Rezultate din textul definițiilor
BUF3, -A, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus in genul liric usor. ♦ (Despre actori sau cantareti) Care s-a specializat in interpretarea unor roluri comice de comedie sau de opera muzicala bufa3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe3. – Din fr. bouffe.
INTERPRETARE ~ari f. 1) v. A INTERPRETA. 2) Mod personal, maniera proprie cu care un artist interpreteaza o opera muzicala sau un rol. /v. a interpreta
LAITMOTIV, -e n. 1) Motiv muzical care caracterizeaza un personaj sau o situatie si care se reia cand apare in scena personajul sau situatia data. 2) Fragment sau motiv repetat intr-o opera muzicala. 3) fig. Idee principala asupra careia se insista in repetate randuri (intr-o opera stiintifica sau artistica). [Sil. lait-] /<germ. Leitmotiv
DRAMA s.f. 1. Opera dramatica in care tragicul se amesteca cu comicul (predominand cel dintai). ◊ Drama lirica = opera muzicala cu caracter de drama. ♦ Nume generic pentru o opera dramatica. 2. (Fig.) Eveniment tragic, zguduitor; nenorocire. ♦ Framantare, conflict sufletesc puternic cu consecinte tragice. [< fr. drame, it. dramma, lat., gr. drama – actiune].
INTERLUDIU, interludii, s. n. Episod muzical care face legatura intre doua momente mai importante ale unei opere muzicale; p. ext. piesa muzicala care leaga intre ele doua momente ale unei lucrari dramatice. – Din it. interludio, fr. interlude.
INTERPRETA, interpretez, vb. I. Tranz. 1. A da un anumit inteles, o anumita semnificatie unui lucru; spec. a comenta si a explica un text (vechi). 2. A reda prin mijloace adecvate continutul unei opere muzicale, dramatice, literare etc.; a juca un rol intr-o piesa, intr-un film etc., a executa o bucata muzicala. – Din fr. interpreter, lat. interpretari.
CONCERT, concerte, s. n. 1. Executare in public a unor opere muzicale. ♦ Piesa muzicala ampla scrisa pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestra, care se distinge prin complexitatea facturii si prin caracterul ei virtuos-tehnic. ◊ Concert pentru orchestra = lucrare orchestrala de virtuozitate. 2. (Rar) Intelegere, unire, acord intre mai multe state sau persoane in vederea unui scop comun. – Din fr. concert, it. concerto.
LIBRET, librete, s. n. 1. Textul unei opere muzicale, al unei operete sau al unui oratoriu. 2. Carnet eliberat de casele de economii persoanelor care isi depun aici economiile si pe baza caruia depunatorii isi pot retrage (cu dobanda legala) banii depusi. [Pl. si: libreturi] – Din it. libretto.
MONODIAT, -A, monodiati, -te, adj. (Despre opere muzicale) Care este interpretat ca monodie. – V. monodia.
BUF2 ~a (~i, ~e) 1) (despre opere muzicale sau dramatice) Care are un caracter comic exagerat. 2) (despre actori) Care este angajat in roluri comice. /<fr. bouffe
CICLIC ~ca (~ci, ~ce) 1) Care se produce in ciclu; cu proprietatea de a se realiza la intervale regulate; periodic. Criza ~ca. 2) (despre compusi chimici) Care este constituit din molecule ce formeaza un ciclu inchis. 3) (despre opere muzicale sau literare) Care contine cateva parti independente. /<fr. cyclique
A INTERPRETA ~ez tranz. 1) (fapte, fenomene, evenimente, intamplari) A expune atribuind o semnificatie personala; a comenta. 2) (texte, acte etc.) A explica clarificand locurile obscure; a prevedea cu comentariile necesare; a comenta. 3) (opere muzicale) A executa cu vocea sau cu un instrument; a canta. 4) (roluri dintr-un spectacol sau dintr-un film) A juca intr-o maniera proprie. [Sil. -ter-pre-] /<fr. interpreter, lat. interpretare
LIBRET ~e n. 1) Text al unei creatii muzicale (opera, opereta, balet). 2): ~ de economii carnet in care se inscriu depunerile, dobanzile la casele de economii. [Sil. li-bret] /<it. libreto
PIESA ~e f. 1) Element constitutiv (al unui ansamblu); parte componenta (a unui tot). ~ de muzeu. ~ vestimentara. 2) Obiect cu semnificatie speciala; figura. ~ de sah. 3) Ban de metal de mica valoare; moneda. 4) Act scris cuprins intr-un dosar sau intr-o colectie. 5) Element component (al unui sistem tehnic). 6) Creatie literara destinata reprezentarii pe scena. 7) opera muzicala de proportii reduse (de obicei instrumentala); bucata; compozitie. [G.-D. piesei] /<fr. piece
POLIFONIE ~i f. Tip de muzica bazat pe imbinarea armonica a mai multor linii melodice (voci) in cadrul unei opere muzicale, fara a-si pierde individualitatea. [G.-D. polifoniei] /<fr. polyphonie
LIBRET s.n. 1. Textul unei opere muzicale (opera, opereta, oratoriu etc.). ♦ Brosura continand explicatia unei pantomime sau a unui balet. 2. Carnetel, carnet avand diferite destinatii. [Pl. -te, -turi. / < it. libretto].
MUZICA s.f. 1. Arta de a imbina in mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. 2. Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 4. Formatie instrumentala; orchestra. ◊ Muzica militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) muzica = a-i face (cuiva) galagie, scandal. [Var. musica s.f. / < lat., it. musica, fr. musique < gr. mousike – arta poeziei si a cantecului].
BUF, -A adj. (Despre opere muzicale sau dramatice) Hazliu; exagerat de comic; vesel. ♦ (Despre cantareti, actori) Care joaca roluri in opere comice, in farse, in comedii de intriga etc. [< it. buffo, fr. bouffe].
INTERLUDIU s.n. Mica bucata muzicala asezata intre doua parti mai mari ale unei opere muzicale; (p. ext.) piesa de legatura intre doua momente ale unei opere dramatice. [Pron. -diu. / < it. interludio].
INTERPRETA vb. I. tr. A explica, a lamuri un text, o lege etc. ♦ A reda prin mijloace adecvate continutul unei opere muzicale, dramatice etc. [< fr. interpreter, cf. lat. interpretare].
concert (concerte), s. n. – 1. Executie in public a unei opere muzicale. – 2. Intelegere, unire, acord. It. concerto (sec. XIX). – Der. concerta, vb.; concertist, s. m.; desconcerta, vb., galicism, din fr. deconcerter.
BUF, -A adj. (despre opere muzicale sau dramatice) cu un caracter comic grotesc, c*********l. (< it. buffo, fr. bouffe)
MUZICA s. f. 1. arta care exprima cu ajutorul sunetelor sentimente si atitudini. ♦ a sferelor = pretinse sunete bizare emise de vanturile solare si de pulsatiile corpurilor planetelor. 2. stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ usoara = muzica cu caracter distractiv, adesea in ritmuri de dans. 4. formatie instrumentala; orchestra. ♦ ~ militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik)
PATETISM s. n. Insusirea de a induiosa, de a impresiona, de a misca puternic (prin vorbe, muzica etc.); caracterul patetic, emotionant al unei opere literare, muzicale, al unui lucru etc.; atitudine patetica. – Din fr. pathetisme.
VERISM s. n. Curent literar si muzical (de opera) aparut in Italia la sfarsitul sec. al XIX-lea, care abordeaza teme realiste (si naturaliste) legate de viata cotidiana si de faptele oamenilor simpli. – Din it. verismo, fr. verisme.
COMPUNE, compun, vb. III. Tranz. 1. (Despre elementele unui intreg) A forma, a alcatui un intreg. ♦ Refl. (Despre un intreg) A fi alcatuit, a consta din... 2. A crea, a scrie, a redacta o opera literara, muzicala etc. [Perf. s. compusei, part. compus] – Din lat. componere (dupa pune).
PERSONAJ ~e n. 1) Persoana care joaca un rol important in viata sau in societate. 2) Persoana care figureaza intr-o opera literara. 3) Erou al unei opere literare, muzicale, teatrale sau cinematografice. 4) Figura umana reprezentata intr-o opera plastica. /<fr. personnagge, it. personaggio
COMPUNE vb. I. tr. 1. a alcatui, a forma un intreg. 2. a crea, a elabora o opera literara, muzicala etc. II. refl. a consta, a fi alcatuit din... (<lat. componere)
PERSONAJ s.n. 1. Persoana, erou intr-o opera literara, muzicala, cinematografica sau plastica. ♦ Persoana care indeplineste un rol intr-o anumita intamplare. 2. Om cu vaza; personalitate marcanta; figura. [Var. personagiu s.n. / < fr. personnage, it. personaggio].
