locuită; globul terestru. 3. cerc îngust al vieții cuiva; mediu în care se trăiește. 4. câmp, domeniu de activitate, de preocupări. 5. populație în cadrul unei operații statistice. (< fr. univers, lat. universum)

BIOSPEOLOGÍE (‹ {s} bio + speologie) s. f. Știință care studiază formele de viață din mediul cavernicol. Ia naștere ca disciplină științifică din inițiativa savantului român Emil Racoviță (1907), care-i trasează problematica și planul de lucru al cercetărilor viitoare, și se consolidează ca știință de sine stătătoare, cu obiect și metodică specifice de lucru.

BIOTÓP (‹ fr. {i}; {s} bio + gr. topos „loc”) s. n. mediu de viață cu caracteristici ecologice relativ omogene pe care se dezvoltă o biocenoză. ♦ Locul pe care își duce viața o comunitate de organisme; habitat, ecotop.

ÁLGĂ, alge, s. f. Plantă inferioară caracterizată prin prezența clorofilei și prin viață în mediul acvatic. – Fr. algue (lat. lit. alga).

AȘEZÁRE, așezări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) așeza și rezultatul ei. ♦ Situație (în spațiu). Așezarea geografică a unei țări. 2. Loc unde s-a așezat sau s-a stabilit cineva; locuință, casă. ♦ Grup de locuințe, de construcții care alcătuiesc un mediu de viață umană. ♦ (Rar) Construcție. 3. Orânduire (socială).

NEUTRÓN (‹ fr. {i}; {s} engl. neutral „neutru” + [elec]tron) s. m. (FIZ.) Particulă elementară din clasa barionilor, neutră din punct de vedere electric, cu spinul 1/2 și cu masa mai mare decât a protonului, alături de care intră în alcătuirea nucleelor atomilor (cu excepția hidrogenului). Preconizat, în 1920, de către E. Rutherford a fost identificat de către J. Chadwick, în 1932, pe baza experiențelor fizicienilor francezi Irène și Frédéric Joliot-Curie și ale fizicienilor germani W. Bothe și G. Becker. N. este stabil în nucleele atomilor, dar în stare liberă se dezintegrează într-un proton, un electron și un antineutrino, având o durată medie de viață de 15,3 minute. N. și protonul au proprietăți asemănătoare și se consideră a fi două stări diferite ale aceleași particule nucleonul. N. este singura particulă elementară care interacționează cu câmpul gravitațional.

REPTÍLĂ (‹ fr., germ.) s. f. (La pl.) Clasă de vertebrate amniote, poikiloterme, ovipare, având membre scurte, uneori rudimentare sau absente (ex. șerpii), plămânii bine dezvoltați și inimă tricamerală (Reptilia). Sunt primele vertebrate în întregime terestre, ca adaptare având pielea acoperită de un strat de solzi cornoși care împiedică pierderea apei din corp. Au apărut la sfârșitul Carboniferului și au fost animalele dominate în Mezozoic, când au ocupat toate mediile de viață (acvatic, terestru și aerian) și au atins dimensiuni impresionante (dinozaurii, ichtiosaurii, ptedoractilii etc.). Formele actuale includ șopârlele, șerpii, broaștele țestoase și crocodilii. ♦ (Și la sg.) Animal din această clasă.

ECOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor de viață. [Var.: oecologíe s. f.] – Din fr. écologie.

PARAZITÍSM s. n. Formă de relații între două organisme de specii diferite, în cadrul căreia un organism folosește celălalt organism, parțial sau în totalitate, ca mediu necesar de viață; mod de viață specific paraziților (1). ♦ Fig. Faptul de a trăi ca un parazit (2), mod de viață al paraziților. – Din fr. parasitisme.

PAIR, pairi, s. m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franța și în Anglia în evul mediu. ♦ Membru (pe viață) al uneia dintre cele două camere legislative din Franța între 1815 și 1848. ♦ Titlu de noblețe în Marea Britanie, care conferă dreptul de membru al Camerei Lorzilor. ♦ Persoană care are (sau avea) unul dintre aceste titluri. [Pr.: per] – Din fr. pair.

boémă (mediu, fel de viață) s. f., g.-d. art. boémei; pl. boéme

ECOLOGÍE f. Știință care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor de viață. [G.-D. ecologiei] /<fr. écologie

LAMARCKÍSM s.n. Teorie evoluționistă care susține ideea unității și a dezvoltării naturii, a variabilității speciilor sub acțiunea condițiilor de viață și de mediu și a moștenirii caracterelor dobândite. [< fr. lamarckisme, cf. Lamarck – naturalist francez].

