Rezultate din textul definițiilor
CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru a înlesni circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unei construcții pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale.Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea desființării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă.Lat. callis.

CÁUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii.Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.; a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

CÉRERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. 1. Solicitare; rugăminte. 2. Pretenție, exigență; revendicare. 3. Căutare, cerință; cantitate de bunuri și de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ◊ Cerere solvabilă = (în economia de mărfuri) cerință de mărfuri și de servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicită. 4. Sesizare adresată unui organ de jurisdicție sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoașterea sau apărarea unui drept. ♦ (Concr.) Petiție. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci când este supusă unui proces de curățare biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.

ÎNFĂȚIȘÁRE, înfățișări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) înfățișa și rezultatul ei; prezentare, descriere, zugrăvire. ♦ (Jur.) Prezentare a unei persoane citate în fața unei autorități judiciare, a unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală; dezbatere în fața unei instanțe. ♦ Termen de judecată. 2. (Concr.) Aspect sub care se prezintă un lucru sau o ființă; configurație. [Var.: (reg.) înfățoșáre s. f.] – V. înfățișa.

JUR1, juri, s. m. (Astăzi rar) Jurat1. ◊ (În vechea organizare judecătorească) Curte cu juri = organ de jurisdicție pentru procese criminale, delicte politice sau de presă, în componența căruia intrau jurați1. – Din fr. jury.

DENÚNȚ, denunțuri, s. n. Informare adresată unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană; denunțare. – Din denunța (derivat regresiv).

DEPOZÍȚIE, depoziții, s. f. Declarație a unui martor în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală cu privire la fapte ce-i sunt cunoscute prin propriile-i simțuri (văz, auz) și de natură să aducă lămuriri în pricina respectivă; mărturie. [Var.: depozițiúne s. f.] – Din fr. déposition, lat. depositio, -onis.

MĂRTURISÍRE, mărurisiri, s. f. Faptul de a (se) mărturisi; mărturie. 1. Afirmare, susținere. ♦ Spec. Depoziție făcută de o persoană în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală despre fapta penală sau civilă săvârșită. 2. Destăinuire, confidență. 3. Spovedanie. – V. mărturisi.

ROL, roluri, s. n. I. 1. Partitură scenică ce revine unui actor într-o piesă de teatru, unui cântăreț într-o operă etc. pentru interpretarea unui personaj. ♦ Personaj interpretat de un actor într-o piesă, într-o operă etc. 2. Atribuție, sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acțiuni; misiune. II. 1. Listă care cuprinde toate procesele ce urmează să se judece într-o anumită zi de către un organ de jurisdicție. ◊ Repunere pe rol = fixare a unui termen de judecată privitor la un proces al cărui curs a fost suspendat. Scoatere de pe rol = măsură prin care un organ de jurisdicție dispune întreruperea îndeplinirii actelor de procedură referitoare la un proces. 2. Registru în care organele financiare țin evidența impozitelor pentru fiecare contribuabil în parte. Rol fiscal. 3. (Mar.) Listă nominală a echipajului unei nave, constituind unul dintre documentele principale fără de care nu se poate naviga legal. – Din fr. rôle.

SPÉȚĂ, spețe, s. f. 1. Specie. 2. Pricină adusă spre rezolvare înaintea unui organ de jurisdicție. ◊ Loc. adv. În speță = în cazul de față, în cazul dat. – Cf. germ. Spezies, fr. espèce.

ROGATÓRIE, rogatorii, adj. (În sintagma) Comisie rogatorie = cerere adresată de o instanță judiciară cu sediul într-o anumită localitate ori țară către un organ de jurisdicție cu sediul în altă localitate ori țară, pentru obținerea unor dovezi solicitatoare. – Din fr. rogatoire.

DECÍZIE, decizii, s. f. 1. Hotărâre luată în urma examinării unei probleme, a unei situații etc., soluție adoptată (dintre mai multe posibile); rezoluție. ♦ Hotărâre luată de un organ al administrației de stat sau de un organ de jurisdicție. 2. (Rar) Calitatea de a fi ferm, hotărât; fermitate. [Var.: deciziúne s. f.] – Din fr. décision, lat. decisio, -onis.

