Rezultate din textul definițiilor
LOC, locuri, s. n. I. 1. Punct, porțiune determinată în spațiu. ◊ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeași bucată de pământ, acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipă. ◊ Expr. Pe loc repaus = comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se află în fața unui lucru de neînțeles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emoția, a se liniști; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau mișcarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispoziții (sau asupra unei mișcări greșite). La un loc = împreună, laolaltă. Până într-un (sau la un) loc = până la un punct sau până la un moment; într-o măsură oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo până colo, încoace și încolo; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici și colo, pe alocuri. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-și (mai) afla (sau găsi) locul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpăr sau odihnă; a fi nerăbdător, neliniștit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fără să se miște. A sta la un loc = a sta liniștit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în altă parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetări). O palmă de loc = o distanță mică. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). ◊ Loc de casă = teren destinat pentru construcție. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; ținut; p. ext. țară. ♦ Așezare omenească, localitate; regiunea, țara, localitatea în care s-a născut cineva. ◊ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se află cineva. 2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ Loc de muncă (sau de producție) = parte din suprafața unei unități economice în care un lucrător sau un grup de lucrători execută anumite operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. Loc de muncă = întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea în mod obișnuit. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza. Ia loc! = șezi! A-și face loc = a-și croi un drum, a răzbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicație în care a apărut un anumit lucru. II. 1. Slujbă, post2; funcție. 2. Situație socială a cuiva; p. gener. situație. ◊ Loc comun v. comun.Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situația cuiva (pentru a-l putea înțelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ◊ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arăta o înlocuire, o substituire. În loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. – Lat. locus.

DEMONSTRATÍV ~ă (~i, ~e) 1) Care demonstrează ceva; servind la demonstrația unor lucruri. 2): Pronume ~ pronume care arată raporturi spațiale între persoana vorbitoare și obiectul sau persoana despre care este vorba. Adjectiv ~ adjectiv care arată depărtarea sau apropierea unui obiect. 3) Care manifestă deschis și în mod vădit o anumită atitudine sau un anumit sentiment, de regulă depreciativ. /<fr. démonstratif, lat. demonstrativus

DIATÉZĂ1 s.f. Categorie gramaticală verbală care arată raportul dintre acțiune și cel care o săvârșește. [Cf. lat., gr. diathesis].

INSTRUMÉNT s.n. 1. Ustensilă, aparat propriu pentru a face o anumită operație. ♦ Aparat cu care se produc sunete muzicale. 2. (Fig.) Persoană, lucru de care se folosește cineva pentru a îndeplini o acțiune, a atinge un scop. ◊ Instrument de ratificare = document special prin care statele comunică ratificarea unui tratat internațional. 3. Instrument gramatical = cuvânt care arată doar raporturi între cuvinte. [Pl. -te. / < fr. instrument, cf. lat. instrumentum].

cauzál, -ă adj. (lat. causalis). Care arată un raport de la cauză la efect. Gram. Cauzativ, vorbind de conjuncțiunile care se întrebuințează ca să arate cauza lucruluĭ de care s´a vorbit, cum sînt: căcĭ, că, fiind-că, din cauză că.

ÎMPREJÚRUL prep. (Construit cu gen.; arată spațiul înconjurător în raport cu cineva sau cu ceva) În jurul... Se adunase lume împrejurul casei. – Din împrejur.

COEFICIÉNT, coeficienți, s. m. 1. Element constant într-o expresie matematică, care multiplică o mărime variabilă. 2. Mărime care indică sau caracterizează o anumită proprietate a unui corp sau a unei substanțe și care este constantă pentru acel corp sau pentru aceea substanță în condiții determinate. 3. Mărime relativă care exprimă raportul dintre doi indicatori, arătând câte unități din indicatorul raportat revin la o unitate din indicatorul luat ca bază de raportare. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. coefficient.

MÚRĂ s.f. (Mar.) 1. Manevră curentă prin care colțul de jos al unei vele se întinde spre proră. 2. Expresie folosită pentru a arăta poziția velierului în raport cu vântul. [< it. mura].

CORELATÍV, -Ă adj. Care arată o corelație, un raport reciproc. ◊ Noțiuni corelative = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii; conjuncții corelative (și s.f.) = conjuncții care introduc două propoziții coordonate sau o propoziție regentă și una subordonată, în raport de corelație una față de cealaltă. [< fr. corrélatif].

ÚNDE2 conj. 1) (exprimă un raport locativ) În locul în care; încotro. S-a pornit acolo unde știa că este așteptată. 2) (exprimă un raport determinativ) Abia de mai cunoscu casa unde a copilărit. 3) (exprimă un raport completiv) El ne va arăta unde să ne oprim. /<lat. unde

conformitáte f. (lat. confórmitas, -átis). Conveniență, acord: conformitate de caracter. În conformitate cu, conform. Pentru conformitate, formulă cu care se termină un raport făcut cuĭva și care arată că e conform realității.