PASTORÁLĂ s.f. 1. Operă literară cu subiect din viața păstorilor, din mediul rustic. 2. Piesă instrumentală de factură simplă, care caută să imite atmosfera câmpenească sau păstorească. 3. Mesaj al unui episcop adresat preoților și credincioșilor în anumite ocazii. [< fr., it. pastorale].

ECOLOGÍE s. f. știință care studiază interrelațiile dintre organismele vii și mediul lor de viață. ♦ ~ socială = disciplină sociologică având ca obiect studiul relațiilor omului cu mediul său, natural și social. (< fr. écologie)

FOTOBLÁST s. n. lăstar dezvoltat subteran, care se adaptează mai târziu la viața aeriană din mediul luminos. (< fr. photoblaste)

RESPIRÁȚIE s. f. 1. act fiziologic prin care organismele vii efectuează schimbul de gaze între ele și mediul lor de viață. ♦ ~ artificială = mijloc de reanimare prin introducerea și scoaterea alternativă a aerului din plămânii unui înecat, asfixiat etc. ◊ pauză foarte scurtă, utilizată în tehnica frazării. 2. (fig.) răspândire (a unor sentimente sau idei). ♦ operă (sau lucrare) de largă ~ = operă (sau lucrare) de mare amploare. (< fr. respiration, lat. respiratio)

BUNEA, Augustin (1857-1909, n sat Vad, jud. Brașov), prelat și istoric român. Acad. (1909). Unul dintre apărătorii fruntașilor politici români implicați în procesul „Memorandumului”. Contribuții privind istoria românilor în evul mediu, cu deosebire viața socială, politică și culturală din sec. 18 („Din istoria românilor”, „Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751)”, „Încercare de istoria românilor pînă la 1382”).

CHEMOTAXÍE (‹ germ.) s. f. Reacție locomotorie, orientată și obligatorie, a organismelor mobile, declanșată și întreținută de o substanță chimică răspîndită în mediul lor de viață și care se efectuează fie spre acea substanță (c. pozitivă), fie în sens opus (c. negativă).

PLAT, -Ă, plați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lătăreț, turtit; plan. ◊ Picior plat = malformație congenitală a piciorului care are talpa prea puțin scobită; platfus. ♦ (Despre terenuri) Întins, neted, șes. 2. Fig. Lipsit de expresie sau de culoare; searbăd, fad; șters, banal. ♦ (Despre mediul înconjurător, modul de viață etc.) Mediocru, meschin; lipsit de variație, monoton. ♦ (Despre persoane) Fără personalitate, fără valoare, neinteresant, fără imaginație; prost. 3. (Sport; despre alergări de viteză) Care se desfășoară pe un teren neted, special amenajat. – Din fr. plat.

DIVERGÉNȚĂ s. f. 1. deosebire, opoziție de păreri, de concepții etc.; (p. ext.) neînțelegere, conflict. 2. proprietate a unui fascicul de radiații pornind din același punct de a-și mări secțiunea. ◊ însușire a unui sistem optic (lentilă, oglindă) de a transforma fasciculele paralele sau convergente în fascicule divergente. 3. (biol.) deosebire între indivizi, specii etc. în procesul de adaptare la condiții variate de mediu, în lupta pentru viață. 4. (mat.) proprietate a unei serii de a fi divergentă. (< fr. divergence, lat. divergentia)

ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viață; (despre procese) care are loc, se petrece fără participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.

AZÓIC, -Ă, azoici, -ce, adj. (Biol.; despre mediu) Care este lipsit de viață animală. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. azoïque.

BOÉM2, -Ă, boemi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Artist care duce o viață dezordonată, neconformă conveniențelor sociale. 2. Adj. Care corespunde firii sau felului de viață caracteristic boemilor2 (1). 3. S. f. mediu în care trăiesc boemii2 (1); viață dusă de boemi2 (plină de privațiuni, dezordonată). – Din fr. bohème.

HIDROBIOLOGÍE s. f. Ramură a biologiei care studiază viața animală și vegetală din mediul acvatic, precum și toate procesele care au loc în apă. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. hydrobiologie, germ. Hidrobiologie.

ZOOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul animalelor, cercetând structura, dezvoltarea, modul de viață și relațiile lor cu mediul, precum și cu răspândirea, filogenia și clasificarea lor teoretică și practică. – Din fr. zoologie.

ELIXÍR, elixire, s. n. 1. Băutură cu proprietăți miraculoase pe care o căutau, în evul mediu, alchimiștii pentru a obține viață veșnică; p. ext. (azi) băutură scumpă, aleasă. 2. (Fam.) Soluție alcoolică cu conținut variabil de zahăr și cu diverse esențe sau extracte de plante medicinale (servind ca medicament). [Pr.: -gzir] – Din fr. élixir.

SCAFÁNDRU1 ~e n. 1) Costum etanș pentru scufundări, asigurând condiții normale de viață și de muncă în mediul acvatic. 2) Echipament special pentru piloți și cosmonauți. [Sil. sca-fan-dru] /<fr. scaphandre

BIOTÓP s.n. mediu limitat, cu condiții de viață particulare și cu înfățișare proprie, cuprinzând totalitatea organismelor care formează o biocenoză. [Pl. -uri. / < fr. biotope, cf. gr. biosviață, topos – loc].

ALCHIMÍE s.f. Știință ocultă apărută în Egiptul antic și răspândită în evul mediu, care urmărea găsirea „elixirului vieții” pentru a obține tinerețea veșnică și a „pietrei filozofale” miraculoase cu care să prefacă toate metalele în aur. [Gen. -iei. / cf. fr. alchimie, it. alchimia < lat. med. alchemia, ar. al-kimiya].

HIDROBIOLOGÍE s.f. Ramură a biologiei care studiază viața animală și vegetală din mediul acvatic. [Pron. -bi-o-, gen. -iei. / < fr. hydrobiologie].

ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viață; (despre procese) care are loc, care se petrece fără participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogène.

LAMPRECHT [lámpreht], Karl Gottfried (1856-1915), istoric german. Prof. univ. la Marburg și Leipzig. Promotor al unei istoriografii germane riguroase (opuse celei promovate de Leopold Ranke), fiind preocupat îndeosebi de istoria civilizației („Introducere în gândirea istorică”, „Metoda cultural-istorică”). Lucrări cu caracter economic („Viața economică germană în Evul mediu”). Capodopera sa rămâne monumentala „Istoria Germaniei” (12 vol.). A inițiat publicarea în Germania a operelor lui N. Iorga „Istoria poporului român” și „Istoria Imperiului Otoman”. M. de onoare al Acad. Române (1913).

ÎNVĂȚĂMÂNT ~ínte n. 1) la sing. Activitate social organizată de instruire și de educare a tinerei generații. 2) la sing. Totalitate a instituțiilor de instruire dintr-o țară. ~ public. ~ mediu. ~ superior. 3) Concluzie dedusă din practica vieții sociale sau individuale; învățătură; lecție. ~intele istoriei. 4) fam. Îndrumare dată cuiva sau primită de cineva. /a învăța + suf.~ământ

PREFORMÍSM s.n. Concepție neștiințifică, antidialectică, care neagă dezvoltarea și schimbarea organismelor în procesul vieții lor și al interacțiunii cu mediul, susținând că toate însușirile și caracteristicile organismului matur există deja date într-o formă ultimă în germenul organismului. [Cf. fr. préformisme, engl. preformism, rus. preformizm].

BOÉM, -Ă I. s. m. f. om, artist dezordonat, lipsit de mijloace materiale, fără siguranța zilei de mâine. II. adj. care corespunde firii, felului de viață caracteristice unui boem (I). III. s. f. mediu în care trăiesc boemii (I), viață de boem. (< fr. bohème)

BIÓM s.n. (Biol.) Complex ecologic care se formează în raport cu un anumit mediu ambiant. [Cf. it. bioma < gr. biosviață].

MÉDIU s.n. 1. Natura, spațiul înconjurător în care se află o ființă, un lucru etc. ◊ mediu geografic = totalitatea condițiilor naturale exterioare ale vieții sociale, care constituie una dintre condițiile necesare și permanente ale vieții materiale a societății și unul dintre factorii care influențează dezvoltarea ei. ♦ Orice substanță în care se produce sau se propagă un fenomen. ◊ mediu de cultură = soluție nutritivă sterilizată, folosită pentru înmulțirea microbilor în laborator în diverse scopuri. 2. Societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva. 3. (În forma medium) (Cel) care pretinde că poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. [Pron. -diu, var. medium s.n. / cf. lat. medium, fr. médium].