PROCEDÚRĂ, proceduri, s. f. 1. Totalitatea actelor și a formelor îndeplinite în cadrul activității desfășurate de un organ de jurisdicție, de executare sau de alt organ de stat. 2. (Livr.) Procedeu (1). 3. Ramură a dreptului care are ca obiect studiul procedurii (1). 4. (Mai ales la pl.) Tratament special efectuat în unități sanitare pentru tratarea diverselor boli. – Din fr. procédure.

PLẤNGERE, plângeri, s. f. Acțiunea de a (se) plânge. 1. Plâns1, jeluire, tânguire. ◊ Valea plângerii = lumea, pământul (considerate uneori ca loc de suferință). 2. Sesizare a unui organ de jurisdicție în vederea exercitării controlului asupra unui act al administrației de stat ori a refuzului unui organ de a-și îndeplini atribuțiile legale. ♦ Exprimare a unei nemulțumiri adresate unei autorități; (concr.) act prin care se face această încunoștințare; reclamație, jalbă, cerere. – V. plânge.

PROROGÁRE, prorogări, s. f. Acțiunea de a proroga și rezultatul ei; prorogație. ♦ Act prin care se amână sau se suspendă activitatea unui corp constituit, a unei adunări legislative etc. ♦ Extindere a competenței unui organ de jurisdicție. – V. proroga.

LITIGÁNTĂ, litigante, adj. (În sintagma) Parte litigantă = fiecare dintre părțile care se află în litigiu, în fața unui organ de jurisdicție. – Din fr. litigant.

NETEMEINICÍE, netemeinicii, s. f. Lipsă de temeinicie; spec. viciu al unei hotărâri date de un organ de jurisdicție, care constă fie în greșita sau incompleta stabilire a faptelor, fie în lipsa de motivare, fie într-o motivare contradictorie sau în nefondarea ei pe un articol de lege. – Ne- + temeinicie.

EXTRAJUDICIÁR, -Ă, extrajudiciari, -e, adj. (Despre o probă sau despre o procedură) Care se desfășoară sau se administrează în afara unui organ de jurisdicție. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. extrajudiciaire.

CONTENCIÓS, -OÁSĂ, contencioși, -oase, s. n., adj. 1. S. n. (În unele state) Serviciu pe lângă o instituție publică sau o întreprindere particulară, însărcinat cu apărarea drepturilor și intereselor instituției respective la încheierea de acte juridice sau în fața organelor de jurisdicție. ◊ Contencios administrativ = a) organ de jurisdicție care se ocupă cu rezolvarea litigiilor dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de norme după care se rezolvă litigiile de către acest organ. 2. Adj. (În sintagma) Procedură contencioasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. – Din lat. contentiosus (după fr. contentieux).

EXECUTÁRE, executări, s. f. Acțiunea de a (se) executa și rezultatul ei; îndeplinire, execuție. ◊ Executarea bugetului = adunarea veniturilor unui buget și folosirea acestora pentru acoperirea cheltuielilor aprobate în buget. ♦ Îndeplinire a unei obligații (lege, contract, hotărâre etc.) a unui organ de jurisdicție. ◊ Executarea pedepsei = aducere la îndeplinire a hotărârii prin care cel trimis în judecată penală a suferit o condamnare. [Pr.: eg-ze-] – V. executa.

EXPERTÍZĂ, expertize, s. f. 1. Cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală ori a părților, asupra unei situații, probleme etc. a cărei lămurire interesează soluționarea cauzei. ♦ (Concr.) Raport întocmit de un expert asupra cercetărilor făcute. 2. (Med.; în sintagma) Expertiză medicală = a) stabilire, în urma unui examen medical, a capacității de muncă a unui bolnav sau a unui om sănătos în condițiile solicitărilor fizice și psihice din diferite profesiuni; b) consultație sau autopsie efectuată de medicul legist în cazuri de rănire, accident, viol, otrăvire, omor etc. – Din fr. expertise.

CONSIDERÉNT, considerente, s. n. 1. Punct de vedere, părere. ♦ Argument logic; motiv. 2. (Jur.; la pl.) Partea dintr-o hotărâre a unui organ de jurisdicție cuprinzând motivarea hotărârii respective. – Din fr. considérant.