CICLU1 s. n. 1. succesiune, sir de fenomene, de stari, de manifestari care se produc in cadrul unui proces repetabil totdeauna in aceeasi ordine. ♦ teoria ~ ului istoric = teorie care sustine ca procesul istoric se desfasoara in cerc inchis, printr-o „vesnica intoarcere”. ◊ serie, numar de luni, ani etc. dupa care se reproduc constant anumite fenomene. ◊ serie de productii literare, muzicale, de opere stiintifice etc. avand o tema comuna. 2. lant inchis de atomi din molecula unei substante. 3. ansamblu de valori succesive luate de o marime periodica in timpul unei perioade. ♦ ~ pe secunda = hert; ~ de productie = perioada in decursul careia obiectele muncii trec prin toate fazele procesului de productie, pana la stadiul de produs finit; (agr.) perioada de la pregatirea terenului pana la recoltarea, livrarea sau depozitarea productiei. (< fr. cycle, lat. cyclus)
COMPOZITIE s. f. 1. totalitatea elementelor care alcatuiesc o unitate, o substanta, un corp etc.; structura. ◊ compus; amestec. 2. opera artistica, muzicala. ◊ mod de organizare a elementelor componente ale unei opere literare. 3. studiul regulilor de compunere a unei bucati muzicale; arta de a compune muzica potrivit anumitor reguli. ◊ mod in care a fost compusa o bucata muzicala. 4. ordonare, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ◊ (fot.) aranjament artistic si rational al unei imagini. ◊ gen de pictura care reprezinta personaje in actiune. 5. tip de interpretare a unui rol de catre un actor. 6. compunere (4). 7. aliaj de plumb cu cositor, pentru lipituri moi. 8. forma de tipar constituita din elementele ei componente. (< fr. composition, lat. compostio)
FRAGMENT s. n. 1. parte (dintr-un tot). 2. moment dintr-o opera literara, muzicala, dintr-o scriere. (< fr. fragment, lat. fragmentum)
PERSONAJ s. n. 1. persoana, erou intr-o opera literara, muzicala, cinematografica. ◊ persoana care indeplineste un rol intr-o anumita intamplare. 2. om cu vaza; personalitate. (< fr. personnage, it. personaggio)
PROLOG2 s. n. 1. parte a unei piese de teatru antice in care se expunea subiectul. 2. parte introductiva a unei opere literare, muzicale sau dramatice care prezinta evenimentele ce premerg actiunea; (p. ext.) introducere, prefata. (< fr. prologue, lat. prologus, gr. prologos)
LACHNER [lahnər], familie de compozitori germani. Mai important: Franz Paul (1803-1890), capelmaistru (1836-1865) si director muzical (1852) al operei din Munchen. Prieten apropiat al lui Fr. Schubert. Autor de opere („Catarina Cornaro”, „Benvenuto Cellini”), oratorii, simfonii, cantate, mise in traditia lui J.S. Bach.
FACTURA1, facturi, s. f. Structura, constitutie (intelectuala, psihica, morala etc.). ♦ Caracter, aspect exterior, specific al unei opere de arta plastica. ♦ Ansamblul mijloacelor de expresie care determina specificul unei opere literare sau muzicale. – Din fr. facture, lat. factura.
PEISAGISTIC, -A, peisagistici, -ce, adj. 1. Care apartine peisajului (1), privitor la peisaj, de peisaj. ♦ (Substantivat, f.) Peisaj (1). 2. (Despre pictura, opere literare sau muzicale) Care isi propune cu precadere descrierea unor privelisti din natura. ♦ (Substantivat, f.) Ramura a picturii care cuprinde peisajul (2). [Pr.: pe-i-] – Peisagiu + suf. -istic.
DRAMA, drame, s. f. 1. Piesa de teatru cu caracter grav, in care se reda imaginea vietii reale in datele ei contradictorii, in conflicte puternice si complexe, adesea intr-un amestec de elemente tragice si comice. ◊ Drama lirica (sau muzicala) = (spectacol) de opera; (sens curent) creatie de opera cu un puternic caracter dramatic. 2. Arta dramatica. 3. Fig. Intamplare, situatie nefericita, zguduitoare; nenorocire. ◊ Drama pasionala = crima sau sinucidere determinate de gelozie sau de o dragoste nefericita. ◊ Expr. A face drama din ceva = a exagera gravitatea unei situatii. ♦ Conflict sufletesc puternic, care produce cuiva mari suferinte morale. – Din fr. drame, lat. drama.
STUDIU, studii, s. n. 1. Actiunea de a studia (1); munca intelectuala sustinuta depusa in vederea insusirii de cunostinte temeinice intr-un anumit domeniu. ♦ Spec. Insusire de cunostinte stiintifice; invatatura. ◊ Expr. A-si face studiile = a parcurge succesiv diverse grade de invatamant; a urma cursurile unei scoli, institutii de invatamant. ♦ (Teatru; in expr.) A pune o piesa in studiu = a incepe repetitiile la o piesa. 2. Materie de invatamant. 3. Lucrare, opera stiintifica. 4. (In artele plastice) Schita partiala sau preliminara cu ajutorul careia pictorul, sculptorul etc. compune si executa o opera definitiva. ♦ Compozitie muzicala cu caracter de virtuozitate, destinata mai ales unui scop pedagogic (de exercitiu). – Din lat. studium, it. studio.
TETRALOGIE, tetralogii, s. f. Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) pe care poetii greci o prezentau la concursuri. ♦ P. ext. Serie de patru opere literare sau muzicale unite printr-o idee comuna. – Din fr. tetralogie.
REEDITAT, -A, reeditati, -te, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, muzicale etc.) Publicat intr-o noua editie; retiparit. 2. Fig. (Despre afirmatii, idei, conceptii) Pus din nou in circulatie; reluat, repetat. – V. reedita.
DIPTIC, diptice, s. n. Icoana sau tablou alcatuit din doua placi legate una de alta in asa fel incat sa se poata deschide si inchide ca o carte. ♦ P. gener. opera literara sau muzicala alcatuita din doua parti. [Acc. si: diptic] – Din fr. diptyque.
DIPTIC ~ce n. 1) Tablou alcatuit din doua piese (placi, panouri) legate intre ele in asa fel, incat se pot inchide si deschide ca niste coperte. 2) opera literara sau muzicala alcatuita din doua parti. /<fr. diptyque
A ECRANIZA ~ez tranz. 1) A inregistra pe o pelicula speciala in vederea proiectarii pe ecran; a filma; a cinematografia. 2) (opere literare sau muzicale) A pune la baza crearii unei opere cinematografice. /ecran + suf. ~iza
ECRANIZARE ~ari f. Adaptare cinematografica a unei opere literare sau muzicale. /v. a ecraniza
MINIATURA ~i f. 1) opera de arta plastica de dimensiuni mici, realizata cu multa maiestrie. 2) Ornament pictat pe manuscrisele vechi. 3) opera de arta (muzicala, dramatica sau literara) de proportii mici. [Sil. -ni-a-] /<fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur
PASTORALA1 ~e f. opera literara sau muzicala in care este zugravita in mod idealizat frumusetea vietii pastorale; bucolica. /<fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale
PROLOG2 ~uri n. 1) (in teatrul antic) Parte a unei piese de teatru, care preceda intrarea corului in scena si in care se expunea subiectul piesei. 2) Parte introductiva a unei opere literare sau muzicale; introducere. 3) Comentariu plasat la inceputul unei carti; cuvant inainte; cuvant introductiv; prefata. /<fr. prologue, lat. prologus
TEATRU ~e n. 1) Institutie de cultura care se ocupa cu punerea in scena a operelor dramatice sau muzicale. ~ de revista. ~ de papusi. ~ de opera. 2) Cladire in care se afla aceasta institutie. ◊ ~ de vara loc special amenajat intr-o gradina publica, unde au loc reprezentatii artistice vara. 3) Prezentare pe scena a unei opere dramatice; spectacol dramatic. ◊ De ~ care este destinat scenei; teatral. 4) Arta de a reprezenta pe scena opere dramatice; profesie de actor. 5) Ansamblu de opere dramatice (apartinand unui scriitor, unei scoli literare sau unei epoci); dramaturgie. 6) pop. Discutie aprinsa care atrage atentia celor din jur. ◊ A face (sau a juca) ~ a se preface. 7) Loc de desfasurare (a unei actiuni, a unui eveniment etc.). ◊ ~ de operatii (sau de razboi) zona in care are loc o actiune militara; camp de lupta. [Sil. tea-tru] /<lat. theatrum, ngr. theatron, fr. theatre, germ. Theater
TETRALOGIE ~i f. 1) Ansamblu de patru opere literare sau muzicale care apartin aceluiasi autor si sunt legate prin subiect, idee principala, eroi comuni. 2) (in Grecia antica) Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) prezentata la concursurile publice. [G.-D. tetralogiei; Sil. te-tra-] /<fr. tetralogie
COMPUNE vb. III. tr. 1. A alcatui, a forma un intreg. ♦ refl. A consta, a fi alcatuit din... 2. A crea, a face o opera artistica (literara, muzicala etc.). [P.i. compun, perf.s. -usei, conj. -na, part. -us. / < lat. componere, cf. fr. composer].