BOÉMĂ s.f. mediu în care trăiesc boemii, lumea boemilor; viață de boem. [Pron. bo-e-mă. / < fr. bohème, cf. it. boemme].

RÁSĂ s. f. 1. grup biologic de oameni care s-a format din cele mai vechi timpuri, prin adaptarea îndelungată la mediul cosmogeografic și la condițiile istorice de viață economico-sociale, având drept caractere distinctive culoarea pielii, a părului, trăsăturile feței etc. 2. varietate de animale dintr-o aceeași specie, cu caractere distinctive; soi. (< fr. race, germ. Rasse)

HAIDUCÍE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

NUVÉLĂ, nuvele, s. f. 1. Specie literară a genului epic, mai amplă și mai complexă decât schița, mai scurtă și mai simplă decât romanul, care înfățișează un episod semnificativ din viața unuia sau mai multor personaje (prezentate în mediul lor social). 2. (Înv.) Noutate (3). [Var.: (rar) novélă s. f.] – Din fr. nouvelle, it. novella.

TINERÉȚE ~i f. 1) Perioadă a vieții omului de la adolescență până la vârsta medie. ◊ Din ~ de pe când (cineva) era tânăr. 2) Perioadă inițială în existența unui organism anumal sau vegetal. 3) Comportare de om tânăr. 4) fig. v. TINERET. [G.-D. tinereții] /tânăr + suf. ~ețe

ALOBIÓZĂ s. f. schimbare a modului de viață al unui organism la modificarea condițiilor de mediu. (< fr. allobiose)

ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. 1. A suferi unele modificări în procesul adaptării la noi condiții fiziologice și de mediu. 2. A se deprinde cu noi condiții de viață; a se obișnui, a se adapta; a se împăca, a se învoi. – Fr. accommoder (lat. lit. accommodare).

CĂLUGĂRU, Ion (pseud. lui Buium Croitoru) (1902-1956, n. Dorohoi), prozator român. Proză fantastică și grotescă („Paradisul static”), romane evocînd mediul evreiesc provincial (ciclul „Copilăria unui netrebnic”) sau viața de uzină („Oțel și pîine”).

ABIÓTIC, -Ă (< fr. {i}; {s} gr. a- „fără” + biotikos „de viață”) adj. (BIOL.) Lipsit de viață. Temperatura, umiditatea etc. sunt factori a. ai mediului.

CRISTEI DE BALTĂ (‹ sl.) s. m. Pasăre călătoare din ordinul gruiformelor, cu viață ascunsă, mai mult nocturnă, strîns legată de mediul acvatic, bună înotătoare, de c. 28 cm, cu penaj cenușiu-brun, pătat pe spate și cu dungi brune pe flancurile cenușii-deschise, avînd ciocul mai lung decît capul (Rallus aquaticus).

RESPIRATÓR, -IE (‹ vr.) adj. (ANAT.) Care se referă la respirație; care folosește la respirație.* Aparat r. = totalitatea organelor prin intermediul cărora se realizează schimbul de gaze dintre organism și mediu. Structura a.r. este adaptată modului de viață al animalului și tipului de respirație. La animalele cu respirație acvatică (crustacee, pești, unele moluște etc.), a.r. este reprezentat prin branhii; la animalele cu respirație aeriană, a.r. este alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate și anastomozate (la insecte) și sau din plămâni și din căile respiratorii (la vertebrate). La mamifere și la om, căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și cu bronhii) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la și de la plămâni și de a curăța, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Plămânii au rolul cel mai important în respirație, schimbul gazos între organism și mediu realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.

