Rezultate din textul definițiilor
CERCETĂTÓR, -OÁRE, cercetători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cercetează. 2. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu cercetarea în domeniul științei sau al tehnicii; om de știință. ◊ Cercetător științific = funcție în cadrul institutelor de cercetări științifice, în laboratoare etc.; persoană care are această funcție. – Cerceta + suf. -ător.
ÓPERĂ1, opere, s. f. 1. Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop; rezultat al unei activități creatoare; lucrare, faptă. 2. Lucrare originală de artă, de știință etc.; creație (artistică). ♦ (La sg., cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de știință, ale unui creator în general. – Din lat., it. opera.
CERCETĂTÓR s., adj. 1. s. om de știință, (înv.) scrutător. (Un remarcabil ~ în domeniul ...) 2. adj. v. atent.
OM s. 1. v. persoană. 2. ființă, persoană. (~ iubit.) 3. (fig.) inimă. (I-a fermecat pe toți ~.) 4. cap, individ, ins, persoană, (fig.) căciulă. (Câte 5 000 de lei de ~.) 5. om de serviciu v. servitor. 6. om de afaceri = (englezism) businessman; om de litere v. scriitor; om de știință v. cercetător; om politic v. politician. 7. (la pl.) v. lume. 8. muritor, pământean. (Grăia: fericit ~!) 9. bărbat. (Femei și oameni.)
SCRUTĂTÓR s. v. cercetător, om de știință.
CERCETĂTÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană specializată în cercetări științifice; om de știință; investigator. ~ științific. /a cerceta + suf. ~ător
TEORETICIÁN ~ánă (~éni, ~éne) m. și f. Persoană care se ocupă de teorie; om de știință care tratează probleme teoretice. [Sil. te-o-, -ci-an] /<fr. théoricien.
ÓPERĂ1 s.f. 1. Acțiune, lucrare, faptă, lucru. 2. Lucrare originală în domeniul artelor plastice, al literaturii, al științei etc. ♦ Ansamblul scrierilor, al lucrărilor unui scriitor, ale unui om de știință, ale unui pictor, ale unui sculptor etc. 3. (Mar.) Operă vie = corpul unei nave dedesubtul liniei de plutire; carenă; operă moartă = corpul navei deasupra liniei de plutire. [< lat., it. opera].
SAVÁNT, -Ă adj. Cu cunoștințe vaste și profunde; (foarte) învățat; erudit. ♦ Care arată multă erudiție. // s.m. și f. Învățat, om de știință. [< fr. savant < savoir – a ști].
ÓPERĂ1 s. f. 1. acțiune, lucrare, faptă, lucru. 2. lucrare originală în domeniul artelor plastice, al literaturii, științei etc. ◊ totalitatea lucrărilor unui scriitor, om de știință, artist etc. 3. muncă, treabă, acțiune. ♦ a pune în ~ = a pune în aplicare ceva. 4. (mar.) ~ vie = parte a corpului unei nave sub linia de plutire; carenă; ~ moartă = parte a corpului navei de deasupra liniei de plutire. (< lat., /3/ it. opera)
PALEOLÓG, -Ă s. m. f. om de știință care studiază limbile vechi. (< fr. paléologue)
SAVÁNT, -Ă I. adj., s. m. f. (om de știință) cu cunoștințe vaste și profunde; erudit. II. adj. 1. care denotă multă erudiție. 2. (lingv.; despre cuvinte, construcții) împrumutat (recent) din greacă sau latină; format din elemente grecești sau latinești; (p. ext.) folosit de oamneii instruiți, livresc. ◊ care are la bază limbile și cultura greco-latină; cult. ◊ (despre limbi) folosit ca limbă de cultură. (< fr. savant)
BAIKOV, Aleksandr Aleksandrovici (1870-1946), om de știință rus. Prof. univ. la St. Petersburg. A studiat procesele metalurgice, corodarea fierului cu acid clorhidric la temperatură înaltă, dovedind existența austenitei, formarea structurilor aciculare. Contribuții în teoria prizei cimenturilor.
BELL, Alexander Graham (1847-1922), inventator și om de știință american de origine scoțiană. Prof. univ. la Boston. Cercetările sale privind fiziologia auzului l-au dus la inventarea telefonului (1876).
BRAUN, Wernher von (1912-1977), om de știință german. Stabilit în S.U.A. (1945). A condus (1937-1945) lucrările de construire a primelor rachete balistice. Pămînt-Pămînt teleghidate (V-2), pe care Germania le-a folosit în cel de-al doilea război mondial pentru bombardarea orașelor din Marea Britanie și Belgia. În S.U.A., a realizat construirea primului satelit artificial american al Pămîntului; coordonator al construcției rachetelor cu combustibil lichid pentru programul „Apollo”.
CEAPLÎGHIN, Serghei Alekseevici (1869-1942), om de știință rus. Cercetări în domeniul mecanii teoretice și aerodinamicii fluidelor incompresibile; a pus bazele metodei de calcul al profilelor aripii de avion pe baza postulatului cunoscut sub denumirea de postulatul Ceaplîghin-Jukovski.
CERCETĂTÓR, -OÁRE, cercetători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cercetează. 2. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu cercetări în domeniul științei sau al tehnicii; om de știință. – Din cerceta + suf. -(ă)tor.
CONSTANTINESCU, George (Gogu) (1881-1965, n. Craiova), om de știință, inginer, inventator român. A trăit în Anglia (din 1912). M. coresp. al Acad. (1920), m. de onoare al Acad. (1965). A creat (1912) știința și tehnica sonicității, ramură a mecanicii mediilor continue, bazată pe transmiterea energiei mecanice prin v******i elastice în fluide („Teoria sonicității”). A inventat și construit numeroase mașini și dispozitive sonice (convertizorul sonic). Pionier al construcțiilor de beton armat în România.
REDI, Francesco (1626-1698), om de știință și literat italian. Descoperiri importante în domeniul biologiei: metamorfoza insectelor, viermii intestinali, acțiunea veninului șerpilor. Este considerat unul dintre fondatorii parazitologiei. A combătut teoria „generației spontanee” a vieții pornind de la materia inertă, demonstrând (1688) că viermii nu apar spontan în carnea putrefiată, ci sunt de fapt larve ieșite din ouăle de muscă. Precursor al studiilor de filologie romanică și de dialectologie. Lirică („Bachus în Toscana”).
ODOBESCU 1. Ioan O. (1793-1857, n. București), general român. Șeful oștirii în timpul Revoluției de la 1848. Membru al guvernului provizoriu al Țării Românești (iun. 1848). A participat la complotul din 19 iun./1 iul. 1848, soldat cu arestarea membrilor guvernului revoluționar provizoriu (eliberați în aceeași zi de populația Bucureștilor). 2. Alexandru 0. (1834-1895, n. București), scriitor și om de știință român. Fiul lui O. (1). Acad (1870), prof. univ. de arheologie la București. Format sub influența generației pașoptiste, a desfășurat o bogată activitate politică și culturală. Ministru ad-interim la Culte (1862) și Externe (1863), ministru al Cultelor (1863); secretar al Legației române din Paris (1881-1885); director al Teatrului Național din București (1875). A publicat (1861) și condus „Revista română pentru științe, litere și arte”. Combătând exagerările latinizante, a susținut principiile ortografiei fonetice. Nuvele de factură romantică, reconstituind cu pregnanță ambianța istorică („Mihnea-Vodă cel Rău”, „Doamna Chiajna”), evocări („Câteva ore la Snagov”), pagini eseistice pornind de la teme cinegetice, relevând un excelent stilist de formulă clasică („Pseudokyneghetikòs”). A inițiat primele cercetări arheologice sistematice din România. Studii de arheologie („Istoria archeologiei”, „Le trésor de Pétrossa”, „Antichitățile din județul Romanați”), având și calități literare, folclor comparat („Răsunete ale Pindului în Carpați”, „Cânticele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu țara, istoria și datinile românilor”), istorie literară („Satira latină”, „Despre satira română”, „Poeții Văcărești”). Bogată corespondență, remarcabilă prin informația autobiografică și prin stil; memoriale de călătorie. Traduceri din poezia greacă și latină. S-a sinucis.
UMÁN ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru oameni; de om; omenesc. Natură ~ă. Forță ~ă. ◊ Specia ~ă omenirea. 2) Care are caracteristici de om; cu trăsături de om. Ființă ~ă. 3) Care ține de om. Știință ~ă. 4) și adverbial (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă omenie; pătruns de dragoste de oameni; omenos. /<lat. humanus
ANTROPOLOGÍE s.f. 1. Învățătură despre om. 2. Știință care studiază apariția omului și a raselor umane, evoluția biologică a omului. ◊ Antropologie filozofică = ramură a filozofiei care studiază esența și perspectivele omului; concepție despre om; antropologie socială și culturală = disciplină care studiază omul în ambianța socială, economică și culturală. [< fr. anthropologie, it. antropologia, cf. gr. anthropos – om, logos – studiu].
ALÉRTĂ, alerte, s. f. (Adesea fig.) Alarmă. ♦ Semnal convențional internațional prin care se atrage atenția oamenilor de știință asupra producerii sau iminenței producerii unor fenomene cerești ale căror evoluție și consecințe geofizice trebuie urmărite. – Din fr. alerte.
CLÁSIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, științifice, artistice) Care servește ca model de perfecțiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris după canoanele obișnuite, tradiționale. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de știință etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentrează caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei acțiuni, ale unei situații etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic 3. Care aparține clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.
DÁSCĂL, dascăli, s. m. 1. (Înv.) Învățător (la țară); p. ext. profesor. ♦ (Rar) om de știință; învățat, savant. 2. Fig. Inițiator sau propagator al unei doctrine; îndrumător într-un anumit domeniu. 3. Cântăreț de biserică, diac, psalt, cantor. – Din bg., scr. daskal, Cf. ngr. didáskalos.