ECRANIZA vb. I. tr. A transpune o lucrare literara sau muzicala intr-o opera cinematografica. [< ecran + -iza, dupa rus. ekranizirovati].
PEISAGISTIC, -A adj. Referitor la peisaj. ♦ (Despre pictura, opere literare sau muzicale) Care isi propune cu precadere descrierea unui peisaj. [Cf. it. paesaggistico].
TETRALOGIE s.f. (Ant.) Reunire de patru piese (trei tragedii si o drama satirica), pe care poetii greci le prezentau la concursurile publice instituite cu ocazia diverselor sarbatori. ♦ Serie de patru opere literare sau muzicale legate intre ele printr-o idee comuna. [Gen. -iei. / < fr. tetralogie, cf. gr. tetralogia < tetra – patru, logos – vorbire].
ECRANIZA vb. tr. a transpune o lucrare literara sau muzicala intr-o opera cinematografica, a adapta pentru ecran. (< ecran + -iza)
PEISAGISTIC, -A I. adj. referitor la peisaj. ◊ (despre pictura, opere literare sau muzicale) care isi propune cu precadere descrierea unui peisaj. II. s. f. ramura a picturii cuprinzand genul peisajului. (< it. paesaggistico)
SECTIE s. f. 1. subunitate organizatorica pe ramuri de activitate in intreprinderi, institutii etc.; (p. ext.) locul acesteia. ◊ compartiment cu destinatie speciala intr-un magazin, muzeu, spital etc.; raion. 2. diviziune admi-nistrativa in cadrul unui oras. 3. fiecare dintre diviziunile in care se imparte o circumscriptie electorala; localul unde se voteaza. 4. diviziune a unei lucrari, a unei opere literare, stiintifice, muzicale; (p. ext.) capitol. (< rus. sektiia, fr. section, lat. sectio)
TETRALOGIE s. f. 1. (ant.) reunire de patru piese (trei tragedii si o drama satirica) pe care poetii tragici greci le prezentau la concursurile publice. 2. serie de patru opere literare sau muzicale legate intre ele printr-o tema comuna. 3. tetrada (1). (< fr. tetralogie)
TRILOGIE s. f. 1. reunire de trei tragedii, ale caror subiecte constituiau fiecare urmarea celui precedent, prezentate la concursurile dramatice din Grecia antica, in cinstea lui Dionysos. 2. serie de trei opere literare sau muzicale care formeaza o unitate. (< fr. trilogie)
ASAFIEV, Boris Vladimirovici (cunoscut si sub pseud. Igor Glebov) (1884-1949), muzicolog, compozitor si pedagog rus. Lucrari teoretice („Forma muzicala ca proces”). Opere, balete („Fintina din Baccisarai”), muzica simfonica.
ASAFIEV, Boris Vladimirovici (cunoscut si sub pseud. Igor Glebov) (1884-1949), muzicolog, compozitor si pedagog rus. Lucrari teoretice („Forma muzicala ca proces”). Opere, balete („Fintina din Baccisarai”), muzica simfonica.
bucata f., pl. ati (d. buca, adica „imbucata, imbucatura”). Fragment, parte din ceva: o bucata de pine. Obiect intreg, dar considerat ca parte din ceva: o bucata de pinza. Piesa, articul: aparatu se desface in mai multe bucati. Fragment dintr’o opera literara: o bucata din satirele lui Eminescu. opera (piesa) muzicala ori literara: o bucata de muzica, de teatru. Spatiu, timp: o bucata de loc, de vreme. Pl. ate. Mincari, alimente preparate p. masa: bune bucate! Cereale, produse ale plugariii. – In nord si bi-.
CREA, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista inainte; a intemeia, a produce, a infiinta; a organiza. ♦ A inventa, a nascoci; a concepe, a compune o opera literara, o bucata muzicala etc. 2. A pregati, a instrui pe cineva, a forma pentru o cariera sau pentru o misiune. 3. (Teatru, in expr.) A crea un rol = a da viata unui personaj, a interpreta cu pricepere si originalitate un rol dintr-o piesa de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger. creand] – Din fr. creer, lat. creare.
ARIE3, arii, s. f. Compozitie muzicala vocala (cu acompaniament de orchestra, de pian etc.) care face parte dintr-o opera, opereta etc. ♦ Compozitie muzicala instrumentala asemanatoare cu aceea definita mai sus. – Din it. aria.
PROLOG2, prologuri, s. n. 1. Parte a unei piese antice de teatru care preceda intrarea corului in scena si in care se expunea subiectul si se facea apel la bunavointa spectatorilor. 2. Parte introductiva a unei opere literare, dramatice sau muzicale, care prezinta evenimentele premergatoare actiunii sau elemente care ii inlesnesc intelegerea; p. ext. introducere, prefata. – Din fr. prologue.
opera2, opere, s. f. Compozitie muzicala scrisa pentru solisti, cor si orchestra pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenica a acestei lucrari. ♦ Cladire destinata reprezentarii unor asemenea compozitii. – Din it. opera, fr. opera.
COMPOZITIE ~i f. 1) Totalitate a elementelor componente ale unui intreg; constitutie; structura; factura; componenta. 2) opera artistica (mai ales muzicala). 3) Arta de a crea motive muzicale; studiul regulilor dupa care se compune muzica. Clasa de ~. 4) Mod de aranjare a elementelor unei imagini. 5) rar Lucrare pe o tema literara sau libera scrisa de un elev cu scopul verificarii cunostintelor lui; compunere. 6) Aliaj de cositor cu destinatie speciala. [Art. compozitia; G.-D. compozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. composition, lat. compositio, ~onis
opera2 ~e f. 1) Compozitie muzical-dramatica de proportii mari, scrisa pe un libret cu subiect literar si interpretata de solisti, cor si orchestra. 2) Reprezentatie teatrala a unei astfel de compozitii. 3) Cladire in care se dau asemenea reprezentatii. [G.-D. operei] /<it. opera, fr. opera
STUDIU ~i n. 1) Activitate intelectuala depusa in vederea solutionarii unor probleme stiintifice intr-un anumit domeniu; cercetare stiintifica. ~ul artelor. 2) Lucrare stiintifica. 3) Proces de acumulare a cunostintelor; invatatura. 4) la pl. Ansamblu de cunostinte acumulate in acest proces; invatatura. ~i speciale. ~i universitare. ◊ A-si face ~ile a urma cursurile unei institutii de invatamant. 5) Materie de invatamant. 6) Schita preliminara executata de artistii plastici in procesul de elaborare a unei opere de arta. 7) Compozitie muzicala destinata, mai ales, pentru exercitii. [Sil. -diu] /<lat. studium. it. studio
COMPOZITIE s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcatuiesc un compus; structura. ♦ Compus; amestec. 2. opera artistica, in special muzicala. ♦ Modul de organizare interna a unei opere literare. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucati muzicale; arta de a compune muzica potrivit anumitor reguli. ♦ Mod in care a fost compusa o bucata muzicala; structura muzicala. 4. Aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ♦ (Fot.) Aranjament artistic si rational al unei imagini. ♦ Gen de pictura care reprezinta personaje in actiune. 5. Interpretare a unui rol de catre un actor, care prezinta trasaturile distinctive ale unui personaj, deosebite de cele ale actorului. 6. Lucrare scrisa a unui elev in care se dezvolta o tema oarecare. 7. Aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. 8. Forma de tipar constituita din elementele ei componente. [Gen. -iei, var. compozitiune s.f. / cf. fr. composition, it. composizione, lat. compositio].
opera2 s.f. 1. Lucrare muzicala scrisa pe textul unui libret dramatic si cantata de solisti, de cor si de orchestra. 2. Teatru in care se reprezinta astfel de lucrari. [< it. opera, cf. fr. opera].