ASPÉCT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. ◊ Loc. prep. Sub aspectul... = din punctul de vedere..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb. – Din fr. aspect, lat. aspectus.

CONGRUÉNȚĂ s.f. Acord, concordanță; coincidență. ♦ Relație care arată că două numere sunt congruente în raport cu un anumit divizor comun. ♦ Egalitate a figurilor geometrice. [Cf. fr. congruence, it. congruenza, lat. congruentia].

RELÁȚIE s. f. 1. legătură, conexiune, raport. ◊ complement circumstanțial de relație = complement care arată obiectul la care se referă o acțiune, o calitate; propoziție de relație = propoziție circumstanțială care corespunde complementului circumstanțial de relație; funcții de relație = totalitatea funcțiilor organice care asigură legătura cu mediul exterior. 2. (log.) conexiune între doi, trei sau mai mulți termeni. ◊ judecată de relație = judecată care reflectă raporturi între obiecte diferite. 3. (mat.) condiție care leagă valorile a două sau mai multe mărimi. 4. (pl.) legătură între oameni, popoare, state etc. ◊ relații de producție = raporturi care se stabilesc între oameni în procesul producției bunurilor materiale, a repartiției, schimbului și consumului; relații diplomatice = raporturi politice cu caracter de continuitate între state, stabilite prin misiuni diplomatice; (fam.) a avea relații = a cunoaște, a frecventa persoane influente; a da relații = a informa. 5. legătură feroviară, rutieră sau aeriană regulată între două puncte; traseu. 6. informație; expunere, relatare. ◊ a da relații = a informa. (< fr. relation, lat. relatio, germ. Relation)

ASPÉCT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. ◊ Expr. Sub aspectul... = din punctul de vedere..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată durata sau stadiul de realizare a acțiunii unui verb. – Fr. aspect (lat. lit. aspectus).

POSESÍV, -Ă, posesivi, -e, adj. 1. (Gram.; despre unele pronume, adjective, articole) Care arată sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune (1), de apartenență, de dependență. 2. (Rar) Autoritar. Ton posesiv. – Din fr. possessif, lat. possessivus.

CORELATÍV, -Ă, corelativi, -e, adj. Care este în relație reciprocă cu ceva, care indică un raport reciproc. ◊ Noțiuni corelative = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii. Conjuncții corelative (și substantivat, f.) = conjuncții care apar la ambele membre ale unei fraze, fiind coordonatoare sau, mai rar, subordonatoare. – Din fr. corrélatif.

COEFICIÉNT s.m. 1. (Mat.) Număr sau parametru literal care multiplică o expresie algebrică în formă de monom. 2. Valoare relativă atribuită la un examen. 3. Mărime constantă în anumite condiții date, care indică o anumită proprietate a unei substanțe, a unui sistem fizic. ◊ Coeficient statistic = formă de exprimare a raportului dintre două mărimi printr-un număr, care arată de câte ori o mărime este mai mare sau mai mică în comparație cu alta; coeficient economic = relație, exprimată în procente, între cantitatea de muncă utilă produsă de un mecanism și cantitatea de energie pe care o consumă acesta. [Pron. co-e-fi-ci-ent, pl. -nți. / < fr. coefficient].

MOD s.n. 1. Fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ Mod de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc și obțin bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății și care reprezintă unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. 2. (Gram.) Formă verbală care exprimă felul în care vorbitorul vede sau socotește acțiunea verbului. ♦ (Despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) De mod = care are sensul sau funcția de a arăta modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și de cantitatea judecăților componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].

MOD s. n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți. 2. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune. ◊ (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

CORELATÍV, -Ă adj. care se află în corelație. ♦ element ~ (și s. n.) = cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; corelator; noțiuni ĕ = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii. (< fr. corrélatif, lat. correlativus)

GRAD s.n. I. 1. Unitate de măsură a anumitor mărimi variabile (temperatură, presiune etc.). 2. Unitate de măsură a unghiurilor, reprezentând a 360-a parte dintr-un cerc. ◊ Grad centezimal = grad care reprezintă a suta parte dintr-un unghi drept. 3. (Mat.) Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuații sau maximul sumei exponenților necunoscutelor. II. Treaptă, nivel; fiecare dintre treptele unei ierarhii. ♦ Loc ocupat de cineva în ierarhia instituției căreia îi aparține. ◊ Grad de comparație = formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însușire în raport cu alt obiect sau cu el însuși (în alte împrejurări). [Pl. -de, -duri. / < lat. gradus, cf. fr. grade, it. grado, germ. Grad].