PÁLMĂ2, palme, s. f. (Înv.) Ramură de palmier (considerată ca semn al biruinței). ♦ Motiv ornamental (în formă de ramură de palmier). ◊ Palmele academice = distincție în formă de frunză de palmier stilizată, acordată de Academia Franceză oamenilor de știință și artiștilor. – Din fr. palme.
ȘTIÍNȚĂ, științe, s. f. I.1. Faptul de a avea cunoștință (de ceva), de a fi informat; cunoaștere. ◊ Loc. adv. Cu (sau fără) știință = (ne)știind; (in)conștient; cu (sau fără) voie. Cu bună știință = conștient, având cunoștința deplină a faptelor. Cu (sau fără) știința cuiva = cu (sau fără) consimțământul ori aprobarea cuiva. Spre știință = ca să se știe. ♦ Veste, știre. 2. Conștiință. II.1. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. ◊ Știință de carte = cunoștințe de scriere și de citire. 2. Ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. ◊ om de știință = savant, învățat. [Pr.: ști-in-] – Ști + suf. -ință (cu unele sensuri după fr. science).
COSMOGRÁF, -Ă, cosmografi, -e s. m. și f. om de știință care se ocupă cu cosmografia. – Din fr. cosmographe.
ORIGINÁL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice și literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie întâiul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primară, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat după altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a folosi un model făcut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Ființă sau obiect care servește ca model pentru o operă de artă. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobișnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.
LITERÁR, -Ă, literari, -e, adj. Care aparține literaturii, care se referă la literatură, care corespunde cerințelor literaturii. ◊ Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc. și constituind o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor la un moment dat. – Din fr. littéraire, lat. litterarius.
ACADEMÍE ~i f. 1) Societate formată din oameni de știință și de cultură. 2) Instituție de învățământ superior. ~ economică. [G.-D. academiei] /<lat. academia, fr. académie
TEHNOCRAȚÍE f. Orientare social-economică, conform căreia societatea poate fi dirijată în exclusivitate pe baza principiilor raționalismului științifico-tehnic, ai căror purtători sunt inginerii și oamenii de știință. [G.-D. tehnocrației; Sil. -no-cra-] /<fr. technocratie
UMANÍST2 ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Adept al umanismului. 2) (în epoca Renașterii) om de știință preocupat de studierea culturii, literaturii și limbilor clasice. 3) Persoană, pătrunsă de umanism. /<fr. humaniste
CONVENȚIONALÍSM s.n. 1. Caracterul a ceea ce este convețional. 2. (Lit.; arte) Tendință de supunere la regulile general acceptate, fără o percepere proprie, realistă a faptelor; prezență masivă în opera de artă a unor elemente de conținut sau de expresie devenite clișee; lipsa unei viziuni estetice-ideologice proprii. 3. Concepție filozofică de tip pozitivist, potrivit căreia axiomele geometrice, ca și legile științei sunt simple simboluri sau convenții create de oamenii de știință din considerente de comoditate a gândirii, în mod arbitrar. ♦ Convenționalism moral = teorie care consideră morala drept rezultat al convenției, al acordului dintre indivizi asupra a ceea ce este bine sau rău. [Pron. -ți-o-. / < fr. conventionnalisme].
PALEOLÓG, -Ă s.m. și f. om de știință care studiază limbile vechi. [< fr. paléologue, cf. gr. palaios – vechi, logos – studiu].
FECÚND, -Ă adj. 1. (Despre animale) Care se înmulțește repede; prolific. 2. (Fig.) Rodnic, productiv, bogat. 3. (Fig.; despre oamenii de știință, de artă etc.) Care scrie, compune, produce mult. [< lat. fecundus].
PÁLMĂ s.f. (Liv.) Ramură de palmier (socotită ca semn al biruinței). ♦ Motiv ornamental. ♦ Palmele academice = distincție acordată de Academia Franceză oamenilor de știință și artiștilor. [Cf. fr. palme, lat. palma].
TEHNOCRAȚÍE s.f. 1. Orientare în politologia și sociologia burgheză contemporană care postulează cadrul unor structuri în care puterea să aparțină nu factorilor politici (parlament, guvern), ci oamenilor de știință, tehnicienilor și organizatorilor; tehnocratism. 2. Intelectualitatea tehnocratică. [Gen. -iei. / < fr. technocratie, cf. gr. techne – artă, kratos – putere].
CONVENȚIONALÍSM s. n. 1. caracterul a ceea ce este convențional; tendință de a se conforma regulilor general acceptate, fără o percepere proprie, a faptelor; prezență masivă în opera de artă a unor elemente de conținut sau de expresie devenite clișee. 2. concepție filozofică pozitivistă potrivit căreia axiomele geometrice, legile și teoriile științifice ar fi simple convenții create în mod arbitrar de oamenii de știință. (< fr. conventionnalisme)
ISTÓRIE s. f. 1. proces obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură și societate. 2. știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate. 3. știință care se ocupă cu studiul apariției și dezvoltării faptelor într-un anumit domeniu. ◊ expunerea critică a unor fapte istorice. 4. povestire, narațiune. 5. (fam.) întâmplare, pățanie; poznă. (< lat., gr. historia, it. istoria, după fr. histoire)
LÍTERĂ s. f. 1. semn grafic care corespunde, în general, unui fonem al limbii; semn din alfabet. 2. (fig.) înțelesul strict formal al unui text. ♦ ă legii = exact așa cum prevede legea; a rămâne ~ moartă = a rămâne fără nici o urmare. 3. (pl.) studiul literaturii; științele umaniste. ♦ om de ĕ = literat. (< lat. littera)
PÁLMĂ s. f. 1. ramură de palmier, simbol al victoriei. 2. motiv ornamental în formă de palmă (1). ♦ ĕle academice = distincție acordată de Academia Franceză oamenilor de știință și artiștilor. 3. înotătoare de cauciuc care se fixează de picior, pentru înotul subacvatic. (< fr. palme, lat. palma)
ASOCIAȚIA OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN RomÂNIA (A.O.S.), organizație constituită în 1956, la București. Sprijină coordonarea muncii științifice a oamenilor de știință din țară, contribuind la dezvoltarea colaborării internaționale în domeniul științelor. Este afiliată la Federația Mondială a Oamenilor de Știință.
ALÉRTĂ, alerte, s. f. Alarmă; (prin restricție) cuvânt prin care se atrage atenția oamenilor de știință astronomi asupra evoluției diverselor fenomene cerești. – Fr. alerte.
NEÓN (‹ fr. {i}; {s} gr. neos „nou”) s. n. Element chimic (Ne; nr. at. 10, m. at. 20,179); gaz nobil, monoatomic, incolor. Se găsește în aerul atmosferic în proporție de 1,8 x 10-3% volume. Se obține prin distilarea fracționată a aerului lichid. Lămpile cu descărcări electrice în gaze (utilizate pentru reclame luminoase) umplute cu n., dau o lumină roșie caracteristică. A fost descoperit de oamenii de știință englezi Sir W. Ramsey și M.W. Travers în 1898.
COPERNIC, Nicolaus Copernicus (numele latinizat al lui Kopernik Mikolaj) (1473-1543), astronom polonez. A elaborat și, pe baza propriilor sale observații astronomice, a fundamentat științific concepția heliocentrică, potrivit căreia Soarele se află în centrul Universului, iar Pămîntul împreună cu celelalte planete se rotesc în jurul propriilor axe. Noua concepție, care o infirma pe aceea geocentrică a lui Ptolemeu, a fost adoptată unanim de oamenii de știință abia în sec. 17. Op. pr.: „Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”.
OANNES (în mitologia mesopotamiană), zeu sau ființa supranaturală, cu aspect ihtioform, care după relatarea istoricului Berosos, în „Babyloniaka”, ieșea din apa mării la răsăritului Soarelui, pentru a-i învăța pe oameni scrisul, știința și alte felurite arte, seara cufundându-se din nou în mare.
conjecturál, -ă adj. (fr. conjectural). Bazat pe conjecturĭ: medicina e adese-orĭ o știință conjecturală. Adv. În mod conjectural.
LUMINÁT2, -Ă, luminați, -te, adj. 1. Care primește lumină, pe care cade lumina; plin de lumină; luminos. 2. Fig. (Despre oameni) Cu (multă) știință de carte; care înțelege, discerne, care judecă limpede; plin de înțelepciune; instruit, cultivat, învățat. ♦ Cu idei avansate, progresist. Oameni luminați. ♦ Lămurit, edificat. 3. (Rar) Care răspândește, emite lumină; luminos, strălucitor. ♦ Fig. (Despre față, ochi etc.) Care exprimă, radiază mulțumire, bucurie. 4. (Înv.; ca termen de reverență, adesea pe lângă cuvinte reprezentând un titlu, o calitate) Înălțat, mărit, slăvit. – V. lumina.
ÎNVĂȚĂTÚRĂ s. 1. v. învățământ. 2. studiu, școală. (A plecat la ~.) 3. învățare, studiu, (înv.) deprindere. (S-a pus pe ~.) 4. carte, cultură, cunoștințe (pl.), instrucție, pregătire, studii (pl.), (înv. și pop.) slovă, (înv. și reg.) cărturărie, (reg.) scrisoare, (înv.) minte, pricopseală, pricopsire. (om cu ~.) 5. v. știință. 6. doctrină, sistem, teorie. (~ economică; ~ lui Darwin.) 7. v. sfat. 8. v. pildă. 9. concluzie, învățăminte (pl.), (fig.) lecție. (A tras toate ~ile care se impuneau.) 10. v. morală. 11. v. precept. 12. v. parabolă.