PARAFRAZA s.f. 1. Explicatie mai larga si intr-o formulare personala a unui text dat. ♦ Imitatie (in versuri) a unui text, amplificata fata de original. 2. Compozitie muzicala care constituie o prelucrare cu caracter liber a unei teme muzicale luate din alta opera. [Cf. fr. paraphrase, it. parafrasi, lat., gr. paraphrasis < para – alaturi, phrasis – fel de a vorbi].
WAGNERISM s.n. Conceptia muzicala si stilul, structura operelor lui Wagner. [Cf. fr. wagnerisme].
LIBRET s. n. 1. textul unei lucrari muzicale de mare intindere (opera, opereta, balet, oratoriu). ◊ brosura cu un asemenea text. 2. carnetel avand diferite destinatii. (< it. libretto)
opera2 s. f. lucrare muzical-dramatica pentru solisti, cor si orchestra, scrisa pe baza unui libret. ◊ teatrul in care se reprezinta. (< it. opera, fr. opera)
PASTORAL, -A I. adj. 1. de pastor; (p. ext.) campenesc, rustic. ♦ gen ~ = gen literar sau muzical de inspiratie campestra, care isi propune sa redea scene simple si vadit naive din natura. 2. care apartine pastorilor, preotilor. II. s. f. 1. scena idilica, campeneasca in creatia trubadurilor si truverilor. 2. opera dramatica, lirica sau muzicala apartinand genului pastoral. 3. mesaj al unui episcop adresat preotilor si credinciosilor in anumite ocazii. (< fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale)
ADAM [ḁda], Adolphe (1803-1856), compozitor si critic muzical francez. Autor de opere („De-as fi rege”) si balete („Giselle”, „Corsarul”).
CELIBIDACHE, Sergiu (1912-1996, n. Roman), dirijor, compozitor si pedagog roman. Prof. univ. la Mainz. Stabilit in Franta. Interpretari vadind respectul pentru sensul profund al operei; promotor al fenomenologiei muzicale. Simfonii, un concert pentru pian. A dirijat pe toate marile scene ale lumii; director al mai multor orchestre de prestigiu (Berlin, 1945-1950), Stockholm (1962-1971), Stuttgart (1972-1982) si Munchen (din 1979). Consecvent principiilor sale teoretice, refuza inregistrarile de studio si comercializarea lor pe discuri.
MONTAJ, montaje, s. n. 1. Montare1; (concr.) ansamblu, sistem rezultat in urma unei montari. 2. Reunire a unor imagini (picturale, grafice, fotografice) independente sau a unora care fac parte dintr-o compozitie pentru a obtine un ansamblu; (concr.) ansamblu realizat astfel. 3. Faza finala in tehnica de lucru a unui film, care cuprinde selectarea scenelor, stabilirea ordinii si lungimii definitive a secventelor, mixajul cu acompaniamentul sonor etc. in conformitate cu succesiunea indicata de scenariu si cu viziunea artistica a regizorului. 4. Combinarea intr-o ordine succesiva logica si intr-un tot unitar, a scenelor si a episoadelor caracteristice dintr-o opera literara, dintr-o compozitie muzicala etc., in vederea unei transmisiuni radiofonice, de televiziune sau pentru un spectacol. Montaj literar. – Din fr. montage.
opera (actiune, creatie artistica, compozitie muzicala) s. f., g.-d. art. operei; pl. opere
REPERTORIU ~i n. 1) Registru in care se inscriu, intr-o anumita ordine, date, nume etc. pentru a facilita consultarea. 2) Totalitate a operelor de arta (piese, compozitii muzicale etc.) incluse in programul unui colectiv artistic. 3) Ansamblu de roluri sau de bucati muzicale realizate de un interpret. /<fr. repertoire, lat. repertorium
DRAMA1 s. f. 1. specie a genului dramatic in care tragicul se amesteca cu comicul. ♦ ~ muzicala (sau lirica) = (spectacol de) opera. 2. arta dramatica. 3. (fig.) eveniment tragic, zguduitor; nenorocire. ◊ framantare, conflict sufletesc puternic, cu consecinte tragice. (< fr. drame, lat., gr. drama)
POTPURIU s. n. 1. aranjament muzical din fragmente extrase din opere, operete sau din melodii cunoscute, fara o stransa legatura intre ele. 2. (fig.) amestec de lucruri diverse; amalgam. (< fr. pot-pourri)
uvertura (-ri), s. f. – Compozitie muzicala de introduce a unei opere, oratoriu etc. Fr. ouverture.
PERSONAJ, personaje, s. n. 1. Persoana (1) care detine o functie importanta in viata politica, sociala, culturala; personalitate (3). 2. Fiecare dintre persoanele (1) care figureaza intr-o opera literara; erou intr-o literatura, muzicala, cinematografica sau plastica. ♦ P. a**l. Persoana care are un rol in anumite intamplari. [Var.: (astazi rar) personagiu s. n.] – Din fr. personnage, it. personaggio.
TRILOGIE, trilogii, s. f. Serie de trei opere literare (dramatice ori epice) sau muzicale, apartinand aceluiasi autor, care formeaza o unitate, avand personaje comune si reprezentand de obicei trei momente succesive din viata acestora (sau a urmasilor lor). – Din fr. trilogie.
COMPOZITIE, compozitii, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcatuiesc o unitate; structura, compunere, alcatuire. 2. opera, bucata, compunere artistica, in special muzicala. ♦ Studiul regulilor de compunere a unei bucati muzicale; totalitatea cunostintelor muzicale care permite compozitorului sa se exprime intr-o forma artistica. 3. Felul in care sunt dispuse elementele imaginii intr-un tablou, astfel incat se se echilibreze intre ele. ♦ Gen de pictura, de sculptura, de desen reprezentand personaje in actiune. 4. Joc al unui actor care interpreteaza un rol bazandu-se in primul rand pe trasaturile distinctive ale personajului respectiv. 5. Exercitiu scolar constand in dezvoltarea in scris a unei teme cu caracter literar date de profesor; compunere. 6. Aliaj de cositor cu care se captuseste suprafata unei piese metalice care freaca alta suprafata metalica, cu scopul de a micsora frecarea. – Din fr. composition, lat. compositio.
MINIATURA s. f. 1. pictura fina si delicata de dimensiuni reduse. 2. litera ornata care impodobea titlul sau inceputurile capitolelor in vechile manuscrise. 3. opera de arta, de literatura, piesa muzicala de dimensiuni mici, lucrata cu finete. ◊ obiect de dimensiuni reduse. (< fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur)
COMISEL, Emilia (1913-2010, n. Ploiesti), etnomuzicolog roman. Prof. univ. la Bucuresti. Studii de analiza structurala si stilistica, monografii de folclor muzical; realizatoare a editiei critice de Opere ale lui Constantin Brailoiu.
HAHN [ha:n], Reynaldo (1875-1947), compozitor francez de origine venezueleana. Elev al lui Massenet. A compus melodii pe versurile lui Verlaine („Balul Beatricei d’Este”), operete („Ciboullete”, „Malvina”), opere („Carmelita”, „Negutatorul din Venetia”). Critica muzicala.
PASTORAL, -A, pastorali, -e, adj., s. f. 1. Adj. De pastor, pastoresc; p. ext. de la tara. campenesc, rustic. 2. Adj. (Despre creatii literare) Care zugraveste in mod idilic viata pastorilor, viata de la tara; bucolic. 3. S. f. opera literara cu continut pastoral (2); bucolica. ♦ Compozitie muzicala in care sunt evocate crampeie din viata campeneasca, rurala. 4. adj. (Rar) Care apartine pastorilor sau preotilor, privitor la pastori sau la preoti. Carja pastorala. 5. S. f. Scrisoare publica, cuprinzand indemnuri si urari, prin care un arhiereu se adreseaza preotilor si credinciosilor cu ocazia sarbatorilor religioase mari sau a altor evenimente importante. – Din fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale.