DEPÚNE1, depún, vb. III. 1. Tranz. A lăsa un obiect din mână, punându-l undeva. ◊ Expr. A depune bani (la o instituție bancară) = a lăsa o sumă de bani (în păstrare la o instituție bancară). A depune mandatul = a renunța la o însărcinare încredințată, invocând drept motivare imposibilitatea de a continua îndeplinirea ei. A depune un act (sau o cerere, un memoriu etc.) = a înainta, a preda forului competent un act (sau o cerere, un memoriu etc.). A depune muncă (sau efort, osteneală etc.) = a munci, a se strădui. (Rar) A depune un examen = a da un examen. A depune jurământ(ul) = a) (despre o parte în litigiu sau despre un martor) a se angaja să spună tot adevărul în legătură cu faptele unui proces; b) (despre unele categorii de oameni și despre militari) a se angaja solemn să-și îndeplinească îndatoririle cu respectarea legilor țării. A depune mărturie = (despre un martor) a face declarații în fața unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală în legătură cu faptele unui proces. 2. Tranz. (Despre animale care se înmulțesc prin ouă) A elimina ouăle (la loc potrivit). 3. Refl. (Despre substanțe solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid) A se așeza la fund, formând sedimente; a se sedimenta. [Perf. s. depusei, part. depus] – Din lat. deponere (cu sensurile fr. déposer).

TEMEINICÍE s. f. 1. Însușire a ceea ce este temeinic; soliditate, tărie, trăinicie; statornicie. ◊ Loc. adv. Cu temeinicie = temeinic, serios. 2. Însușire a hotărârii unui organ de jurisdicție de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor care concură pentru soluționarea unui litigiu. – Temeinic + suf. -ie.

RECLAMÁ, reclám, vb. I. Tranz. 1. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. ♦ Intranz. (Înv.) A protesta. ♦ Fig. A face necesar, a necesita, a cere, a impune. 2. A face o reclamație contra cuiva, a se plânge împotriva cuiva; a pârî. ♦ A formula pretenții în fața unui organ de jurisdicție. [Var.: (pop.) lăcrămá vb. I] – Din fr. réclamer.

DENEGÁRE, denegări, s. f. Acțiunea de a denega și rezultatul ei. ♦ Denegare de dreptate = refuzul nejustificat al unui organ de jurisdicție de a soluționa o pricină cu care a fost sesizat; denegație, tăgăduială. – V. denega.

DEFINITÍV, -Ă, definitivi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna; irevocabil, absolut, categoric. ◊ Hotărâre definitivă = hotărâre a unui organ de jurisdicție împotriva căreia nu mai există nici o cale ordinară de atac (apel, recurs). Profesor (sau învățător) definitiv = profesor (sau învățător) care a obținut definitivatul. ◊ Loc. adv. În definitiv = în cele din urmă, la urma urmelor. – Din fr. définitif, lat. definitivus.

CONSIDERÉNT ~e n. 1) Argument logic. 2) Poziție intelectuală; punct de vedere asupra unui lucru sau asupra unei persoane; părere; judecată; opinie. 3) jur. Factor care motivează o decizie a unui organ de jurisdicție. /<fr. considérant

JUR1 m. înv. : Curte cu ~i organ de jurisdicție, în componența căruia intrau jurații. /<fr. jury

JURISPRUDÉNȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de principii juridice; știință a dreptului. 2) Ansamblu de decizii sau soluții date de un organ de jurisdicție în anumite probleme de drept. [G.-D. jurisprudenței; Sil. -ris-pru-] /<lat. jurisprudentia, fr. jurisprudence

LITÍGIU ~i n. jur. Conflict care poate fi supus pentru rezolvare unui organ de jurisdicție. [Sil. -giu] /<fr. litige, lat. litigium

PROROGÁRE ~ări f. 1) v. A PROROGA. 2) Depășire a competenței unui organ de jurisdicție. 3) Act prin care se amână o ședință sau o adunare legislativă. /v. a proroga

ASISTÁ vb. I. 1. intr. A lua parte, a fi prezent, a participa. 2. tr. A sta pe lângă cineva pentru a-l putea ajuta. ♦ (Jur. ; despre avocați) A se prezenta alături de o persoană în fața unui organ de jurisdicție pentru a-i apăra interesele. [P.i. asíst. / < fr. assister, cf. lat. assistere – a fi alături].