CONTRAPÚNCT ~e n. 1) Tehnică muzicală de suprapunere a două sau a mai multor melodii, având fiecare un caracter independent, dar care împreună pot forma un tot organic. 2) Melodie cu înțeles expresiv propriu, cântată în cadrul unei lucrări muzicale concomitent cu tema ei de bază. 3) Știință care studiază regulile combinării melodiilor în cadrul unei compoziții. /<it. contrappunto
RENÁȘTERE ~i f. 1) v. A RENAȘTE. 2) (în Europa occidentală și centrală din sec. XIV-XVI) Mișcare social-politică și culturală, determinată de lupta burgheziei împotriva feudalismului și caracterizată prin promovarea unei concepții optimiste despre demnitatea și mareția omului, prin înflorirea științelor și artelor și prin interes sporit pentru cultura antică. 3) Epocă istorică care include această perioadă de timp. [G.-D. renașterii] /v. a renaște
prostomán, prostománi, s.m. (înv.) om fără multă știință de carte, fără cultură, neînvățat, prost.
PROPEDEÚTICĂ s.f. Învățământ introductiv în studiul unei științe, cuprinzând elementele ei de bază. [Pron. -de-u-. / < fr. propédeutique, cf. gr. pro – înainte, paideutike – învățământ].
béne mérenti, numele uneĭ decorațiunĭ românești date oamenilor de litere, științe saŭ arte și care înseamnă pe lat. „celui care binemerită”.
PROGNÓZĂ s.f. 1. Previziune, prevedere bazată pe date științifice; (p. ext.) pronostic. ♦ Text în care se arată modul cum va evolua vremea într-un anumit interval de timp. 2. Anticipare a desfășurării în viitor a unor fenomene și procese din domeniul economiei, tehnologiei, științei, societății în ansamblul ei etc., plecând de la experiența anterioară și folosind metode și tehnici necesare obținerii de cunoștințe privind evoluția acestora într-o perspectivă mai îndepărtată. 3. Prevedere a apariției unor boli criptogamice sau a unor dăunători ai plantelor în vederea luării din timp a măsurilor de combatere. [Cf. fr. prognose, lat., gr. prognosis < pro – înainte, gnosis – cunoaștere].
slovenéț, -eáță, adj. (înv.; despre oameni) elocvent; care are știință de carte.
AREOPÁG s. n. 1. tribunal suprem în Atena antică. 2. (fig.) adunare de juriști, oameni de stat, de știință, de litere etc. reuniți pentru a examina o problemă foarte importantă. (< fr. aréopage, lat. areopagus)
EFÍGIE s. f. chipul unui suveran, al unui om de stat, de știință etc., reprezentat pe o monedă, medalie, marcă poștală. ◊ imagine a unei persoane; portret care redă doar asemănarea fizică. (< fr. effigie, lat. effigies)
FÍZIC, -Ă I. adj. 1. referitor la corpul omului și la activitatea musculară. 2. referitor la materie, material, concret. 3. referitor la fizică, la fenomenele pe care le studiază. II. s. n. aspect exterior al (corpului) unui om. III. s. f. știință care studiază structura și proprietățile materiei, cu formele mișcării ei și cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ♦ ~ atomică = parte a fizicii care studiază proprietățile fizice ale atomilor; ~ nucleară = ramură a fizicii care studiază proprietățile nucleului atomic. (< fr. physique, lat. physicus, gr. physikos)
CRIMINOLOGÍE s. f. Știință care studiază criminalitatea, cauzele ei și găsirea metodelor pentru prevenirea și combaterea ei. – Din fr. criminologie.
ORIGINÁL1 ~ă (~i, ~e) 1) (despre acte, documente, opere de artă, fotografii etc.) Care constituie forma de origine; produs pentru prima oară; servind drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări. 2) (despre opere, teorii, idei etc.) Care se impune prin valoare irepetabilă; de valoare autentică. 3) (despre oameni de artă sau de știință) Care realizează o operă de valoare irepetabilă; producător de opere autentice. 4) Care se caracterizează prin trăsături puțin obișnuite; ieșit din comun; neobișnuit; curios. /<lat. originalis, fr. original
UMANÍSTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de cultura clasică; caracteristic culturii clasice. ◊ Științe ~ce științe care studiază, în special omul, punând accentul pe istorie, filologie, cultură clasică etc. /<germ. humanistisch
MODELÁRE s.f. Acțiunea de a modela și rezultatul ei; modelaj. ♦ Metodă utilizată în știință și tehnică constând în reproducerea schematică a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog în scopul studierii proprietăților și transformărilor sistemului original. [< modela].
PRIMITIVÍSM s.n. 1. Caracter primitiv; primitivitate. 2. Școală în pictură care, din atenție pentru fond, înlătură tot ce e adăugat de civilizație sub pretextul de a descoperi autenticitatea naturii în simplitatea ei originară; imitarea cu bună știință a „primitivilor” (3) [în DN]. 3. Falsă naivitate sau simularea naivității în creația literar-artistică. [< fr. primitivisme].
ASTROLOGÍE s.f. Pretinsă știință de a prezice destinul omului după poziția și mersul aștrilor. [Gen. -iei. / cf. fr. astrologie, it., lat. astrologia < gr. astrologia < astron – astru, logos – studiu].
ERGONomÍE s. f. știință care studiază relațiile dintre om, mașină și mediul de muncă. (< fr. ergonomie)
ETNOBIOLOGÍE s. f. știință care studiază raporturile dintre om și mediul natural. (< fr. ethnobiologie)
LÍTERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic din alfabetul unei limbi, corespunzând în general unui fonem; slovă. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralepipedic, reprezentând în relief o literă (1), o cifră etc. 2. Fig. Înțelesul strict, textual al unui fragment, al unui paragraf, al unui articol (de lege) etc. ◊ Expr. Literă cu literă = până în cele mai mici amănunte; întocmai, aidoma. Litera legii (sau a cărții) = exact cum scrie într-o lege (sau într-o carte); p. ext. mecanic, rigid. A rămâne (sau a deveni etc.) literă moartă = (despre un tratat, o lege etc.) a nu se mai aplica, a nu mai fi luat în seamă, a nu mai avea valoare. 3. (La pl.) Studiul literaturii. ◊ om de litere = scriitor. 4. (La pl.) Științele umanistice. – Din lat. littera.
ÓPERĂ1 ~e f. 1) Activitate de amploare realizată cu un anumit scop. 2) Lucrare de valoare într-un anumit domeniu de activitate (literatură, artă, știință). 3) Ansamblu de lucrări ale unui om de creație. 4) la pl. Ediție care include toate sau cele mai reprezentative lucrări ale unui autor. [G.-D. operei] /<lat., it. opera
BIOASTRONAÚTICĂ s.f. Știință care studiază metodele pentru trimiterea oamenilor în cosmos. [< germ. Bioastronautik].
LINGVÍSTICĂ s.f. Știință care studiază limba și legile ei de dezvoltare. ◊ Lingvistică matematică = disciplină care studiază fenomenele de limbă cu mijloace matematice. [Gen. -cii, var. linguistică s.f. / cf. fr. linguistique].
AGROTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la agrotehnică. II. s. f. știință care studiază modul în care omul poate interveni în corelația dintre factorii de vegetație, sol și plantele cultivate; agrologie. ◊ procedeele tehnice de cultivare a unei plante. (< fr. agrotechnique, /II/ rus. agrotehnika)
ANTROPOCLIMATOLOGIE s. f. știință care studiază efectele climei asupra omului. (< fr. anthropoclimatologie)
ANTROPOLOGÍE s. f. știință care studiază originea și evoluția omului, în strânsă corelație cu condițiile naturale; antropobiologie. (< fr. anthropologie)
LINGVÍSTIC, -Ă I. adj. referitor la lingvistică. II. s. f. știință care studiază limba și legile ei de dezvoltare. ♦ ~ generală = disciplină care studiază faptele de limbă din perspectiva trăsăturilor comune mai multor limbi; ~ comparativă = disciplină care studiază comparativ concordanțele fonetice, semantice și gramaticale din mai multe limbi; ~ matematică = disciplină care studiază fenomenele de limbă cu mijloace matematice; ~ structurală = disciplină care studiază relațiile dintre elementele limbii și caracterul sistematic al acesteia. ◊ glotologie. (< fr. linguistique)
NOOLOGÍE s. f. 1. studiul științelor spiritului. 2. teorie idealistă potrivit căreia omul este influențat de o forță superioară, așa-numita lume a spiritului. (< fr. noologie)
OBIÉCT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului. 5. (fig.) țintă, scop, țel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt)
SCIÉNTICĂ s. f. știința ca fenomen social, dezvoltarea și structura acesteia, organizarea, locul și rolul ei în societate, optimizarea cercetării științifice; știința despre știință; scientologie. (cf. lat. scientia, știință)
LINGVÍSTICĂ, lingvistici, s. f. Știința care studiază limba (II) și legile ei de dezvoltare. [Var.: (înv.) l********ă s. f.] – Fr. linguistique.
LINGVÍSTIC, -Ă, lingvistici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care studiază limba (II) și legile ei de dezvoltare. ◊ Lingvistică generală = domeniu al lingvisticii care studiază limba din punctul de vedere al trăsăturilor ei generale, de mijloc de comunicare specific omului. Lingvistică diacronică = studiu al faptelor de limbă privite în evoluția lor. Lingvistică sincronică = studiu al faptelor de limbă așa cum se prezintă ele la un moment dat. 2. Adj. Care aparține lingvisticii (1), privitor la lingvistică. [Var.: linguístic, -ă s. f., adj.] – Din fr. linguistique.
PREȘTIÍNȚĂ s. f. Cunoștință despre ceea ce se va întâmpla în viitor, atribuită divinității. – Pre1- + știință (după fr. prescience).