WAGNERISM s.n. Conceptie muzicala si stil, structura sau atmosfera a operelor lui Richard Wagner. (din fr. wagnerisme)
MONOCORD, -A I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
TEMA s. f. 1. subiect, problema principala care se dezvolta intr-o expunere; aspect al vietii care se reflecta intr-o opera artistica. 2. motiv melodic al unei compozitii muzicale pe care se compun variatiunile. 3. lucrare scrisa data elevilor pentru aplicarea cunostintelor. 4. (lingv.) parte a unui cuvant alcatuit din radacina (impreuna cu prefixele si sufixele), comuna numai unuia si aceluiasi cuvant. 5. (mil.) ~ tactica = plan stabilit pentru a servi ca baza studiului teoretic sau practic, cu sau fara trupe, al unei operatii de razboi. (< fr. theme, lat., gr. thema, it. tema)
BAYREUTH [bairɔit], oras in V Germaniei Centrale (Bavaria), pe Main; 90 mii loc. (1987, cu suburbiile). Ind. sticlei si portelanurilor. Biserica gotica (sec. 15, restaurata in sec. 19), palate (sec. 16-18). Vechi centru muzical (sec.16); teatrul muzical „Festspielhaus”, construit special (in 1872-1876) pentru reprezentarea operelor lui Wagner. Aici se organizeaza anual festivalurile lui Wagner. Muzeu memorial Wagner.
ROSSINI, Gioacchino (1792-1868), compozitor italian. Unul dintre cei mai mari compozitori de opera ai epocii sale, a realizat in domeniul liric sinteza care a dus la succesul operei italiene. Structureaza clar formele lirice, se bazeaza pe principiile belcanto-ului, umanizand cantul vocal. Preocupat de definirea muzicala a caracterelor si situatiilor comice. Numeroase opere seria, semiseria si bufe („Barbierul din Sevilla” – capodopera sa, „Cenusareasa”, „Wilhelm Tell”, „Othello”); muzica de camera si religioasa.
UVERTURA, uverturi, s. f. Compozitie muzicala pentru orchestra, conceputa ca introducere la o opera, la un oratoriu, la o suita instrumentala etc. sau ca o lucrare independenta (alcatuita din trei parti). – Din fr. ouverture.
POTPURIU, potpuriuri, s. n. Suita muzicala formata din fragmente cu caracter asemanator din opere, operete etc. sau din mai multe melodii ori cantece, grupate fara o legatura stransa intre ele. ♦ Fig. Amestecatura, valmasag. [Var.: potpuri s. n.] – Din fr. pot-pourri.
APOTEOZA s.f. (Ant.) Trecere (a unui erou, a unui imparat) in randul zeilor; zeificare, divinizare. ♦ (Fig.) Onoruri extraordinare aduse cuiva; slavire, glorificare. ♦ Denumire a scenelor finale cu caracter solemn si triumfal din opere sau balete; incheiere solemna a unei piese muzicale. [< fr. apotheose, cf. lat., gr. apotheosis – trecere in randul zeilor].
TEMA s.f. 1. Subiect, materie, problema (principala) care urmeaza sa fie lamurita; ideea fundamentala care se dezvolta intr-o expunere, intr-o opera literara etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vietii materiale si spirituale prezente in opera de arta. ♦ Motiv melodic al unei compozitii muzicale, pe care se compun variatiunile. 2. Subiect de compozitie pentru scolari. ♦ Lucrare (scrisa) pregatita de un scolar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvant alcatuita de radacina, impreuna cu prefixele si sufixele. [Cf. fr. theme, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].
APOTEOZA s. f. 1. (ant.) solemnitate de trecere (a unui erou, a unui imparat) in randul zeilor. 2. (fig.) preamarire, slavire, glorificare. 2. denumire a scenelor finale cu caracter solemn si triumfal din opere sau balete; incheiere solemna a unei piese muzicale. (< fr. apotheose, lat., gr. apotheosis)
IPPOLITOV-IVANOV, Mihail (1859-1935), compozitor rus. Director al Conservatorului din Moscova (1905-1922). Rol important in viata muzicala moscovita, ca director al Societatii corale ruse, Operei Zimin si Teatrului Balsoi. Lucrari cu puternica influenta folclorica, indeosebi caucaziana.
GERSHWIN [gə:rʃuin], George (1898-1937), compozitor pianist si dirijor american. A compus peste 500 de melodii (in colab. cu fratele sau, Ira G.). Comedii muzicale, muzica pentru filme si spectacole de revista, opera „Porgy si Bess”, suita simfonica „Un american la Paris”, „Rapsodia albastra” s.a., influentate de muzica de jazz. Personalitate simbolica pentru muzica americana interbelica.
OEDIPE, opera in patru acte de George Enescu, compusa intre 1921 si 1931 pe un libret de Edmond Fleg, dupa Sofocle, premiera la Paris, in 1936, premiera in limba romana (traducere de Emanoil Ciormac) in 1958, la Bucuresti. opera inspirata si generoasa, cu un bogat material muzical ce traduce grandoarea mitului grecesc si forta lui tragica, figura lui O. simbolizand patetica lupta a omului cu destinul. Cea mai importanta lucrare enesciana.
MONOCORD, -A, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singura coarda; care vibreaza intr-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Stravechi instrument muzical cu o singura coarda. [Pl. si: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
INTERLUDIU ~i n. 1) Piesa muzicala scurta, executata intre doua piese mai mari (facand legatura intre ele). 2) Episod muzical care face legatura intre doua momente ale unei opere dramatice. 3) Mic intermediu in cadrul unui program. [Sil. -diu] /<fr. interludio
PARAFRAZA ~e f. 1) Expunere a continutului unui text intr-o formulare proprie (de obicei, mai ampla). 2) Piesa muzicala de virtuozitate compusa pe o tema cunoscuta (din opere sau din melodii populare). /<fr. paraphrase
INTRODUCERE s.f. 1. Actiunea de a (se) introduce si rezultatul ei. ♦ Parte de inceput, parte introductiva (a unei opere etc.). ♦ Partea de la inceput a unei piese muzicale, scrisa intr-o miscare aparte si avand un caracter deosebit; denumirea primei parti a suitei. 2. Studiul pregatitor asupra notiunilor elementare ale unei stiinte. [< introduce].
UVERTURA s.f. Compozitie muzicala orchestrala compusa de obicei ca introducere la o opera, la un balet. ♦ Piesa orchestrala de concert, alcatuita dintr-o singura parte, avand la baza un program, si care nu are legatura cu vreun spectacol. ♦ Piesa instrumentala constituind partea introductiva a suitelor preclasice. [< fr. ouverture, cf. germ. Ouverture].
ZARZUELA s.f. Gen al operetei spaniole, asemanator operei comice, aparut in sec. XVII prin integrarea unor intermedii muzicale intr-o piesa de teatru. [Pron. sarsuela] (din sp. zarzuela)
MELODRAMA, melodrame, s. f. 1. Dialog cantat in tragedia antica greaca, intre un corifeu si un personaj. 2. Drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. opera dramatica in care actiunea complicata, neverosimila, cu scene pline de groaza, alterneaza cu scene comice, conventionale, de un patetism violent, rezervandu-se un loc insemnat neprevazutului. – Din fr. melodrame.
ARIE2 ~i f. 1) Compozitie muzicala vocala cu caracter liric, reprezentand un fragment dintr-o opera, dintr-o opereta sau din-tr-un oratoriu. 2) Piesa instrumentala cantabila. [G.-D. ariei; Sil. -ri-e] /<lat. area
UVERTURA ~i f. Piesa orchestrala care preceda o lucrare muzicala de mari proportii (destinata sa introduca spectatorul in atmosfera operei ce urmeaza) sau care constituie o lucrare independenta. /<fr. ouverture
GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. Diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ♦ Stil personal, maniera de a compune. 3. Totalitatea lucrarilor muzicale clasificate in functie de tematica, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume neinsufletite, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune importante. // (Si in forma geno-) Element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) neam”, „origine”, „generatie”. [< lat. genus].
LAITMOTIV s.n. Motiv, tema muzicala care caracterizeaza un personaj, o situatie si care se reia ori de cate ori apar in scena sau este vorba de persoanele sau situatiile respective; (p. ext.) fragment, motiv muzical care se repeta. ♦ (Fig.) Idee de baza a unei opere literare etc., care se repeta de mai multe ori. [Pron. lait-mo-, pl. -ve, -vuri, var. leitmotiv s.n. / < germ. Leitmotiv, fr. leitmotiv].
STUDIU s.n. 1. Faptul de a studia; munca intelectuala care are ca scop insusirea de cunostinte speciale, aprofundate. ♦ Cercetare, examinare amanuntita si aprofundata a unei probleme, a unui fenomen etc. 2. Lucrare, opera stiintifica. 3. Schita unui desen, a unei sculpturi proiectate. ♦ Bucata muzicala compusa mai ales pentru exercitii. 4. Materie de invatamant. [Pron. -diu, pl. -ii. / < it. studio, lat. studium, cf. fr. etude].