PÁTRIE, patrii, s. f. 1. mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

NUVÉLĂ s. f. specie a genului epic în proză, mai redusă decât romanul, care cuprinde părți caracteristice din viața unor personaje prezentate în diversitatea caracterelor lor, în mediul lor social. (< fr. nouvelle, it. novella)

RONÍN s. m. 1. samurai sărăcit, declasat, care ducea o viață de cavaler rătăcitor. 2. (astăzi) tânăr absolvent de școală medie, care, nereușind să intre într-o universitate, se pregătește în școli speciale. (< fr. ronin)

ÍNTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. Care constituie partea esențială, profundă, a unui lucru, a unei probleme etc.; lăuntric. ♦ Fig. Strâns, apropiat. Contactul intim dintre două limbi. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Legat de cineva printr-o prietenie strânsă, prin relații foarte apropiate. ♦ (Despre relațiile dintre oameni) Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, c*****l. 3. Care se referă la viața particulară sau familială a cuiva; personal, secret. ♦ Caracteristic unui mediu restrâns, unui cadru limitat, familial; care are loc într-un cadru restrâns. [Acc. și; intím] – Din fr. intime, lat. intimus.

BOÉMĂ ~e f. 1) mediu în care trăiesc boemii; lume a boemilor. 2) Fel de viață caracteristic boemilor. [G.-D. boemei] /Din Boemia n. pr.

BIOCENÓZĂ s.f. (Biol.) Totalitatea organismelor vegetale și animale care populează un anumit mediu, formând un tot unitar. [< fr. biocénose, cf. gr. biosviață, koinos – comun].

EURIBIÓNT, -Ă adj. (Biol.; despre organisme; op. stenobiont) Care prezintă o largă toleranță față de variațiile mari ale factorilor de mediu. [Pron. -bi-ont. / < fr. eurybionte, cf. gr. eurys – larg, biosviață].

STENOBIÓNT, -Ă adj. (Despre animale) Care suportă doar variații limitate ale factorilor de mediu. [Pron. -bi-o-. / < fr. sténobiote, cf. gr. stenos – strâns, biosviață].

NUVÉLĂ s.f. Specie a genului epic în proză, mai redusă decât romanul, care cuprinde părți caracteristice din viața unor personaje pe care le prezintă în diversitatea caracterelor lor, în mediul lor social, urmărind un conflict unic, concentrat. [Var. novelă s.f. / < fr. nouvelle, cf. it. novella – povestire < lat. novella – lucru nou].

ANAERÓB, -Ă adj. (Despre microorganisme) Care trăiește lipsit de aer; anaerobiotic; (despre fenomene biochimice) care se produce într-un mediu fără aer. [< fr. anaérobe, cf. gr. a – fără, aer – aer, biosviață].

HABITÁT (‹ fr.) s. n. 1. (BIOL.) Ansamblu de condiții oferite vieții de un biotrop; ecotrop. 2. Element al ecosistemului uman format din factorii mediului înconjurător și și cei psihosociali. 3. Spațiu structurat din punct de vedere urbanistic, ocupat de o comunitate umană.

O'BRIEN [oubráiən], Edna (n. 1930), scriitoare irlandeză. Romane prezentând un tablou al vieții rurale irlandeze și, în special, noile aspirații ale femeilor din acest mediu (trilogia „Țara fetelor”, „Țăranii”, „August este o lună blestemată”, „Lanterna magică”, „Noaptea”). Piese de teatru, scenarii de film.

ALCHIMÍE f. (în evul mediu) Știință ocultă care își propunea prefacerea metalelor ordinare în aur și aflarea elixirului vieții. [G.-D. alchimiei] /<fr. alchimie, lat. alchemia

ALCHIMÍE s. f. 1. știință ocultă din evul mediu, care urmărea prefacerea metalelor în aur și argint și aflarea unui leac. („elixirul vieții”) 2. subtilitate, analiză subtilă. (< fr. alchimie, lat. alchemia)

METABIÓZĂ s. f. (biol.) 1. simbioză în care unul dintre organisme transformă mediul nutritiv pentru a fi utilizat mai târziu de celălalt. 2. schimbare a condițiilor de viață datorită unor cauze externe. (< germ. Metabiose)

COLONÍE1, colonii, s. f. 1. (În antichitate) Cetate sau oraș întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine. ♦ Oraș întemeiat de romani în ținuturile cucerite, având rol economic, administrativ și militar. 2. Teritoriu ocupat și administrat de o națiune străină și care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. 3. Grup compact de persoane (de aceeași origine) așezat într-o țară sau într-o regiune a unei țări și care provine din imigrare sau din strămutare. 4. Grup de copii trimiși la odihnă în stațiuni climaterice sau balneare; loc unde este găzduit acest grup de copii. 5. Grup de animale din aceeași specie, care duce viața în comun. Colonie de corali.Colonie microbiană = grup de bacterii aflat în cultură pe medii sociale, vizibil cu ochiul liber, derivat dintr-un germen unic sau dintr-un număr redus de germeni care s-au înmulțit pe loc. – Din fr. colonie, lat. colonia.