CONSIDERÉNT s.n. 1. Punct de vedere. ♦ Argument logic, motiv. 2. (Jur.; la pl.) Partea dintr-o hotărâre a unui organ de jurisdicție, cuprinzând motivarea soluției date de acest organ. [Cf. fr. considérant].

CONTENCIÓS, -OÁSĂ s.n. (Ieșit din uz) Serviciu al unei instituții publice sau particulare, care se ocupă de problemele juridice ale instituției respective. // adj. (Jur.) Procedură contencioasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. [Pron. -ci-os. / < lat. contentiosus, după fr. contentieux].

DISPOZITÍV s.n. 1. Ansamblu de piese care îndeplinește o anumită funcție într-un sistem tehnic. 2. Dispoziție pe teren a unor trupe pentru luptă, pentru o operație militară. 3. Parte finală a hotărârii unui organ de jurisdicție. [< fr. dispositif, it. dispositivo].

JURISPRUDÉNȚĂ s.f. 1. Soluție dată cu prilejul dezlegării unei cauze de către un organ de jurisdicție prin interpretarea unei norme prevăzute de lege sau de alt act normativ ori prin determinarea normei juridice aplicabile cazului cu ajutorul principiilor legislației. 2. Totalitatea hotărârilor pronunțate asupra unor anumitor cazuri de unul sau de mai multe organe de jurisdicție. 3. (Liv.) Științe juridice; drept. [Cf. fr. jurisprudence, lat. iurisprudentia].

ASISTÁ vb. I. intr. a fi prezent, a participa (la ceva). II. tr. a sta pe lângă cineva pentru a-l putea ajuta; a acorda asistență. ◊ (jur.; despre avocați) a se prezenta altături de o persoană în fața unui organ de jurisdicție pentru a-i apăra interesele. (< fr. assister, lat. assistere)

CONSIDERÉNT s. n. 1. punct de vedere; părere. ◊ argument (logic), motiv. 2. (jur.; pl.) partea dintr-o hotărâre a unui organ de jurisdicție cu motivarea soluției date de acest organ. (< fr. considérant)

CONTENCIÓS, -OÁSĂ I. s. n. (în unele state) serviciu de avocați în cadrul unor organe ale puterii de stat, al unor întreprinderi sau instituții, care apără drepturile și interesele juridice ale acestora. ♦ ~ administrativ = a) organ de jurisdicție care rezolvă litigiile dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de forme după care se rezolvă asemenea litigii. II. adj. 1. care este contestat, discutabil; litigios. 2. (jur.) procedură õasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. (după lat. contentiosus, fr. contentieux)

DISPOZITÍV s. n. 1. ansamblu de piese care îndeplinește o anumită funcție într-un sistem tehnic. 2. mod de dispunere pe teren a unor trupe pentru luptă, pentru o operație militară. 3. parte finală a hotărârii unui organ de jurisdicție. (< fr. dispositif)

JUR s. m. jurat. ♦ curte cu ~ i = organ de jurisdicție cu caracter penal format din juri. (< fr. jury)

PROROGÁRE s. f. 1. acțiunea de a proroga; prorogație. 2. extindere a competenței unui organ de jurisdicție în temeiul unei dispoziții normative. (< proroga)

SPÉȚĂ s. f. 1. specie. 2. (jur.) pricină supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicție. ♦ în ~ = în cazul dat. (< germ. Spezies)