ACADEMÍE s.f. 1. Prima școală filozofică, înființată de Platon la Atena, care își ținea întrunirile în grădinile consacrate eroului Akademos. 2. Înaltă instituție culturală, creată pentru a ajuta la progresul științei, al artei etc.; societate a unor oameni de cultură care se ocupă cu literatura, științele etc. 3. Școală superioară de nivel universitar, neîncadrată într-o universitate sau politehnică. [Gen. -iei. / Cf. fr. académie, it. accademia, lat. academia < gr. akademia].
OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri; (spec.) tot ceea ce se înfățișează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Țintă, scop, țel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].
aritmétic, -ă adj. (vgr. arithmetikós). Bazat pe aritmetică. S. om priceput în aritmetică. S. f., pl. ĭ. Știința numerelor și socotelilor, prima treaptă a matematiciĭ. Adv. În mod aritmetic.
INTELECTUÁL2 ~i m. Persoană care se ocupă cu munca intelectuală; om cu pregătire specială care lucrează în domeniul științei, artei, învățământului etc. [Sil. -tu-al] /<lat. intellectualis, fr. intellectuel
CHINEZIOLOGÍE s.f. Știința anatomiei, fiziologiei și mecanicii mișcărilor musculare ale omului. [Pron. -zi-o-, scris și kineziologie. / < fr. kinésiologie, cf. gr. kinesis – mișcare, logos – știință].
DILETÁNT, -Ă s.m. și f. Amator (pasionat) de artă, de știință, de tehnică, fără pregătire de specialitate; (peior.) om superficial, lipsit de pregătire temeinică. [< fr. dilettante, cf. it. dilettante – care se delectează].
SOCIOLOGÍE s.f. Știință care studiază societatea omenească și legile dezvoltării ei. ◊ Sociologia artei = ramură a sociologiei care se ocupă cu studierea fenomenului artistic ca fenomen social. ♦ Sociologie vegetală = fitosociologie. [Gen. -iei. / < fr. sociologie, cf. lat. societas – societate, gr. logos – știință].
BIOLOGÍE s. f. știință care studiază materia vie sub toate aspectele ei. (< fr. biologie)
CHINEZIOLOGÍE s. f. știința anatomiei, fiziologiei și mecanicii mișcărilor musculare ale omului. (< fr. kinésiologie)
SOCIOLOGÍE s. f. 1. știință care studiază societatea omenească și legile dezvoltării ei. ♦ ă artei = ramură a sociologiei care se ocupă cu studierea fenomenului artistic ca fenomen social. 2. (biol.) studiul asocierii organismelor. 3. ă limbajului = disciplină sociologică care folosește faptele de limbă ca indici ai delimitărilor sociale. (< fr. sociologie)
BIOLOGÍE s. f. Știință care are ca obiect viața și legile ei; studiul organismelor vii, al materiei organizate. [Pr.: bi-o-] – Fr. biologie (<gr.).
MUZICOLOGÍE s. f. Știință care studiază muzica în toate domeniile și manifestările ei. – Din it. musicologia, fr. musicologie.
PILÓT1, piloți, s. m. 1. Persoană calificată care conduce în mod efectiv o aeronavă. 2. Persoană calificată care manevrează cârma unei nave (mai ales în regiunile în care navigația este dificilă). 3. Persoană care conduce sau ajută la conducerea unor vehicule feroviare prin locuri dificile. 4. (În sintagmele) Pilot automat (de comandă) = sistem tehnic care conduce automat o aeronavă sau o navă. Stație-pilot = inslalație experimentală în care se fabrică de probă un anumit produs înainte de fabricarea în serie. Știință pilot = știință care orientează alte discipline prin noțiunile și metodele ei. – Din fr. pilote.
ANTROPOGENÉZĂ f. Știință care se ocupă cu studiul originii și evoluției omului. [G.-D. antropogenezei] /<fr. anthropogenese, germ. Anthropogenese
IGIÉNĂ f. 1) Ramură a științei medicale care studiază mijloacele de ocrotire a sănătății omului și de prevenire a bolilor. 2) Ansamblul principiilor și măsurilor practice de păstrare a sănătății. [G.-D. igienei; Sil. -gi-e-] /<fr. hygiene
PSIHOLOGÍE s.f. 1. Știință care are ca obiect studierea activității psihice a omului, a stării și a însușirilor sale psihice. 2. Structura psihică a unui individ, a unei colectivități. ◊ Psihologie socială = latură a vieții sociale a societății care, împreună cu ideologia și cu științele naturii, alcătuiește conștiința socială; psihologia artei = disciplină care își propune examinarea structurilor psihologice definitorii pentru crearea și receptarea valorilor artistice. [Gen. -iei. / < fr. psychologie, cf. gr. psyche – suflet, logos – studiu].
SCIÉNTICĂ s.f. Disciplină recent apărută, al cărei obiect de studiu îl constituie știința ca fenomen social, dezvoltarea și structura acesteia, organizarea, locul și rolul ei în societate, îmbunătățirea continuă a cercetării științifice etc.; știința despre știință; scientologie. [Pron. sci-en-. / et. incertă].
MUZICOLOGÍE s. f. știință care studiază muzica în toate domeniile și manifestările ei. (< fr. musicologie)
SISTÉM s. n. 1. ansamblu de elemente aflate într-o relație structurală, de interdependență și interacțiune reciprocă, formând un tot organizat. 2. (anat.) grupare morfologică și funcțională unitară de organe sau de structuri. 3. (biol.) ansamblu de elemente aflate în interacțiune. ♦ (geol.) succesiune de straturi care corespunde aceleiași perioade. 4. ansamblu ordonat care apare ca rezultat al unei clasificări. ♦ ~ solar = ansamblu de corpuri cerești în care intră Soarele, planetele cu sateliții lor (masă atomică, număr de ordine); ~ de ecuații = grup de mai multe ecuații cu aceleași necunoscute; ~ tehnic = ansamblu de corpuri fizice compus, cel puțin în parte, din corpuri solide, folosit în tehnică; ~ de unități = ansamblu de unități de măsură dintr-un număr restrâns de unități fundamentale; ~ audio = combină muzicală. 5. mod de organizare a unui proces, a unei operații, activități etc.; metodă de lucru, fel de a lucra. 6. ~ informațional = ansamblu de procedee și mijloace de adunare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor etc.; ~ ul științelor = totalitate a disciplinelor științifice, ansamblul cunoștințelor teoretice ale oamenilor într-o anumită etapă istorică. 7. (fam.) mijloc ingenios. (< fr. système, lat. systema, germ. System)
FÍZIC, -Ă, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se referă la corpul ființelor vii, în special la activitatea mușchilor, care aparține corpului ființelor vii, în special activității musculare. ♦ Care aparține simțurilor. Plăceri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constituție naturală a unei persoane. 3. Adj. Care aparține materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizică = ramură a geografiei având ca obiect studiul naturii suprafeței terestre și a mediului geografic. 4. S. f. Știință fundamentală din ciclul științelor naturii care studiază proprietățile și structura materiei, formele mișcării ei și legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum și transformările reciproce ale acestor forme de mișcare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei științe. 5. Adj. Care aparține fizicii (4), privitor la fizică. – Din fr. physique.
POPULARIZÁ, popularizez, vb. I. Tranz. A răspândi, a face să fie cunoscută de către un număr mare de oameni, într-o formă accesibilă, o persoană, o idee, o știință etc. – Din fr. populariser.
PEDAGOGÍE s.f. Știință care studiază metodele de educație și de instruire a oamenilor (a tineretului în special). ♦ Manual, tratat care are ca obiect această știință. [Gen. -iei. / cf. fr. pédagogie, lat. pedagogia, gr. paidagogia < pais, paidos – copil, agoge – conducere].
CORIFÉU, -ÉE I. s. m. conducător al corului în teatrul antic grecesc. ◊ cântăreț solist într-un cor. ◊ balerin care conduce un ansamblu de balet. II. s. m. f. om de seamă cu rol conducător într-un domeniu al științei sau al artei. (< fr. coryphée, gr. koryphaios, șef)
VULGARIZATÓR, -OÁRE s. m. f., adj. 1. (cel) care vulgarizează o artă, o știință. 2. (cel) care dă o interpretare simplistă noțiunilor pe care vrea să le popularizeze. (< fr. vultarisateur)
ANTROPOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul originii și evoluției biologice a omului (făcând abstracție de condițiile social-istorice în care se dezvoltă acesta) – Fr. anthropologie
EXPERIÉNȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de cunoștințe într-un domeniu de activitate achiziționate în procesul practicii îndelungate. Schimb de ~. 2) Rezultat al interacțiunii omului cu lumea obiectivă, reflectat în conștiință. 3) Procedeu de cercetare în știință constând în provocarea intenționată a unor fenomene, pentru a le studia în anumite condiții; experiment. [G.-D. experienței; Sil. ex-pe-ri-en-ță] /<fr. expérience, lat. experientia
PILOTÁRE s.f. Acțiunea de a pilota și rezultatul ei; pilotaj. ♦ (Fig.) Orientare a unei discipline de către o altă știință prin noțiunile și metodele proprii acesteia. [< pilota].
VULGARIZATÓR, -OÁRE s.m. și f. 1. (Rar) Popularizator al unor idei, al unei științe etc. 2. Persoană care dă o interpretare simplistă noțiunilor pe care vrea să le popularizeze. // adj. Care vulgarizează; vulgarizant. [Cf. fr. vulgarisateur].
CLIMATOLOGÍE s.f. Știință care studiază clima diferitelor regiuni ale globului terestru și influența ei asupra vieții. [Gen. -iei. / < fr. climatologie, cf. gr. klima – climă, logos – studiu].
CRMINOLOGÍE s.f. Ramură a dreptului care studiază cauzele criminalității și măsurile pentru prevenirea ei. [Gen. -iei. / < fr. criminologie, cf. lat. crimen – crimă, gr. logos – știință].