CIHODARU, Costache (1907-1994, n. Ivănești, jud. Vaslui), istoric român. Prof. univ. la Iași. Contribuții la studiul începuturilor vieții de stat la E de Carpați, al instituțiilor și structurilor agrare ale Moldovei („Istoria medie a României, partei I”, în colab., „Alexandru cel Bun”).

DABROWSKA [dõbrófsca], Maria (1889—1965), scriitoare poloneză. A continuat tradiția romanului realist polonez (ciclul „Nopți și zile“), realizând o amplă cronică a vieții sociale prin intermediul istoriei unei familii. Eseuri sociologice și povestiri („Cei fără pământ“) consacrate mediului țărănesc.

NEODARWINÍSM s.n. Orientare în biologie care nu admite intervenția directă a factorilor de mediu și moștenirea caracterelor dobândite, explicând numai cu ajutorul selecției dezvoltarea organelor și a însușirilor folositoare vieții. [Cf. fr. néo-darwinisme].

AGÂRBICEANU, 1. Ion. I. (1882-1963, n. Cenade, jud. Alba), prozator român. Preot unit. Acad. (1955). Povestiri, nuvele („Două iubiri”, „Fefeleaga”, „Popa Man”, „Trăsurica verde”) și romane („Arhanghelii”, „Faraonii”, „Legea trupului”, „Strigoiul”, „Sectarii”) remarcabile prin autenticitatea surprinderii vieții țărănești tradiționale și prin acuitatea revelării problemelor sociale, în care configurează tipuri și conflicte caracteristice mediului ardelean. Memorialistică („Amintiri”, „Licean... odinioară”). 2. Ion I. A. (1907-1971, n. Bucium, jud. Alba), fizician român. Fiul lui A. (1). M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Contribuții în spectroscopie, polarizarea luminii, fluorescență, optică fizică. Conducătorul cercetărilor care au dus la realizarea primului laser românesc (1962).

RESPIRÁȚIE, respirații, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizează schimbul de gaze (absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon) între organismele vii și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră aerul ambiant conținând oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră bioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mijloc de reanimare care constă în efectuarea unui ansamblu de mișcări ce se execută asupra corpului unei persoane, pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale, întrerupte în caz de asfixiere, sincopă etc., în vederea introducerii și scoaterii alternative și ritmice a aerului din plămâni. Operă (sau studiu, lucrare) de largă respirație = operă (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexă. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.

IZOLÁ vb. I. 1. tr. A da, a pune deoparte, a separa de ceea ce înconjură. ♦ A împiedica trecerea unei forme de energie în alta sau a unor substanțe dintr-un mediu (sau dintr-un corp) în altul cu ajutorul unei materii izolante. 2. tr., refl. A (se) îndepărta de viața socială. [< fr. isoler, it. isolare].

IZOLÁ vb. I. tr. 1. a despărți, a separa. 2. a împiedica trecerea unei forme de energie în alta, sau a unor substanțe dintr-un mediu (sau corp) în altul cu ajutorul unei materii izolante. II. refl. (despre oameni) a se îndepărta de viața socială. (< fr. /s'/isoler)

REFLÉX, -Ă, reflecși, -xe, adj., s. n. I. Adj. (Fiziol.; despre acte sau mișcări ale organismului) Produs în mod spontan, independent de voință. ◊ Act reflex (și substantivat, n.) = reacție bruscă și automată a organismului animal sau uman la o modificare a mediului; răspuns secretor sau motor al organismului la acțiunea unei astfel de modificări. Reflex condiționat = reflex dobândit în cursul vieții, în urma asocierii repetate a unui e******t oarecare cu un e******t care provoacă un reflex înnăscut. Reflex necondiționat = reflex înnăscut. ♦ P. gener. Care reprezintă o reacție imediată, spontană. II. S. n. 1. Rază reflectată; sclipire, strălucire, lucire. 2. Fig. Oglindire, reflectare a unei stări de lucruri sau a unei stări sufletești. – Din fr. réflexe, lat. reflexus, germ. Reflex.