GRAD1 s. n. 1. unitate de măsură pentru diverse mărimi variabile (temperatură, presiune etc.). 2. unitate de măsură a unghiurilor, a 360-a parte dintr-un cerc. 3. (mat.) exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuații sau maximul sumei exponenților necunoscutelor. 4. etalon, criteriu de apreciere. 5. treaptă, nivel, stadiu; fiecare dintre treptele unei ierarhii. ◊ loc ocupat de cineva în ierarhia instituției căreia îi aparține. 6. (chim.) valoare a mai multor mărimi considerate în raport cu o valoare de referință. ♦ ~ de comparație = formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însușire în raport cu un alt obiect sau cu el însuși într-o altă împrejurare. (< fr. grade, lat. gradus, germ. Grad)

TUBERCULÍDĂ s. f. dermatoză părând a avea un raport foarte strâns cu tuberculoza, fără ca studiul bacteriologic să arate prezența bacilului Koch. (< fr. tuberculide)

RELÁȚIE s.f. 1. Legătură, raport (între fenomene, mărimi etc.) ♦ Complement circumstanțial de relație = complement circumstanțial care arată obiectul la care se referă o acțiune sau o calitate; propoziție circumstanțială de relație = propoziție circumstanțială care corespunde complementului circumstanțial de relație; funcții de relație = totalitatea funcțiilor organice care asigură legătura cu mediul exterior; (log.) judecată de relație = judecată care reflectă raporturi între obiecte diferite. 2. (La pl.) Legături între oameni, între națiuni, între state etc. ♦ (Ec.) Relații de producție = raporturi economice determinate care se stabilesc între oameni în procesul producției sociale a bunurilor materiale. 3. Informație; expunere, relatare. ♦ A da relații = a informa, a referi. 4. (Mat.) Condiție care leagă valorile a două sau mai multor mărimi. [Gen. -iei, var. relațiune s.f. / cf. fr. relation, it. relazione, lat. relatio].

buletín n., pl. e (fr. bulletin, d. it. bullettino, care vine d. bulla, bulă). Sufragiŭ scris: buletin de vot. raport oficial: buletinu armateĭ. Colecțiune de decrete, de deciziunĭ: buletinu legilor. Foaĭe care arată felu purtăriĭ orĭ silințeĭ cuĭva: buletinu unuĭ școlar.

ASPÉCT ~e n. 1) Fel în care se prezintă cineva sau ceva; înfățișare. ◊ Sub ~ul din punctul de vedere...; sub raportul... Sub toate ~ele din toate punctele de vedere. 2) gram. Categorie gramaticală, caracteristică anumitor limbi, care arată durata de realizare a acțiunii exprimate de un verb. /<fr. aspect, lat. aspectus

ACOLÁDĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în forma a două fragmente de arc împreunate, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc., sunt legate între ele printr-un anumit raport. 2. (Înv.) Moment din ceremonialul prin care se învesteau cavalerii în evul mediu. – Fr. accolade.

PÉTIC, petice, s. n. 1. Fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.; spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊ Expr. Și-a găsit sacul peticul sau cum e sacul, și peticul, se spune despre doi inși asociați care au aceleași cusururi. (A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite. A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi. 2. Suprafață mică de teren (cultivabil). 3. P. a**l. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul). Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [Var.: pétec s. n.] – Cf. lat. pittacium.

DÍNTRE prep. 1. (Introduce un atribut care arată locul ocupat de cineva sau de ceva între două sau mai multe obiecte) Care se află între..., în mijlocul... Spațiul dintre pat și masă. ♦ (Introduce un complement care arată punctul de plecare) Din mijlocul... Iese luna dintre nori. 2. (Introduce un atribut care arată detașarea unui obiect din mijlocul mai multora de același fel) Printre, între, din. Dintre sute de elevi. 3. (Introduce un atribut exprimând o corelație sau o alternanță) Între. raportul dintre parte și întreg. 4. (Introduce un atribut care indică răstimpul dintre două momente cunoscute) Situat între.. Momentul dintre noapte și zi. 5. (Introduce un atribut care exprimă un raport de reciprocitate) Care există între... S-au întărit legăturile dintre ei.De4 + între.

TURN1 s.n. 1. Construcție de zidărie, de beton etc., de înălțime relativ mare în raport cu dimensiunile bazei. ♦ Turn-lanternă = turn susținut de patru arce mari și străpuns de goluri prin care se asigură iluminatul unei biserici, care se înalță deasupra careului transeptului; turn de fildeș = expresie arătând izolarea unui scriitor, artist etc., de realitățile înconjurătoare. 2. (Șah) Tură2. [< germ. Turm].

SPÍRIT s. n. I. 1. totalitatea facultăților intelectuale; rațiune, intelect; conștiință. ◊ persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale, al însușirilor morale de caracter etc. 2. inteligență; imaginație. 3. (în concepțiile religioase) ființă imaterială, supranaturală. 4. mod, fel de manifestare, de gândire. ♦ în ŭl = potrivit cu... 5. glumă, anecdotă; vorbă de duh. ♦ a face ĕ = a glumi. 6. caracter specific a ceva. II. semn grafic în scrierea greacă, care arată cum se pronunță, din punctul de vedere al aspirației, sunetul căruia i se adaugă. (< lat. spiritus, it. spirito)



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)