PALINOLOGÍE s. f. 1. ramură a botanicii care se ocupă cu studiul polenului și al sporilor. 2. știință care se ocupă cu reconstituirea mediului fizic unde au evoluat omul și societatea umană de la primele începuturi. (< fr. palynologie)
PROGNÓZĂ s. f. 1. previziune, anticipare a evoluției viitoare a fenomenelor, bazată pe date științifice; (p. ext.) pronostic. ◊ text în care se arată modul cum va evolua vremea într-un anumit interval de timp. 2. parte a științei conducerii, reprezentând activitatea pregătitoare pentru planificare, în determinarea tendințelor și perspectivelor dezvoltării diferitelor sfere de activitate. 3. prevedere a evoluției unei boli în conformitate cu diagnosticul, forma clinică și stadiul acesteia; prognostic. (< fr. prognose, germ. Prognose)
ANTROPOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul originii și evoluției biologice a omului (făcând abstracție de condițiile social-istorice în care se dezvoltă acesta). – Fr. anthropologie.
POPPER [pópə], Sir Karl Raimund (1902-1994), filozof și gânditor politic britanic de origine austriacă. Prof. univ. la Londra. A propus o epistemologie în jurul ideii de confirmare indirectă a teoriilor științifice prin falsitatea sistematică a alternativelor lor de către experiență („Logica cercetării”, „Postscriptum la logica descoperirii științifice”). Aplicând aceleași metode în științele sociale, a arătat că dezvoltarea societății este determinată de deciziile oamenilor, neexistând legi ale dezvoltării istorice (Platon, Hegel, Marx), și pledează pentru libertatea criticii și necesitatea schimbării neviolente a conducătorilor („Societatea deschisă și dușmanii săi”, „Mizeria istoricismului”). Alte lucrări: „Conjuncturi și respingeri”, „Lumea lui Parmenides”.
PEDAGOGÍE, pedagogii, s. f. Știință care se ocupă cu metodele de educație și de instruire a oamenilor (în special a tinerei generații). ♦ (Eliptic; fam.) Facultate care pregătește specialiști în știința definită mai sus. ♦ Metodă pedagogică – Din lat. paedagogia, fr. pédagogie.
SCIÉNTICĂ s. f. Disciplină care studiază știința ca fenomen social, dezvoltarea și structura acesteia, organizarea, locul și rolul ei în societate; scientologie. [Pr.: sci-en-] – După lat. scientia.
ANTROPOLOGÍE f. Știință care se ocupă cu studiul originii, evoluției și varietății biologice a omului. [G.-D. antropologiei] /<fr. anthropologie, lat. anthropologia
FÍZICĂ f. Știință care se ocupă cu studiul proprietăților și al structurii materiei, formelor ei de mișcare și de transformare. [G.-D. fizicii] /<gr. physike, lat. physica
GRÚPĂ ~e f. 1) Colectiv mic de oameni, care aparține unei organizații mai mari. ~ de studenți. 2) Subdiviziune în anumite științe constând din elemente cu trăsături comune. ~a sistemului periodic. 3): ~ sangvină categorie a sângelui având la bază anumite caracteristici ale globulelor roșii și ale plasmei. [G.-D. grupei] /<fr. groupe
ISTÓRIE ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2) Perioadă a evoluției umane, posterioară preistoriei și protoistoriei cunoscută din documente scrise. 3) Știință care se ocupă cu studiul evoluției societății omenești și a legităților ei de dezvoltare. ~a antică. ~a contemporană. ◊ A intra în ~ a rămâne în memorie. 4) Știință care studiază succesiunea evoluției faptelor într-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesivă a unor evenimente, fapte; povestire; narațiune. 6) fam. Întâmplare neprevăzută și impresionantă care intervine în viața cuiva; peripeție. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia
MEMORATÓR ~oáre n. 1) Carte de format mic, în care se expun sumar elementele de bază ale unei discipline sau științe; memento. 2) tehn. Dispozitiv al computerului care înregistrează și stochează informațiile ce vor fi prelucrate ulterior. /<fr. mémorateur
ANTROPOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul originii, evoluției și variabilității biologice a omului, în corelație cu condițiile naturale și social-culturale. – Din fr. anthropologie
SELENOLOGÍE s.f. Parte a astronomiei care studiază materia componentă a scoarței lunare și evoluția ei în timp. [Gen. -iei. / < fr. sélénologie, cf. gr. selene – Lună, logos – știință].
EXPERIÉNȚĂ s. f. 1. totalitatea cunoștințelor despre realitatea înconjurătoare pe care oamenii le obțin în procesul practicii social-istorice. 2. procedeu de cercetare în știință, constând în reproducerea sau modificarea intenționată a unui fenomen, cu scopul observării lui în condițiile speciale create; experiment (1). ◊ încercare, făcută personal cu un lucru. (< fr. expérience, lat. experientia)
APLICÁT, -Ă, aplicați, -te, adj. 1. (În sintagma) Broderie aplicată = motiv de broderie care se realizează prin fixarea și conturarea pe un material a unor bucăți din altă țesătură. 2. (Despre unele științe sau domenii de cercetare) Care își găsește o aplicație imediată. 3. (Franțuzism; despre oameni) Înzestrat, talentat. – V. aplica.
CORIFÉU, -ÉE s.m. și f. 1. Conducătorul corului în tragedia și în comedia greacă antică. ♦ Cântăreț solist al unui cor. ♦ Balerin care conduce un ansamblu de balet. 2. om de seamă, având un rol conducător; fruntaș într-un domeniu oarecare al științei sau al artei. [< lat. coryphée, it. corifeo].
BIomECÁNICĂ s. f. Știință care studiază dezvoltarea, structura și activitatea aparatului motor al animalelor și al omului, plecând de la premisele mecanicii generale. [Pr.: bi-o-] – Fr. biomécanique.
PĂRÍNTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). 4. Fig. (În limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor).** Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.
VULGARIZATÓR, -OÁRE, vulgarizatori, -oare, s. m. și f. Persoană care vulgarizează, care popularizează o știință, o artă etc. ♦ Persoană care dă o interpretare simplistă a cunoștințelor pe care vrea să le popularizeze. – Din fr. vulgarisateur.
MEDICÍNĂ f. Știință care se ocupă cu studiul profilaxiei și tratării bolilor, ocrotirii și restabilirii sănătății omului. ◊ ~ internă ramură a medicinei care se ocupă cu studierea și tratarea bolilor organelor interne. ~ judiciară (legală) ramură a medicinei care se ocupă cu efectuarea expertizelor și examenelor medicale pentru elucidarea faptelor într-un proces. ~ preventivă ramură a medicinei care studiază și aplică diferite metode de prevenire a bolilor. ~ veterinară medicină care studiază și tratează bolile animalelor. [G.-D. medicinei] /<lat. medicina
FÍZICĂ s.f. Știință care se ocupă cu studiul structurii și al proprietăților materiei, cu formele mișcării ei și cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ◊ Fizică atomică = parte a fizicii care studiază proprietățile fizice ale atomilor; fizică nucleară = ramură a fizicii care studiază proprietățile nucleului atomic. [Gen. -iei, var. fisică s.f. / < fr. physique, lat. physica, gr. physikos < physis – natură].
DEMOGRAFÍE s.f. Știință care studiază statistic problemele referitoare la mișcarea populației, la compoziția și la numărul ei etc. [Gen. -iei. / < fr. démographie, cf. gr. demos – popor, graphein – a scrie].
CRIMINOLOGÍE s. f. știință care studiază starea, dinamica și cauzele criminalității și măsurile pentru prevenirea și combaterea ei. (< fr. criminologie)
FORMALÍSM s. n. 1. concepție idealistă care rupe forma de conținut, reducând procesul concret al dezvoltării istorice la forme exterioare și scheme abstracte. 2. orientare estetică în artă care supraapreciază importanța formei, în dauna conținutului. 3. respectarea birocratică, îngustă și superficială a formalității. ◊ atitudine conformistă, exagerată, protocolară. 4. utilizare a modelelor formale în diferite științe. ◊ orientare metodologică în filozofia matematică contemporană care susține că matematica își găsește deplina ei justificare în construcția formală. ♦ ~ etic = respectare pur formală a preceptelor și normelor morale. (< fr. formalisme)
OBIECTIVÍSM (‹ germ.) s. n. Orice doctrină susținând capacitatea intelectului uman de a ajunge la o cunoaștere sigură, controlabilă într-o anumită măsură, a anumitor lucruri, în opoziție cu scepticismul și relativismul. ♦ (În etică) Concepție susținând că anumite teze morale rămân adevărate indiferent de ceea ce crede un subiect sau altul. ♦ Atitudine de nepărtinire, de renunțare la orice apreciere critică în domeniul cunoștințelor, teoriilor, ideilor despre societate și om în interpretarea și aprecierea fenomenelor social-politice; pretenție de a elimina din câmpul științelor socio-umane tor ce ține de ideologie, de judecăți de valoare, scopuri, idealuri etc.
GEOGRAFÍE s.f. Știință care studiază și descrie înfățișarea scoarței Pământului și fenomenele care se produc la suprafața ei. ◊ Geografie lingvistică = metodă de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea pe bază de anchete pe teren a ariilor lor de răspândire. [Gen. -iei, var. gheografie s.f. / cf. fr. géographie, lat. geographia < gr. ge – pământ, graphein – a scrie].
PERSONALITÁTE s.f. 1. Ceea ce caracterizează o persoană și o deosebește de oricare alta; caracterele proprii ale unei persoane; originalitate, individualitate. ♦ (Jur.) Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană juridică. 2. om de seamă, important, persoană cu calități și merite deosebite într-un domeniu de activitate (știință, artă, viață social-politică etc.). 3. (Rar; la pl.) Cuvinte jignitoare, aluzii tendențioase la adresa cuiva. [Pl. -tăți. / cf. fr. personnalité, it. personalità].