CALE (lat. callis) s. f. I. 1. Fîșie de teren amenajată pentru a permite circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ♦ Loc. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte. ♦ Expr. A găsi (sau a socoti) cu cale = a crede că este potrivit. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja. ♦ C. ferată = sistem de transport terestru, pentru călători și mărfuri, în care vehiculele rulează și sînt ghidate continuu pe două șine din oțel laminat profilat; cale de comunicație (linie) destinată vehiculelor feroviare. Prima c. f. a fost construită de G. Stephenson în Anglia (1832). Pe terit. României prima c. f. a fost construită între Oravița și Baziaș (1846-1854). ♦ (Art., urmat de determinări care indică numele) nume dat unor străzi lungi și largi. 2. (Înv.) Arteră de penetrație într-un oraș, făcînd legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unui sistem tehnic, amenajat pentru a permite transportul pe el al unei mașini, al unui aparat etc. ♦ C. de rulare = suprafață pe care rulează roțile sau rolele unui sistem tehnic (transportor, placă turnantă etc.). 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. ♦ C. de transmisiune = ansamblu de mijloace folosite pentru transmisiunea unilaterală (ex. în radiodifuziune) sau bilaterală (ex. în telefonie), la distanță, a unui flux de informații. 5. (AV.) Distanța dintre roțile coaxiale (ecartament) ale trenului de aterizare al unui avion. 6. C. de curent = ramură a înfășurării indului mașinilor electrice cu colector. 7. (INFORM.) C. de date = legătură stabilită între două registre ale unei memorii, care permite transferul conținutului registrului sursă în registrul destinație. 8. Călătorie. 9. Depărtare, distanță. Cale de două ceasuri. 10. (MED.) Ansamblu de organe cavitare și formațiuni tubulare ce permit deplasarea unor materii organice (ex. c. digestivă, c. u*****ă) sau a aerului (ex. c. respiratorie). ♦ C. nervoasă = formațiune neuronală ce asigură transmiterea influxului nervos de la receptori la centrii nervoși sau de la aceștia la efectori (ex. c. optică, c. olfactivă, c. piramidală). C. de administrare = modalitatea de introducere a unui medicament în organism (ex. c. orală, c. externă, c. parentală, prin injecții). C. de transmitere sau de infecție = locul prin care pătrunde în organism agentul cauzal al unei boli infecto-contagioase (ex. c. digestivă, c. respiratorie, c. cutanată etc.). II. Linie, direcție luată de o mișcare, de o acțiune, de o dezvoltare. ♦ Procedeu, modalitate, mijloc, metodă. ♦ (Dr.) C. de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărîrea unui organ de jurisdicție, precum și unele organe prevăzute de lege sesizează organul competent în vederea desființării horărîrii și rejudecării litigiului (ex. recurs, revizuire, recurs extraordinar) ♦ Loc. Pe cale... = prin intermediul...

LITIGÁNT, -Ă, litiganți, -te, adj. (În expr.) Parte litigantă = fiecare dintre părțile care se află în litigiu, în fața unui organ de jurisdicție. – Fr. litigant.

CONTRÓL (‹ fr.) s. n. 1. Verificare permanentă, periodică sau inopinată, făcută într-un domeniu oarecare cu scopul de a cunoaște realitățile și modul cum se desfășoară activitatea îm domeniul respectiv spre a preîntîmpina sau a lichida eventualele lipsuri și a îmbunătăți activitatea. ◊ Lucrare de c. = lucrare scrisă prin care se verifică periodic cunoștințele elevilor și ale studenților. ◊ (Dr.) Drept de c. = dreptul unor organe competente de a verifica, potrivit legii, temeinicia și legalitatea hotărîrilor pronunțate de un organ de jurisdicție (ex. c. asupra hotărîrilor arbitrale). ◊ C. financiar-bancar = control exercitat permanent de organele financiare ((superioare și locale), ce are ca scop respectarea legalității fiscale, cunoașterea modului cum sînt gospodărite mijloacele materiale și financiare, cum sînt realizate obiectivele de consolidare a echilibrului financiar, monetar și valutar al economiei naționale. ◊ C. tehnic de calitate = verificarea, efectuată de organe de specialitate, privind calitatea materiilor prime și a materialelor, respectarea în procesul de producție a documentației tehnice și a tehnologiei de fabricație, calitatea produselor finite, omologarea produselor etc. ◊ C. sanitar = control efectuat de organele medicale de specialitate pentru stabilirea stării igienice și sanitare a alimentelor, locuințelor, întreprinderilor etc. ◊ C. fitosanitar = control efectuat asupra culturilor agricole, plantațiilor și produselor agricole pentru a constata starea lor de sănătate. ♦ (TEHN.) Urmărirea funcționării unui sistem tehnic, unui proces tehnologic etc. prin măsurarea directă sau indirectă a mărimilor care caracterizează sau de care depinde funcționarea acestuia. ♦ Supraveghere continuă (materială și morală); stăpînire, dominație. ♦ Verificare, dirijare a propriilor mișcări și manifestări. 2. Organ care are însărcinarea de a face control. 3. (Impr.) Comandă, reglaj. ◊ C. automat = reglaj automat.