COMPORTAMÉNT s.n. Ansamblul manifestărilor obiective ale oamenilor prin care se exteriorizează viața psihică. ♦ Fel de a se comporta; comportare. ♦ Modul în care un organism vegetal reacționează față de factorii de mediu. [Cf. fr. comportement, it. comportamento].

COMPORTAMÉNT s. n. 1. ansamblul manifestărilor obiective ale unui individ prin care se exteriorizează viața sa psihică. ◊ fel de a se comporta; conduită. 2. (biol.) mod în care un organism reacționează față de factorii de mediu. (< fr. comportement)

MÉDIU1 s. n. 1. natura, spațiul înconjurător în care se află o ființă, un lucru etc.; complexul tuturor factorilor care afectează viața și dezvoltarea organismelor. ◊ orice substanță în care se produce sau se propagă un fenomen. ♦ ~ de cultură = soluție nutritivă sterilizată, pentru înmulțirea microbilor în laborator. 2. substanță care poate fi străbătură de un fluid. 3. societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva. 4. (în forma medium) cel care pretinde că poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. (< lat. medium)

ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. A adapta, a acomoda o plantă sau un animal la un climat sau la un mediu nou. ◊ Refl. Bumbacul s-a aclimatizat în țara noastră.Refl. Fig. (Despre oameni) A se deprinde cu condiții noi de viață. – După germ. akklimatisieren.

OBLÁȚI (‹ fr., it.) s. m. pl. (Până spre sfârșitul Evului mediu) Băieți aduși de părinți la mănăstire pentru a deveni călugări. ♦ (În zilele noastre) Persoane laice care aderă de bunăvoie la viața monastică. ♦ Membrii unor întovărășiri catolice cu rol misionar, anexate unor ordine.

REGÍM s. n. 1. mod, sistem de organizare a vieții economice, politice și sociale a unui stat. 2. ansamblu de reglementări proprii activității unei instituții, întreprinderi etc. ◊ totalitatea regulilor impuse modului de viață și de alimentare al cuiva. ♦ ~ de economii = sistem de măsuri privind folosirea cât mai rațională a resurselor materiale, financiare și de muncă; ~ fluvial = evoluție medie a debitelor unei ape curgătoare în timp de un an. 3. totalitatea condițiilor de funcționare la un moment dat a unui sistem tehnic. 4. mod de evoluție ciclică a unui fenomen natural. 5. (lingv.) recțiune. (< fr. régime)

ÎMPĂMÂNTENÍ, împământenesc, vb. IV. 1. Tranz. (În evul mediu, în țările românești) A acorda cuiva (printr-un act domnesc) calitatea și drepturile de pământean. V. naturaliza. 2. Refl. A se stabili într-un loc, a se integra în viața localnicilor. 3. Tranz. și refl. Fig. (Despre obiceiuri, idei etc.) A face să prindă sau a prinde rădăcini; a (se) introduce, a (se) generaliza. – În + pământean.

SCOLÁSTICĂ f. 1) (în evul mediu) Filozofie predată în școlile catolice din Europa, caracterizată prin raționamente abstracte, prin formalism. 2) Sistem de învățământ bazat pe această filozofie. 3) fig. Mod formalist de gândire și de activitate intelectuală, rupt de viață și de practică. [G.-D. scolasticii] /<lat. scholasticus, ngr. scholastikós, fr. scolastique

COMÚNĂ ~e f. 1) Colectiv de persoane care s-au unit pentru a munci și a duce o viață în comun. ~ de muncă.~ primitivă prima formație social-economică omenească. 2): ~a din Paris guvern revoluționar, creat de muncitorii parizieni în 1871. 3) Diviziune administrativ-teritorială rurală compusă din unul sau mai multe sate și condusă de un primar. 4) (în evul mediu în Europa Occidentală) Oraș care a obținut independența față de stăpânul unui domeniu feudal. [G.-D. comunei] /<fr. commune

SCOLÁSTIC, -Ă, scolastici, -ce, adj. 1. S. f. Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii creștine și se caracteriza prin raționamente abstracte și prin artificii logice; p. ext. mod de gândire și de activitate intelectuală bazat pe cunoștințe formale, rupte de practică și mânuite în mod pedant. ♦ Nume dat învățământului (filozofic) din țările Europei medievale dominate de catolicism. 2. Adj. Care aparține scolasticii (1), privitor la scolastică. ♦ P. ext. Rupt de realitate, de viața practică, formal. – Din fr. scolastique, lat. scholasticus.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)