DEMOGRAFÍE s. f. știință socială care studiază fenomene și procese referitoare la numărul, densitatea, mișcarea populației, la compoziția ei după grupe de vârstă, de sexe etc. (< fr. démographie)
áma și (vechĭ) amá interj. plină de ironie orĭ dispreț (turc. amma d. ar. emma; ngr. ma, bg. sîrb. ama, id.). Dar ce, halal: Ama om deștept! Ama cap de boŭ! Ama aĭ vorbit și tu! Conj. Sud. Dar, însă: știință avusese, ama n' avea practică (Iov. 205).
ECONomÍE s. f. 1. totalitatea ramurilor muncii sociale existente într-o anumită orânduire socială, determinate de stadiul de dezvoltare a forțelor de producție și a relațiilor de producție. ◊ totalitatea relațiilor de producție care constituie cadrul desfășurării muncii sociale. ♦ ~ de piață = formă de organizare și funcționare a economiei în care oamenii își desfășoară activitatea în mod liber, autonom și eficient. ◊ ramură, sector de activitate productivă. ◊ gospodărire. 2. știința care se ocupă cu studiul economiei (1). ♦ ~ politică = știință socială care studiază legile producției sociale, ale repartiției și schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorică. 3. chibzuință, cumpătare (în cheltuieli). 4. (pl.) rezervă de bani: bani agonisiți. 5. alcătuire, compoziție a planului unei lucrări, a tratării unei chestiuni etc. (< fr. économie, lat. oeconomia, gr. oikonomia)
ATENA (ATHENA) (în mitologia greacă), zeiță a înțelepciunii, protectoare a artelor, științei și meșteșugurilor, patroana orașului Atena. S-a născut din capul lui Zeus, gata înarmată. Emblema ei era bufnița, simbolul înțelepciunii. Identificată de romani cu Minerva. Numită și Pallas Athena.
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT, ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ (în engl.: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization – U.N.E.S.C.O.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Paris (Franța), creată în nov. 1945 în urma Conferinței de la Londra (își începe activitatea la 4 nov. 1946), în scopul intensificării colaborării între națiuni în domeniul educației, științei, culturii și comunicării, în spiritul respectului universal pentru dreptate și în dominația legii, pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, indiferent de rasă, s*x, limbă sau religie. Promovează cooperarea intelectuală internațională, realizează asistența operațională și stimulează schimburile internaționale și cunoașterea reciprocă în domeniile educației, științei și culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), între care și România (din 12 iul. 1955).
BIomECÁNICĂ s. f. Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiile aparatului motor al animalelor și al omului. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomécanique.
FILOZOFÍE, filozofii, s. f. 1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. 2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei științe. 3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.
EXÁCT, -Ă adj. 1. (și adv.) conform cu realitatea, întocmai, chiar. ♦ științe ĕ = științe în care formulările se pot prezenta în formă matermatică. ◊ care reproduce întocmai un model; fidel. 2. (despre oameni) punctual. (< fr. exact, lat. exactus)
ACADEMÍE, academii, s. f. 1. Instituție superioară de cultură, a cărei misiune este să ajute la dezvoltarea științelor și a artelor; (în țara noastră) cea mai înaltă instituție culturală de stat, care reunește și promovează oameni de valoare științifică și culturală, dirijează și dezvoltă, printr-un complex de institute, munca de cercetare științifică și de creație literar-artistică a țării. 2. Școală de învățământ superior. [Acc. și: (după lat.) académie] – Fr. académie, (lat. lit. academia).
CHRISTINA, regină a Suediei (1632-1654), fiica lui Gustav II Adolf. În timpul domniei sale, conducerea efectivă a statului a deținut-o Axel Oxenstierna. A sprijinit dezvoltarea științei și culturii și l-a protejat pe Descartes, care a trăit ultimii ani ai vieții la curtea ei.
1) cerc n., pl. urĭ (lat. cĭrcus, it. sp. pg. cerco. V. țarc). Suprafață plană limitată de o circumferență [!]. Circumferența însășĭ: a descrie un cerc. Circumferență, cingătoare de lemn orĭ de fer [!] cu care se leagă doagele butoĭuluĭ. Fig. Reuniune, adunare: cerc numeros. Întindere, limite: cercu științeĭ omeneștĭ. Cerc vițios, raționament defectuos care ar trebuĭ maĭ întîĭ să probeze ceĭa ce servește a proba, cum ar fi: opiu adoarme fiind-că are proprietatea somniferă. În cerc, circular, în formă de cerc. Cerc de butuc, cerc care leagă doŭă catargurĭ, doŭă grinzĭ.
ENERGÉTICĂ f. 1) Știință care se ocupă cu studiul descoperirii și exploatării surselor de energie. 2) Tehnica distribuirii și folosirii energiei sub diferitele ei forme. /<fr. énergétique
NOOLOGÍE s.f. 1. Disciplină care studiază spiritul. 2. Teorie idealistă potrivit căreia asupra omului influențează o forță superioară, așa-numita lume a spiritului. [Gen. -iei. / < germ. Noologie, cf. gr. noos – spirit, logos – știință].
adîncíme f. Calitatea de a fi adînc, profunditate: adîncimea unuĭ rîŭ. Una din cele treĭ dimensiunĭ ale corpurilor (sin. cu înălțime, une-orĭ cu lungime: această curte are 20 de metri de lățime și 30 de adîncime saŭ o adîncime de...). Fig. Multă știință, mare pricepere: adîncime de ideĭ. Impenetrabilitate: adîncimea judecăților luĭ Dumnezeŭ.
ECOLOGÍE s. f. știință care studiază interrelațiile dintre organismele vii și mediul lor de viață. ♦ ~ socială = disciplină sociologică având ca obiect studiul relațiilor omului cu mediul său, natural și social. (< fr. écologie)
consciénță și (ob.) conștiínță f., pl. e (lat. con-scientia, fr. conscience. V. știință și inconsciență). Noțiune, ideĭe, știință: a avea conștiință de drepturile tăle [!]. Simțu bineluĭ și a [!] răuluĭ: conștiința e judecătoru nostru. Simțu datoriiĭ, moralitate, integritate: om fără conștiință. Libertate de conștiință, libertatea de a te închina cuĭ vreĭ, de a profesa orĭ-ce religiune. A avea pe conștiință, a te simți vinovat. Cu mîna pe conștiință, cu toată sinceritatea. A avea conștiința largă, a ĭerta ușor păcatele tăle [!] saŭ ale altora. V. cunoștință.
AUTomÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S. f. Ramură a științei și a tehnicii care se ocupă cu studiul metodelor și al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fără participarea directă a omului. [Pr.: a-u-] – Din fr. automatique.
DEMOGRAFÍE, demografii, s. f. Știință care, prin metode cantitative, studiază fenomene și procese privitoare la numărul, repartiția geografică, structura, densitatea, mișcarea populației umane și compoziția ei pe grupe de vârstă, pe sexe etc. – Din fr. démographie.
FRENOLOGÍE s.f. Teorie idealistă potrivit căreia facultățile psihice ale omului pot fi recunoscute după conformația craniului; pseudoștiință fundată pe această teorie. [Gen. -iei. / < fr. phrénologie, cf. gr. phren – inteligență, logos – știință].
PEDAGOGÍE s. f. știința și arta educației. ♦ ~ socială = ramură a pedagogiei care studiază determinismul social al fenomenelor educaționale, concepute ca procese de formare a omului în, prin și pentru societate. (< fr. pédagogie, lat. paedagogia)
aplíc, a -á v. tr. (lat. ápplico, -áre; fr. appliquer. V. aplec). Pun, potrivesc, adaug, lipesc: a aplica uneĭ haĭne o căptușeală, unuĭ zid tencuĭală, un afipt [!] pe zid. Pun: a aplica cuĭva a cataplazmă. Daŭ: a aplica cuĭva un remediŭ, (fig.) o palmă. Întrebuințez: a aplica o procedură. Îndrept: a-țĭ aplica spiritu la studiu naturiĭ. Pun o știință în serviciu alteĭa: a aplica geometriiĭ algebra. V. refl. Mă dedaŭ: a te aplica la o știință, uneĭ științe.
SIMBOLIZÁRE, simbolizări, s. f. Acțiunea de a simboliza și rezultatul ei; reprezentare, în artă și în literatură, a unei noțiuni, a unei idei sau a unui sentiment printr-un simbol. ♦ (În diverse științe) Reprezentare printr-un semn convențional sau printr-o cifră. – V. simboliza.
ROBÓTICĂ f. Ramură a științei și tehnicii care se ocupa cu studiul construirii sistemelor mecanice, informatice și a roboților, în scopul înlocuirii (totale sau parțiale) a muncii omului. /<fr. robotique, engl. robotics
ECONomÍE s.f. 1. Totalitatea relațiilor de producție dintre oameni care alcătuiesc baza societății într-o anumită epocă. ◊ Economie națională = totalitatea ramurilor de producție și de muncă ale unei țări; economie politică = știință care studiază dezvoltarea relațiilor sociale de producție în intercondiționarea lor cu forțele de producție, legile producției sociale, repartiției și schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorică. 2. Chibzuință, cumpătare (în cheltuieli, în folosirea banilor, a materialelor etc.). 3. (La pl.) Rezervă de bani; bani agonisiți. 4. Alcătuire, compoziție a planului unei lucrări, a tratării unei chestiuni etc. [Gen. -iei. / cf. fr. économie, it. economia, lat. oeconomia, gr. oikonomia – gospodărire].
GNOSEOLOGÍE s.f. Parte a filozofiei care cercetează posibilitatea cunoașterii lumii de către om, legile, izvoarele și formele acestei cunoașteri; teoria cunoașterii. [Pron. -se-o-, gen. -iei. / < germ. Gnoseologie, fr. gnoséologie, cf. gr. gnosis – cunoaștere, logos – știință].