RECTIFICÁRE (‹ rectifica) s. f. 1. Acțiunea de a rectifica și rezultatul ei; îndreptare, corectare. 2. (CHIM.) Operație de separare a componenților volatili cu puncte de fierbere diferite dintr-un amestec lichid, printr-o succesiune de evaporări și de condensări, în care o parte din lichidul rezultat prin condensarea vaporilor este recirculat în coloană sub formă de reflux. Se execută în coloana de r. (sau de fracționare). V. și distilare. 3. (TEHN.) Operație de supernetezire prin așchiere, executată la mașinile de rectificat cu ajutorul sculelor abrazive, pentru obținerea fie a unor suprafețe foarte netede, fie a unor dimensiuni realizate cu mare precizie, fie a ambelor calități. ♦ Operație sau asamblare de operații de readucere a unui corp (ex. unealtă), a unui sistem tehnic (ex. cale ferată), a unei construcții sau a unui sistem natural (ex. un curs de apă) la forma sau la starea inițială, anterioară unei deformări, sau la o formă și stare nouă, stabilită printr-un proiect. R. cursurilor de apă (r. de albie) prin tăierea meandrelor are ca scop facilitarea navigației, o mai bună utilizare a terenurilor de luncă etc. Poate însă să afecteze biodiversitatea prin restrângerea zonelor umede. 4. (Dr.) Înlăturarea, printr-o încheiere (2), de către un organ de jurisdicție, a erorilor materiale strecurate în dispozitivul hotărârii asupra numelui, calității sau susținerilor părților ori asupra unui calcul.

JURISDÍCȚIE s.f. 1. Putere, competență a unui judecător sau a unei instanțe de a judeca; (p. ext.) teritoriu unde își poate exercita această putere un judecător sau o instanță judecătorească. 2. Totalitatea organelor de judecată de același grad sau competente a soluționa o anumită categorie de litigii. ◊ organ de jurisdicție = organ de stat care îndeplinește funcții judecătorești. [Gen. -iei, var. jurisdicțiune s.f. / cf. lat. iurisdictio, fr. jurisdiction].

JURISPRUDÉNȚĂ, jurisprudențe, s. f. 1. Totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu; spec. ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în care judecă în mod obișnuit un tribunal un litigiu. 2. Știința dreptului. – Din fr. jurisprudence, lat. jurisprudentia.

JUSTÍȚIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. 2. Una dintre formele fundamentale ale activității statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justitia.

LITISPENDÉNȚĂ, litispendențe, s. f. (Jur.) Situație în care același litigiu a fost supus spre soluționare în fața a două organe de jurisdicție de același grad. – Din fr. litispendance.

REGULATÓR, -OÁRE, regulatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care regulează, sistematizează, care stabilește regularitatea unei mișcări sau a unei funcții; care îndrumează sau conduce. 2. S. n. Aparat sau instalație care efectuează un proces de reglare. 3. S. n. (Jur.; în sintagma) Regulator de competență = act prin care organul de jurisdicție superior celor între care s-a ivit un conflict de competență stabilește care dintre ele este competentă să judece conflictul. 4. S. m. și f. Persoană care stabilește, îndrumează sau conduce un sistem de reglare. – Din fr. régulateur, germ. Regulator.

DECLINÁRE, declinări, s. f. Acțiunea de a declina și rezultatul ei. 1. Totalitatea modificărilor suferite de forma unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol pentru exprimarea cazurilor la singular și la plural. ♦ Clasă sau categorie de substantive sau de adjective care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii. 2. (În sintagma) Declinare de competență = trimitere a unei pricini spre soluționare la organul de jurisdicție competent de către organul sesizat cu soluționarea ei, care constată incompetența sa. – V. declina.

CONSÍLIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. ◊ Consiliu de stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă; b) denumire dată organului consultativ al șefului statului; organul suprem al jurisdicției administrative; organul administrativ central. Consiliu de miniștri = totalitatea miniștrilor îndeplinind funcția de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit din membrii familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu științific = colectiv însărcinat cu îndrumarea muncii științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. Consiliu redacțional = organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

DISPONIBILITÁTE s.f. Lucru de care se poate dispune; rezervă. ◊ Disponibilități bugetare = sume de bani nefolosite, de care dispune o instituție. ♦ Principiu de drept civil potrivit căruia părțile din proces pot dispune de dreptul invocat în fața organului de jurisdicție. ♦ Situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat în orice moment sub drapel. ◊ A pune în disponibilitate = a concedia dintr-o funcție, dintr-un post, (mai ales) a scoate din armată. [Cf. fr. disponibilité].