GEN1 s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ◊ stil personal, maniera de a compune. 3. totalitatea lucrarilor muzicale reunite prin tematica, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume inanimate, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasa de obiecte care au note esentiale comune, cuprinzand cel putin doua specii. (< lat. genus)
LAITMOTIV s. n. 1. motiv, tema avand o anumita semnificatie, care caracterizeaza un personaj, o situatie si care se repeta adesea in cursul unei compozitii muzicale; (p. ext.) fragment, motiv muzical care se repeta. 2. (fig.) idee de baza a unei opere literare etc. care se repeta de mai multe ori. (< germ. Leitmotiv)
MELODRAMA s. f. 1. (in tragedia antica greaca) dialog cantat intre corifeu si un personaj. 2. drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. opera dramatica scrisa intr-un stil emfatic, cu actiune complicata, neverosimila, in care comicul alterneaza cu dramaticul. (< fr. melodrame)
POEM s. n. 1. poezie epica de proportii ample, in care se povestesc fapte marete savarsite de personaje insufletite de sentimente nobile. ♦ ~ in proza = opera literara in proza, care are ritm de poezie. 2. piesa muzicala instrumentala de constructie libera, cu caracter liric sau narativ. ♦ ~ simfonic = lucrare orchestrala ampla in forma libera sau de sonata, rondo etc., cu un continut programatic. (< fr. poeme, lat. poema, gr. poiema)
ZARZUELA [SARSUELA] s. f. gen al operetei spaniole, asemanator operei comice, aparut in s*x. XVII prin integrarea unor intermedii muzicale intr-o piesa de teatru. (< sp. zarzuela)
CIOMAC, Emanoil (1890-1962, n. Botosani), critic muzical roman. Monografii (despre Enescu, Wagner); traduceri de librete de opera („Oedip” de G. Enescu).
RECITATIV ~e n. Melodie sau fragment dintr-o bucata muzicala interpretata in forma de declamatie, care comenteaza actiunea dintr-o opera si face legatura dintre arii. /<fr. recitatif, germ. Rezitativ
SUITA ~e f. 1) Grup de persoane care insoteste o ceremonie sau un demnitar; alai; cortegiu; escorta; convoi. 2) Compozitie muzicala constand dintr-o serie de piese instrumentale unite intr-o opera de proportii mai mari. 3) Ansamblu de persoane sau de obiecte (materiale sau spirituale), care constituie o anumita succesiune. [Sil. su-i-] /<fr. suite
INTERMEDIU s. n. 1. mijlocire. ♦ prin ~l cuiva (sau a ceva) = prin mijlocirea, cu ajutorul cuiva (sau a ceva). 2. mica lucrare dramatica (comica), muzicala sau coregrafica, prezentata ca divertisment intre doua acte ale unei opere dramatice. (< it. intermedio, fr. intermede)
STUDIU s. n. 1. actiunea de a studia; munca intelectuala care are ca scop insusirea de cunostinte speciale, aprofundate. ◊ cercetare, examinare amanuntita si aprofundata a unei probleme, a unui fenomen etc.; studiere. ◊ insusire de cunostinte stiintifice, invatatura. 2. materie de invatamant. 3. lucrare, opera stiintifica. 4. schita a unui desen, a unei sculpturi proiectate. 5. compozitie muzicala cu caracter de virtuozitate, scrisa mai ales pentru exercitii. (< lat. studium, it. studio)
ROUSSEAU [ruso], Jean-Jacques (1712-1778), filozof, scriitor si muzician francez. Reprezentant al romantismului. Colaborator al Enciclopediei. Autor al „Contractului social”, potrivit caruia, in starea naturala, viata este libera si independenta, iar neajunsurile conditiei umane au fost la origine societatea. Salvarea este posibila printr-o organizare politica centrata pe ideea de libertate si de vointa generala („Discurs asupra inegalitatii”). Doctrina politica a lui R. avea sa devina platforma democratiei radicale iacobine in timpul Revolutiei Franceze. Conceptia sa pedagogica preconizeaza educatia conform cu natura proprie a copilului („Emil sau despre educatie”). Principiul revenirii la natura (denumit ulterior „rousseauism”) si ideea primordialitatii sentimentului in raport cu ratiunea (caracteristica si pentru deismul sau), care strabat principalele scrieri literare ale lui R. (romanul epistolar „Iulia sau noua Eloiza”, „Confesiunile”), au facut din el un precursor al romantismului francez si european. Ca muzician a compus muzica de opera („Vrajitorul satului”, „Pygmalion”), cantece; autor al unui sistem de notatie muzicala; a abordat probleme de estetica si de teorie a muzicii.
LITERATURA, literaturi, s. f. 1. Arta sau creatie artistica al carei mijloc de exprimare este limba; beletristica. ◊ Literatura populara = literatura (1) anonima, care, transmisa pe cale orala, devine, dintr-o opera individuala la origine, o creatie colectiva. Literatura culta = literatura (1) care apartine unor autori individuali cunoscuti ca atare si transmisa prin scris. ◊ Expr. (Peior.) A face literatura = a ocoli esentialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei tari, ale unui grup social etc. 3. Totalitatea operelor scrise care se refera la un anumit domeniu (al cunoasterii) Literatura muzicala. 4. Totalitatea lucrarilor cu privire la o anumita problema, la un anumit subiect; bibliografie. – Din fr. litterature, lat. litteratura.
DICTEU s. n. reproducere fidela, automata a unui act de gandire, fara controlul ratiunii; dictare. ♦ ~ automat = procedeu de creatie artistica preconizat de catre suprarealisti, prin care se ambitiona realizarea unei expresii formale a operei de arta, identica gandirii in stare de veghe, de vis etc.; ~ muzical = muzica ce urmeaza a fi notata dupa auz. (< fr. dictee)
POPOVICI, Doru (n. 1932, Resita), compozitor si muzicolog roman. Autor prolific, abordand majoritatea genurilor muzicale. Influentat de impresionismul francez, apoi sinteza intre tehnica seriala si modala (opere, simfonii). Ulterior, valorifica muzica bizantina si psaltica. Lucrari axate pe importanta melodiei, privita ca expresie a lirismului. Opere („Prometeu”, „Mariana Pineda”), cantate („Porumbeii morti”, „Omagiu lui Palestrina”), poeme, schite simfonice, concerte si simfonii („Codex Caioni pentru orchestra de coarde”), muzica de camera, vocala, instrumentala si corala.
INTERMEZZO, intermezzi, s. n. 1. Divertisment muzical care se intercaleaza intr-o reprezentatie teatrala. 2. Episod orchestral independent intr-o opera. 3. Mica piesa instrumentala de forma libera. [Pr.: -me-to] – Cuv. it.
GEN ~uri n. 1) Grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita insusire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natura. 3) biol. Categorie sistematica inferioara familiei si superioara speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticala care indica forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul fiintelor pe care le denumesc (extinzandu-se si la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (in teoria literaturii si a artei) Grup de opere caracterizate prin trasaturi asemanatoare (in ce priveste tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictura de ~ pictura care reprezinta aspecte ale vietii cotidiene. /<lat. genus, ~eris
DICTEU s.n. Dictare. ♦ Procedeu de creatie artistica preconizat de catre suprarealisti, prin care se ambitiona realizarea unei expresii formale a operei de arta, identica gandirii in stare de veghe, de vis etc. ◊ Dicteu muzical = muzica ce urmeaza a fi notata dupa auz. [< fr. dictee].
CUI, Cezar Antonovici (1835-1918), compozitor si critic muzical rus. Elev al lui Moniuszko si Balakirev. Membru al „Grupului celor cinci”. Opere, piese orchestrale, lucrari pentru pian si vioara, cvartete, lieduri si romante.
CANTEC ~ce n. 1) Sir de sunete melodioase, emise din gura sau produse de un instrument muzical; cant. 2) Sunete scoase de pasari si de unele insecte; ciripit. ◊ ~cul lebedei ultima opera a unui artist. 3) Piesa de muzica vocala sau instrumentala. 4) Poezie lirica care se executa insotita de melodie. ~ popular. ~ de leagan. ~ de dor. ~ de lume. ◊ Asa-i ~cul asta e situatia. /<lat. canticum
PARAFRAZA s. f. 1. explicatie mai larga si intr-o formulare personala a unui text dat. 2. imitatie (in versuri) a unui text, amplificata fata de original. ◊ (peior.) comentariu verbios si difuz. 3. compozitie muzicala, prelucrare cu caracter liber, de pura virtuozitate, a unei teme luate din alta opera. (< fr. paraphrase, lat., gr. paraphrasis)
SCRIITURA s. f. 1. modalitatea de a scrie o opera beletristica, de a realiza actul scrisului. ◊ arta scriitoriceasca. 2. aspect tehnic al unei compozitii muzicale in raport cu adaptarea ei la instrumentul muzical. (dupa fr. ecriture)
ALBENIZ [albeniθ], Isaac (1860-1909), compozitor si pianist spaniol. Elev al lu Listz. Alaturi de Pedrell, Granados y Campina si De Falla, unul dintre fondatorii scolii muzicale nationale („Rapsodia spaniola”, pentru pian si orchestra, orchestrata de Enescu, suita pentru pian „Iberia”, opera „Pepita Jimenez”).