știínță (-țe), s. f. – 1. Cunoaștere. – 2. Cunoștință. Lat. scientia (Tiktin; lipsește în REW 7718a), cf. ști sau rezultatul intern de la ști, ca voință ‹ voi, năzuință ‹ năzui, etc. – Der. științific, adj., după fr. scientifique; științificește, adv. (din punct de vedere științific); neștiință, s. f. (ignoranță); neștiințific, adj. (fără metodă științifică); înștiința, vb. (a informa, a aviza, a face cunoscut; a anunța, a preveni; refl., înv., a lua cunoștință, a-și asuma); înștiințător, adj. (informator, anunțător).
ROBÓTICĂ s. f. Domeniu pluridisciplinar al științei și tehnicii care studiază proiectarea și tehnica construirii sistemelor mecanice, informatice sau mixte și a roboților, în scopul înlocuirii parțiale sau totale a omului în acțiunea sa asupra mediului înconjurător; (rar) robotologie. – Din fr. robotique, engl. robotics.
ȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Sferă de activitate umană a cărei funcție constă în dobândirea și sistematizarea teoretică a cunoștințelor despre realitate. ~e sociale. ~ele naturii. ◊ om de ~ învățat; savant. 2) Totalitate a cunoștințelor dintr-un anumit domeniu; disciplină. Cibernetica este o ~ recentă. ◊ ~ de carte a) cunoștințe elementare (de a scrie și de a citi); b) erudiție. 3) rar Faptul de a fi informat despre ceva; cunoaștere. ◊ A avea ~ despre ceva a avea cunoștință despre ceva. Cu (sau fără) ~a cuiva cu (sau fără) știrea cuiva. Cu bună ~ în mod conștient. [G.-D. științei; Sil. ști-in-] /a ști + suf. ~ință
ROBÓTICĂ (‹ engl., fr.) s. f. Domeniu pluridisciplinar al științei și tehnicii care studiază proiectarea și tehnica construirii sistemelor mecanice, informatice sau mixte și a roboților, în scopul înlocuirii totale sau parțiale a omului în procesele tehnologice, în acțiunea asupra mediului înconjurător etc. Multe aspecte ale r. implică inteligența artificială: roboții pot fi echipați cu senzori echivalenți cu organele de simț ale omului, pentru vedere, pipăit, perceperea temperaturii. Unii au chiar capacitatea de a lua decizii simple, iar în prezent cercetările în domeniu sunt orientate spre obținerea de roboți cu un grad de autocontrol care să le permită mobilitatea și luarea de decizii într-un mediu necontrolat direct de către oameni.
FILOZOFÍE s. f. 1. concepție generală despre lume și viață, formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. ♦ ~ lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. ♦ ă culturii = disciplină teoretică relativ autonomă, care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii. 3. comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea și viața; înțelepciune, stoicism. 4. (fam.) problemă greu de rezolvat. 5. sistem filozofic aparținând unei persoane, școli sau epoci. (< fr. philosophie, gr. philosophia)
CULTÚRĂ s.f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale acumulate de omenire în decursul vremurilor. ♦ (Arheol.) Totalitatea vestigiilor materiale (unelte, ceramică, podoabe, arme, locuințe, așezări etc.) și spirituale (manifestări artistice, magice-religioase și funerare) păstrate, prin intermediul cărora poate fi reconstituită imaginea comunității omenești dintr-o anumită epocă. ♦ Totalitatea cunoștințelor din diverse domenii pe care le posedă cineva; dezvoltare intelectuală a cuiva. ◊ om de cultură = persoană care are un nivel intelectual ridicat; cultură de masă = ansamblu de cunoștințe și de valori cu care masele vin în contact prin participare creatoare sau prin asimilare. 2. Lucrările efectuate asupra solului pentru a face posibilă creșterea plantelor cultivate. ◊ Plante de cultură = plante cultivate de om. ♦ Creștere a anumitor animale. ♦ Creștere în laborator a unor bacterii; colonie de bacterii produsă în acest fel. 3. Cultură fizică = dezvoltarea corpului prin gimnastică și sport; știință care se ocupă cu această dezvoltare. [< lat., it. cultura, fr. culture].
GEOGRAFÍE s. f. știință care studiază și descrie scoarța terestră cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, biologic etc. și fenomenele care se produc la suprafața ei. ♦ ~ umană = antropogeografie; ~ lingvistică = metodă de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea ariilor lor de răspândire pe bază de anchete pe teren; geolingvistică. (< fr. géographie, lat. geographia)
ESTÉTIC, -Ă, estetici, -ce, subst., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei. 2. S. n. art. Ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică (1). 3. Adj. Care aparține esteticii (1), privitor la estetică (1); care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii (1); frumos. – Din fr. esthétique.
GRÚPĂ s. f. 1. mic colectiv de oameni subordonați unor forme organizatorice mai largi. ◊ (mil.) cea mai mică subunitate de instrucție și luptă. ◊ unitate administrativă dintr-o întreprindere sau instituție, bazată pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. subdiviziune în științele naturii, din elemente care prezintă caractere comune. ◊ (chim.) fiecare dintre cele nouă subîmpărțiri ale sistemului periodic, cuprinzând elemente cu proprietăți asemănătoare. ♦ ~ sangvină = fiecare dintre cele patru categorii în care se poate clasifica sângele, după însușirile antigenice condiționate genetic. 3. subdiviziune în cadrul sistemului morfologic cuprinzând elemente cu trăsături comune. 4. totalitatea depozitelor sedimentare formate în timpul unei ere geologice. (< fr. groupe)
FILOZOFÍE s.f. 1. Formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. ◊ Filozofie lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. ◊ Filozofia culturii = disciplină teoretică care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii. 3. Comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, a unor nenorociri etc.; fel al cuiva de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Problemă greu de rezolvat. [Gen. -iei, var. filosofie s.f. / < lat., gr. philosophia < philein – a iubi, sophia – înțelepciune, cf. fr. philosophie].
GRÚPĂ s.f. 1. Mic colectiv de oameni subordonați unor forme organizatorice mai largi. ♦ (Mil.) Cea mai mică subunitate de instrucție și de luptă. ♦ Unitate administrativă dintr-o întreprindere sau instituție, bazată pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. Subdiviziune în științele naturii alcătuită din elemente care prezintă caractere comune. ♦ (Chim.) Fiecare dintre cele nouă subîmpărțiri ale sistemului periodic, cuprinzând elemente cu proprietăți asemănătoare. ◊ Grupă sanguină = fiecare dintre cele patru categorii în care se poate clasifica sângele. [< fr. groupe].
MANUÁL, -Ă, manuali, -e, s. n., adj.1. S. n. Carte care cuprinde noțiunile de bază ale unei științe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice; spec. carte de școală. 2. Adj. Care este făcut cu mâna; de mână. ♦ (Despre îndeletniciri, ocupații, profesiuni) Care se efectuează prin muncă fizică. 3. Adj. (Despre oameni) Care execută lucrări de mână; p. ext. care lucrează cu mâinile. [Pr.: -nu-al] – Din fr. manuel. Cf. lat. manualis, it. manuale.
ELEMENTÁR, -Ă, elementari, -e, adj. 1. De bază, esențial, fundamental. ♦ (Despre cărți, manuale etc.) Care cuprinde elementele de bază ale unei științe. ◊ Învățământ elementar = prima treaptă a învățământului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline. 2. Puțin complicat; simplu, ușor; rudimentar. ♦ Primitiv. 3. Care ține de natură și de fenomenele ei. – Din fr. élémentaire, lat. elementarius.
SAINT-SIMONÍSM s.n. Doctrină socialist-utopică, care considera că societatea viitoare se va întemeia pe marea industrie planificată, pe participarea la muncă a tuturor membrilor societății și pe repartiția după muncă, cu păstrarea totuși a proprietății private și a claselor, progresul societății fiind determinat de știința și de rațiunea umană. [Pron. sen-. / < fr. saint-simonisme, cf. Saint-Simon – socialist utopic francez].
FINÁNȚE s. f. pl. 1. Totalitatea mijloacelor bănești care se găsesc la dispoziția unui stat și care sunt necesare pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale. ◊ om de finanțe = a) specialist în probleme financiare; b) deținător de capitaluri. (La sg.) Marea finanță = deținătorii marilor capitaluri financiare. ♦ Totalitatea mijloacelor bănești ale unei întreprinderi. ♦ (Fam.) Averea în bani a unei persoane particulare. 2. Știință care studiază finanțele (1). [Var.: finánță s. f.] – Din fr. finance, it. finanza.
CONTABILITÁTE ~ăți f. 1) Ansamblu de operații constând din înregistrarea și din evidența fondurilor materiale și financiare ale unei întreprinderi sau instituții; totalitate de conturi. 2) Secție a unei întreprinderi sau instituții unde se fac aceste operații. 3) Știință care se ocupă de teoria și de practica înregistrării și evidenței fondurilor materiale și financiare. [G.-D. contabilității] /<fr. comptabilité
ESTÉTICĂ f. 1) Știință care se ocupă cu studiul categoriilor și legilor artei, considerată ca cea mai înaltă formă de creare și de receptare a frumosului. 2) Ansamblu de probleme ce țin de esența artei și de raporturile ei cu realitatea. [G.-D. esteticii] /<fr. esthétique, lat. aesthetica
COLBERT [colber], Jean-Baptiste (1619-1683), economist și om politic francez. Teoretician și promotor al mercantilismului. Controlor general al finanțelor (1665-1683) în timpul lui Ludovic XIV. Măsuri protecționiste pentru dezvoltarea industrie și comerțului. A reorganizat finanțele, justiția și marina. Protector al artelor și științelor.