COLÉGIU s. n. 1. (în Roma antică) grup (de cel puțin trei persoane) însărcinat cu o anumită funcție publică. 2. organ de conducere colectivă și de îndrumare a unui periodic, a unei lucrări, cărți etc., a unei întreprinderi sau instituții. 3. corp sau asociație a unor persoane care au aceeași profesie sau aceeași demnitate. ◊ (jur.; în unele țări) colectiv de judecători în cadrul organizării interne a instanței supreme sau cu atribuții speciale pe lângă unele organe de jurisdicție. ♦ ~ de avocați = colectiv al avocaților dintr-o unitate administrativ-teritorială. 4. ~ de partid = organ care controlează modul în care se respectă prevederile statutului cu privire la disciplina și morala de partid etc. 5. (în trecut) categorie electorală care îngloba cetățenii cu aceeași avere sau cu același rang social. 6. instituție de învățământ public asemănătoare liceului, cu o organizare specială. 7. ~ de redacție = organ consultativ pe lângă redactorul-șef al unei publicații; comitet de redacție. (< lat. collegium, fr. collège)

DISPONIBILITÁTE s. f. 1. însușirea, starea a ceea ce este disponibil. 2. lucru de care se poate dispune; rezervă. ♦ ~ăți bugetare = sume de bani nefolosite, de care dispune o instituție; ~ monetară = cash. ◊ principiu de drept civil potrivit căruia părțile din proces pot dispune de dreptul invocat în fața organului de jurisdicție. ◊ situație a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat în orice moment sub drapel. ♦ a pune în ~ = a concedia dintr-o funcție, dintr-un post. 3. stare sufletească în care sentimentele și rațiunea se manifestă neîngrădit. 4. (lingv.) posibilitate a unui cuvânt de a îndeplini o funcție, de a intra în raport cu alte cuvinte. (< fr. disponibilité)

JURISPRUDÉNȚĂ s. f. 1. totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit domeniu; (spec.) ansamblu de decizii ale unui tribunal. 2. știința dreptului. (< fr. jurisprudence, lat. jurisprudentia)

COMÍSIE s. f. 1. colectiv însărcinat cu hotărârea unor imperative sociale sau pentru supravegherea unor activități ori evenimente. ♦ ~ de judecată = organ obștesc de influențare și jurisdicție. 2. organism internațional sau organ al unei organizații internaționale. (< fr. commission, rus. komissiia)

JURISDÍCȚIE ~i f. 1) Drept, întărit prin lege, al unui judecător sau al unei instanțe judecătorești, de a efectua procese judiciare; competență de a judeca. 2) Teritoriu unde își poate exercita competența un judecător sau o instanță judecătorească. 3) Totalitate a organelor judiciare de același grad sau competență. [G.-D. jurisdicției; Sil. -ți-e] /<lat. jurisdictio, ~onis, fr. jurisdiction

INSTÁNȚĂ ~e f. organ de stat însărcinat cu aplicarea justiției. ◊ Primă ~ primă treaptă în ierarhia jurisdicției. În ultimă ~ în cele din urmă; până la urmă. /<fr. instance, lat. instantia

JURISDÍCȚIE, jurisdicții, s. f. 1. Putere, competență de a judeca a unui judecător sau a unei instanțe. 2. Totalitatea instanțelor judecătorești de același grad. 3. Ansamblul organelor care au competența de a judeca pricini de aceeași categorie. 4. Teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită puterea. – Din fr. juridiction, lat. jurisdictio.

JURISDÍCȚIE s. f. 1. competență a unui judecător, a unei instanțe de a judeca; (p. ext.) teritoriul unde se exercită. 2. totalitatea instanțelor de judecată având competența de a soluționa cauzele de aceeași categorie. ♦ organ de ~ = organ de stat care îndeplinește funcții judecătorești. (< fr. jurisdiction, lat. iurisdictio)



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)