TEMA, teme, s. f. 1. Idee principala care este dezvoltata intr-o opera, intr-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta intr-o opera artistica. ◊ Loc. prep. Pe tema... = in jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ◊ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta in enuntarea unei teme si in valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobandite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvant, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvant. – Din lat. thema. Cf. fr. theme, it. tema.
FANTEZIE ~i f. 1) Facultatea de a-si inchipui ceva in mod creator; imaginatie creatoare. 2) Dorinta iesita din comun; gust bizar; capriciu. 3) opera de imaginatie in care creatia artistica nu este supusa unor reguli formale. 4) Lucru nascocit. 5) Piesa muzicala instrumentala de forma libera. [G.-D. fanteziei] /<fr. fantaisie
MOTIV ~e f. 1) Fenomen care provoaca sau care determina aparitia efectului; pricina; cauza; temei. 2) Cauza aparenta invocata de o persoana pentru a ascunde adevaratul scop al unei actiuni; pretext; prilej. 3) Fraza sau pasaj care formeaza desenul melodic sau ritmic al unei compozitii muzicale; tema. 4) Element decorativ sau arhitectural intr-o pictura sau sculptura. 5) Idee de baza intr-o opera literara. /<fr. motif, it. motivo, germ. Motiv
DIALOG s.n. 1. Conversatie, convorbire intre personajele unei opere dramatice; forma in care sunt scrise operele dramatice; pasaj dintr-o opera literara care reproduce convorbirea unor personaje. ♦ Scriere redactata sub forma de convorbire. ♦ Alternare de fraze muzicale care parca raspund una alteia, fiind executate de doua voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite. 2. Convorbire, discutie intre doua persoane. [< fr. dialogue, it. dialogo, lat. dialogus, gr. dialogos].
BARTOK [bɔrto:c], Bela (1881-1945, n. Sinnicolau Mare), compozitor, pianist, muzicolog si folclorist ungur. Creatia sa (concerte instrumentale, o opera, balete, cvartete, muzica simfonica, piese pentru pian si pentru vioara) a contribuit la revolutionarea limbajului muzical modern, prin transfigurarea elementelor folclorice. A prelucrat motive din folclorul romanesc. Contributii esentiale la culegerea stiintifica a folclorului. M. post-mortem al Acad. Romane (1991).
BUSONI, Ferruccio Benvenuto (1866-1924), compozitor, pianist si teoretician italian. A trait la Berlin. Promotor al neoclasicismului. Opere, muzica pentru orchestra si de camera, coruri, transcriptii, studii muzicologice („Schita a unei noi estetici muzicale”).
REICHA [raiʃa], Antonin (Anton) (1770-1836), compozitor, teoretician muzical si pedagog ceh. Stabilit la Paris (1808). Elev al lui Haydn. Prof. la Conservatorul din Paris. Opere („Cagliostro”, „Sapho”), simfonii, muzica de camera. Lucrari pedagogice („Tratatul de melodie”).
PARODIE ~i f. 1) Creatie literara (muzicala sau plastica) in care se imita si se deformeaza in mod voit elementele cele mai caracteristice ale operei altui autor, pentru a obtine efecte satirice sau comice. 2) Imitatie nereusita sau fara valoare a unui original; c********a. [G.-D. parodiei]] /<fr. parodie
COR s. n. I. 1. (in teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic in desfasurarea actiunii unei opere dramatice, dansand si cantand versuri. 2. ansamblu de cantareti care executa impreuna muzica vocala. ◊ (fig.) grup, multime. 3. compozitie muzicala destinata a fi cantata de un cor (2). II. ansamblul navelor, centrala si laterale, ale unei biserici (catolice). (< lat. chorus, gr. khoros, it. coro)
TEXT, texte, s. n. 1. Ceea ce este exprimat in scris; cuprinsul unei opere literare sau stiintifice, al unui discurs, al unei legi etc. ♦ Fragment, parte dintr-o scriere. 2. Cuvintele unei compozitii muzicale. 3. Litera de tipar cu un corp de 20 de puncte tipografice. – Din fr. texte, lat. textus.
MUZICA ~ci f. 1) Arta care exprima sentimente, idei, stari psihice in imagini artistice sonore. ◊ ~ vocala muzica interpretata cu vocea (de catre un cantaret, un ansamblu sau de catre un cor). ~ instrumentala muzica executata la instrumente, fara participarea vocilor omenesti. 2) Creatie muzicala; melos. 3) Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 4) fig. Imbinare melodioasa a sunetelor vorbirii in cadrul unei opere literare. ~ca din versul lui Eminescu. 5): ~ militara fanfara (militara). [G.-D. muzicii] /<lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik
POLIMETRIE f. 1) Fenomen de prezenta intr-o opera poetica a mai multor metri prozodici. 2) Proces de imbinare concomitenta a mai multor feluri de masuri intr-o compozitie muzicala. /<it. polimetria
ALEGORIE ~i f. 1) Procedeu artistic constand in exprimarea unei idei printr-o imagine. 2) opera artistica in care se foloseste acest procedeu. 3) Figura de stil constituita dintr-un sir de metafore, comparatii si personificari. 4) Compozitie muzicala care face impresia ca urmareste desfasurarea unei povestiri imaginare. [G.-D. alegoriei] /<fr. allegorie, lat. allegoria
MOTIV, motive, s. n. I. Cauza, ratiunea, pricina unei actiuni; imboldul care impinge la o actiune sau care determina o actiune; mobil. ◊ Loc. adv. Fara motiv = nejustificat. ◊ Loc. conj. Pentru motivul ca... = fiindca, deoarece. ♦ Pretext. ◊ Loc. conj. Pe motiv ca... = pretextand ca..., aducand argumentul ca... ◊ Expr. A da cuiva motiv sa... = a provoca pe cineva sa..., a da cuiva pretext sa... II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei piese muzicale, din dezvoltarea caruia ia nastere tema muzicala; tema, melodie, intonatie. 2. Element pictural sau sculptural fundamental, folosit intr-o compozitie decorativa sau arhitecturala. 3. Idee fundamentala sau tema principala a unei opere literare. – Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.
critic, -a adj. (vgr. kritikos, d. krino, judec). Relativ la critica: disertatiune critica. Caruia-i place sa critice, sa analizeze: spirit critic. De criza, periculos: moment critic. S. m. Apreciator, judecator al operelor de arta sau de spirit: critic literar. Censor: critic nemilos. S. f., pl. i. Arta, stiinta de a judeca in arta, in literatura: critica muzicala. Reprobare: si-a atras critica tuturor.
SUITA, suite, s. f. 1. Grup de oameni care insoteste un demnitar, un suveran; alai, escorta. 2. Lucrare muzicala instrumentala alcatuita din mai multe parti scrise in aceeasi tonalitate, dar contrastante prin caracter si prin miscare. ♦ Fragmente selective extrase dintr-o lucrare mai ampla (opera, balet etc.). 3. Serie, sir de episoade, de idei etc. ♦ Continuitate, inlantuire. – Din fr. suite.
PIESA s. f. 1. parte, portiune, bucata a unui tot. 2. parte a unui mecanism, a unei masini etc., care se poate demonta. 3. moneda, ban. 4. ~ anatomica = parte dintr-un cadavru preparata pentru studiu. 5. fiecare dintre hartiile, dintre actele unui dosar. 6. obiect, opera artistica expusa intr-un muzeu, la o expozitie etc., parte dintr-o colectie. 7. lucrare dramatica in care predomina dialogul si care se reprezinta pe scena. 8. compozitie muzicala. (< fr. piece)
DIALOG s. n. 1. conversatie intre doi vorbitori. 2. schimb de opinii intre reprezentantii a doua partide, state etc. 3. ansamblu de replici schimbate intre personajele unei piese de teatru sau ale unui film; pasaj dintr-o opera literara care reproduce convorbirea unor personaje. ♦ ~ interior = replicile pe care le schimba cu sine insusi un personaj literar. ◊ scriere redactata sub forma de dialog (1). 4. alternare de fraze muzicale care parca raspund una alteia, executate de doua voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite. (< fr. dialogue, lat. dialogus)
CUCLIC, Dimitrie (1885-1978, n. Galati), compozitor roman la Bucuresti si New York (1924-1930). Simfonii, opere („Traian si Dochia”, „Bellerophon”, „Meleagridele”), lucrari vocal-simfonice, piese instrumentale, un concert pentru vioara si orchestra, muzica de camera, numeroase lieduri si coruri. Un tratat de estetica muzicala. Versuri.