CROCE, Benedetto (1866-1952), filozof neohegelian, istoric, estetician, critic literar și om politic liberal italian. Prof. univ. la Napoli. Participant la mișcarea antifascistă și de eliberare națională. Creator al unui sistem de „Filozofia spiritului”, C. este cunoscut mai cu seamă datorită „Esteticii” sale, concepută ca „știință a expresiei și lingvistică generală”. A acordat intuiției un rol esențial în procesul creației artistice. Critic al intuiționismului iraționalist, al pozitivismului și al curentelor moderniste în artă. M. de onoare al Acad. Române (1921).
GRÚPĂ, grupe, s. f. 1. Colectiv restrâns de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. ♦ Unitate administrativă dintr-o întreprindere sau dintr-o instituție, bazată pe specializare, pe diviziunea muncii. ♦ Cea mai mică subunitate militară de instrucție și de luptă. ♦ (Rar) Grup (2). 2. Subdiviziune (în științe) care cuprinde elemente cu trăsături comune. ◊ Grupă sangvină = fiecare dintre categoriile de clasificare a sângelui, întemeiată pe ansamblul de caracteristici ale globulelor roșii și ale plasmei sangvine. ♦ Spec. Fiecare dintre subîmpărțirile care rezultă din așezarea elementelor chimice în sistemul periodic, grupând elementele cu proprietăți înrudite. – Din fr. groupe.
PRODÚCȚIE s.f. 1. Activitatea socială în care oamenii, reciproc legați prin raporturi economice, produc bunuri materiale necesare pentru existența societății. 2. Totalitatea produselor obținute în procesul muncii într-o perioadă de timp și într-un anumit sector. 3. Lucrare, creație, operă (literară, de artă sau de știință). 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar. [Gen. -iei, var. producțiune s.f. / cf. fr. production, it. produzione].
GRAFOLOGÍE s.f. Studiul raporturilor care există între scrisul unei persoane și caracterul ei. ◊ Grafologie patologică = disciplină care se ocupă cu studierea deformării scrisului în urma unei boli mintale. ♦ Studiul asupra caracterului scrisului cuiva în scopul recunoașterii autenticității unor documente, înscrisuri etc. [Gen. -iei. / < fr. graphologie, cf. gr. graphein – a scrie, logos – știință].
INTRODÚCERE s.f. 1. Acțiunea de a (se) introduce și rezultatul ei. ♦ Parte de început, parte introductivă (a unei opere etc.). ♦ Partea de la început a unei piese muzicale, scrisă într-o mișcare aparte și având un caracter deosebit; denumirea primei părți a suitei. 2. Studiul pregătitor asupra noțiunilor elementare ale unei științe. [< introduce].
STRATEGÍE s. f. 1. demnitatea de strateg (1); unitate teritorială supusă acestuia. 2. ramură a științei (artei) militare care studiază problemele conducerii războiului în ansamblu și a acțiunilor militare de mare amploare. 3. determinare a direcției principale a acțiunilor proletariatului într-o anumită etapă a revoluției, în stabilirea sarcinilor fundamentale pentru atingerea obiectivelor etapei respective. 4. (inform.) comportament al omului sau al mașinii cu ocazia unui joc sau a unui conflict. 5. (fig.) arta de a folosi toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o luptă, într-o activitate. (< fr. stratègie)
CRISTALOGRAFÍE (‹ fr. {i}; {s} gr. krystallos „cristal” + graphe „descriere”) s. f. Știință auxiliară a mineralogiei care se ocupă cu studiul cristalelor. ◊ C. fizică, studiază proprietățile fizice ale cristalelor, dependența lor de structura atomo-cristalină și modificarea acestora sub acțiunea factorilor externi. ◊ C. chimică, studiază dependența dintre structura cristalină a unei substanțe și proprietățile ei chimice. ◊ C. optică, studiază efectele caracteristice apărute la propagarea luminii în cristale (birefringența, polarizarea luminii).
CONȘTIÍNȚĂ s.f. 1. Forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realității obiective, produs al materiei superior organizate -creierul uman- și al vieții sociale. ♦ Ansamblu de procese psihice variate, complexe, cuprinzând senzații, percepții, reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = viața spirituală a societății ca reflectare a vieții ei materiale; conștiință de clasă = faptul de a fi conștient de apartenența la o anumită clasă, de a înțelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. Sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale. ◊ Proces de conștiință = luptă sufletească generată de momente și de situații de viață deosebite, cruciale.; mustrare de conștiință = remușcare. 4. Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pron. -ști-in-. / < fr. conscience, cf. lat. conscientia, după știință].
MATERIALÍSM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat; spec. filozofie marxistă. ◊ Materialism dialectic = știința despre raportul dintre materie și conștiință, despre legile cele mai generale ale mișcării și dezvoltării naturii, societății și cunoașterii, care este în același timp baza filozofică a marxism-leninismului. Materialism istoric = parte integrantă a filozofiei marxist-leniniste, al cărei obiect îl constituie societatea în unitatea și interacțiunea laturilor ei, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice. 2. (Depr.) Interes exagerat manifestat de cineva pentru problemele materiale. – [Pr.: -ri-a-] – Din fr. matérialisme, germ. Materialismus.
PRÁCTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesiuni, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie, manifestare exterioară de cult. – Din germ. Praktik, fr. pratique.
ELEMENTÁR, -Ă adj. 1. de bază, esențial, fundamental. ◊ care cuprinde principiile de bază ale unei discipline, științe etc. ♦ învățământ ~ = prima treaptă a învățământului cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de bază. 2. foarte simplu, rudimentar. ♦ (mat.) funcție ~ă = funcție rațională, trigonometrică, exponențială, logaritmică etc., precum și funcțiile obținute din acestea, printr-un număr finit de operații algebrice de compunere sau de inversare. 3. care ține de natură și de fenomenele ei. (< fr. élémentaire, lat. elementarius)
ASTRONomÍE (‹ fr., lat.) s. f. Știință care se ocupă cu studiul aștrilor, al mișcării și evoluției lor, al structurii și compoziției etc., precum și cu studiul sistemelor de aștri, al galaxiilor și al Universului. Observații sistematice asupra cerului au fost făcute din milen. 3 î. Hr. în China, India, Egipt. Babilonienii sînt cei care au delimitat constelațiile. Prin sec. 6 î. Hr. grecii studiau mișcarea aștrilor, forma cerului și a Pămîntului; de la ei ni s-au păstrat denumirile stelelor și ale constelațiilor. În Europa, a. începe să se dezvolte abia în sec. 16, după ce Copernic a fundamentat sistemul heliocentric. În sec. următor se pun bazele a. moderne, îndeosebi, prin contribuțiile lui Galilei, Kepler și Newton. V. și cosmogonie, cosmografie, cosmologie.
CONSTRÚCȚIE, construcții, s. f. 1. Clădire executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care servește la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. ♦ Alcătuire, compunere, structură. 3. (La pl.) Ramură a economiei naționale care are ca obiect efectuarea de construcții (1); ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și executarea construcțiilor. ◊ Construcții de mașini = ramură de bază a industriei care produce mașini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc.; ramură a științelor care se ocupă cu studiul, proiectarea și construirea instalațiilor, mașinilor etc. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele în propoziții și propozițiile în fraze. – Din fr. construction, lat. constructio.
BĂRNUȚIU, Simion (1808-1864, n. Bocșa, jud. Sălaj), om politic și gînditor român. Fruntaș al Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania; vicepreședinte al Adunării Naționale de la Blaj din 3-5/15-17 mai 1848, unde a rostit un discurs celebru, în care cerea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naționalități. După înfrîngerea Revoluției a emigrat în Moldova (1851), unde a activat ca profesor de filozofie și drept public al Univ. din Iași. A sprijinit domnia lui Al. I. Cuza și politica de reforme a acestuia („Dreptul public al românilor”). A introdus predarea în limba română a filozofiei, în Transilvania. A promovat kantianismul, fapt care a favorizat deschiderea gîndirii filozofice românești către știință și atitudine critică („Psihologia empirică și logica”, „Metafizica”).
astrologíe f. (vgr. astrologia, d. ástron, stea și lógos, vorbire). Știință falsă pin [!] care se pretindea că se poate ghici după pozițiunea stelelor. – Din Haldeĭa, unde s´a născut, astrologia s´a răspîndit în Egipt, Grecia, Italia și toată Eŭropa. Cu greŭ îțĭ vine să crezi că niște oamenĭ celebri în toate timpurile, ca Tacit, Galen, Toma de la Aquino, Tycho-Brache, Kepler și alțiĭ miĭ, s´aŭ ocupat de ĭa [!]. Fie-care principe avea un astrolog la curte: pe al luĭ Ludovic XI îl chema Galeotti, pe al Ecaterineĭ de Medicis Cano Ruggieri, amîndoĭ Italienĭ. Nu se năștea un copil dintr´o familie maĭ nobilă fără ca astrologu să fie chemat să-șĭ cerceteze oroscopu. Această absurdă superstițiune a dispărut în seculu XVII, deși tot vor maĭ fi fiind oamenĭ simpli care să creadă în stele.
dátă f., pl. dățĭ (d. daŭ). Oară, moment: o dată (pl. de doŭă orĭ). Întîĭa dată saŭ întîĭa oară, prima dată saŭ prima oară (pl. a doŭa, a treĭa oară). Rînd, serie de timp: astă dată, de astă dată, data asta (acuma, în acest timp). Altă dată, odată, odinioară (lat. olim), nu acuma: altă dată eram maĭ fericit, să viĭ altă dată. De o cam dată. V. deocamdată. Pe dată, îndată, imediat (V. odată). Dintr’o dată, pe dată, îndată, dintr’o singură lovitură: dintr’o dată l-a învins. Dată, pl. date (fr. date, it. data, d. lat. datum, pl. data). Ziŭa, timpu cînd s’a făcut, cînd s’a emis un lucru: pe peatră era data anuluĭ 1504 (moartea luĭ Ștefan cel Mare). Pl. Noțiunĭ, înformațiunĭ ale științeĭ (fr. donée): în această carte îs date importante.