MOTIV s.n. I. Cauza care determina o actiune, un sentiment etc.; pricina. ♦ Pretext. II. 1. Fraza melodica, idee principala a unei bucati muzicale; tema. ♦ Cea mai mica constructie muzicala, constand dintr-un grup de note legate printr-un singur accent. 2. Element decorativ sau arhitectural folosit intr-o pictura sau la o sculptura. 3. Tema, idee fundamentala a unei opere literare. [Cf. it. motivo, germ. Motiv, fr. motif, lat. motivus – care pune in miscare].
EPISOD, episoade, s. n. 1. Actiune secundara intr-o opera narativa, avand un rol relativ independent; parte relativ independenta a unei naratiuni. ♦ Parte a actiunii in teatrul antic, delimitata prin interventiile corului si corespunzand actului din dramaturgia moderna. 2. Fraza muzicala de importanta secundara, intercalata intre principalele parti ale ale unei compozitii pentru a aduce o variatie. 3. Intamplare in viata cuiva [Var.: epizod s. n.] – Din fr. episode.
ORFF, Carl (1895-1982), compozitor si muzicolog german. Prof. univ. la Munchen. Muzica vocal-simfonica („Carmina Burana”, „Catulli Carmina”), opere („Antigona”, „Isteata”, „Prometeu”); aranjamente si prelucrari de muzica veche, inovator in domeniul teatrului liric. Cautator al „unei noi simplitati”, a apelat la spiritul arhaizant. Autorul unei metode de educatie muzicala, bazata pe ritm, expusa la Academia Guntherschule, pe care a infiintat-o (1924) la Munchen, impreuna cu Dorotheea Gunther.
PIESA s.f. 1. Parte, portiune, bucata a unui tot (cu care formeaza o unitate). 2. Parte a unui mecanism, a unei masini etc., care se poate demonta. 3. Moneda, ban. 4. Piesa anatomica = parte dintr-un cadavru preparata pentru studiu. 5. Fiecare dintre hartiile, dintre actele unui dosar. 6. Obiect, opera artistica expusa intr-un muzeu, la o expozitie etc. sau care face parte dintr-o colectie. 7. Lucrare dramatica in care predomina dialogul si care se reprezinta pe scena. 8. Compozitie, bucata muzicala. [Pron. pie-. / < fr. piece].
FANFARA s. f. 1. ansamblu muzical compus din instrumente de suflat si de percutie. ◊ muzica compusa pentru asemenea instrumente; arie executata de instrumente din alama. 2. trompeta lunga, fara clape sau ventile, la intonarea unor semnale in spectacolele de opera. ◊ semnal de trompeta, adesea cu caracter solemn. (< fr. fanfare, it. fanfara)
MOTIV s. n. I. ratiune, cauza care determina o actiune, un sentiment. ◊ pretext; mobil. II. 1. cea mai mica unitate melodico-ritmica a unei idei muzicale cu un profil si un sens propriu; parte a unei teme, capabila sa devina de sine statatoare, in dezvoltare. 2. element decorativ sau arhitectural intr-o pictura sau sculptura. 3. tema, idee fundamentala a unei opere literare. (< fr. motif, it. motivo, germ. Motiv)
BERLIOZ, Hector (1803-1869), compozitor si critic muzical francez. Creatie romantica, caracterizata prin colorit muzical viu, stralucitor si tendinta catre monumental (sapte uverturi, „Simfonia fantastica”, „Lelia sau reintoarcerea la viata”, „Simfonia funebra si triumfala”, „Romeo si Julieta”, „Harold in Italia”, legenda dramatica pentru cor si orchestra „Damnatiunea lui Faust”, „Recviem”, operele „Benvenuto Cellini”, „Troienii”, „Beatrice si Benedict”). Creatorul muzicii cu program; autor al unui vestit tratat de orchestratie.
IMITATIE ~i f. 1) v. A IMITA. 2) opera lipsita de originalitate, in care se imita tematica si maniera unui autor cu renume. Nuvela de ~. Tablou de ~. 3) Produs care imita originalul, fiind inferior acestuia. ~ de piele naturala. 4) Reluare de catre alt interpret a unui motiv muzical, cantat anterior. [G.-D. imitatiei; Sil. -ti-e] /<lat. imitatio, ~onis, fr. imitation
COR s.n. 1. Grup de personaje care participa ca un personaj colectiv in desfasurarea actiunii unei opere dramatice in teatrul antic, cantand versuri; (p. ext.) versurile cantate de acest grup. 2. Grupare de cantareti care executa impreuna muzica vocala. ◊ A face cor cu altii = a face cauza comuna cu altii (in scopuri rele). ♦ Compozitie muzicala destinata a fi cantata de mai multe persoane; executia unei asemenea compozitii. 3. Parte a bisericii unde sta si canta ansamblul coral in timpul slujbei. [Var. hor s.n. / < lat. chorus, gr. khoros, cf. it. coro, germ. Chor].
REGISTRU s. n. 1. condica in care se consemneaza diferite date si acte oficiale. ♦ ~ de stare civila = condica in care sunt inregistrate nasterile, casatoriile, decesele etc. 2. dispozitiv cu ajutorul caruia se regleaza tirajul sau inchiderea unui canal, a unei conducte. 3. (arhit.) suprafata orizontala de decoratie intre doua chenare sau delimitata compozitional. 4. intindere a scarii muzicale pe care o poate emite un instrument sau o voce. ◊ garnitura de tuburi (la orga), de butoane (la acordeon) sau de coarde (la clavecin) cu acordaj diferit, dar cu acelasi timbru. ◊ (fig.) trasaturile particulare, tonalitatea proprie unei opere literare, a unui discurs etc. ◊ ansamblu de idei, de teme etc. 5. dispozitiv folosit in centralele telefonice automate la dirijarea selectiei legaturilor. 6. (si s. m.) circuit, dispozitiv din organele de comanda si de calcul ale unui calculator electronic destinat memorarii. 7. (poligr.) ansamblul semnelor de reper care indica suprapunerea exacta a tiparului pe ambele fete ale hartiei. 8. (mar.) institutie de stat, societate care stabileste normele de constructie a navelor, ce trebuie respectate de proprietar sau armator. (< fr. registre, it. registro, germ. Register)
DEBUSSY [dəbusi], Claude-Achille (1862-1918), compozitor, pianist, dirijor si critic muzical francez. Creator si inovator in domeniul formei, ritmicii, armoniei si orchestratiei intemeiate pe rafinate combinatii de timbruri instrumentale, reprezentant al impresionismului muzical. A evocat cu plasticitate si finete impresiile momentane, fugitive („Preludiu la dupa-amiaza unui faun” dupa Mallarme, ciclurile de preludii pentru pian, suita „Imagini”, lucrarile simfonice „Nocturne” si „Marea”). A compus si balete („Jocuri”), lucrari vocal-simfonice („Martiriul Sf. Sebastian”), opera „Pelleas si Melisandre”, muzica de camera, melodii.
TON1 s. n. 1. sunet (muzical). ◊ intervalul dintre doua trepte alaturate ale gamei diatonice, echivalent cu doua semitonuri. ♦ a da ul = a) a stabili tonalitatea unei cantari vocale, cu diapazonul; b) a initia ceva. 2. mladiere, inflexiune a vocii, intonatie. 3. fel de a-si exprima gandurile; fel de a fi, de a se purta. ◊ atmosfera specifica din cuprinsul unei opere (literare). 4. nuanta a culorii (intr-un tablou). ◊ culoare dominanta, tonalitatea generala a unui tablou. (< fr. ton, lat. tonus)
OBOI (‹ it., germ.; {s} fr. hautbois „copac inalt”) s. n. Instrument muzical de suflat, din lemn, de forma unui tub cu ancie dubla, cu gauri si cu clape. Provenit din stravechile fluiere, utilizat in antichitate in Orient si in Europa. Introdus in orchestra in Franta (1670), a evoluat catre forma actuala in sec. 19. Folosit ca instrument solist sau in formatiile de muzica de camera, in orchestre simfonice, de opera etc., are un sunet patrunzator, clar si un colorit pastoral.