Rezultate din textul definițiilor
ÓRDIN, ordine, s. n. 1. Dispoziție obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; poruncă. ◊ Expr. La ordinele cuiva = la dispoziția cuiva. Sub ordinele cuiva = sub comanda cuiva, sub conducerea cuiva. La ordin! = vă stau la dispoziție. ♦ (Concr.) Act care conține o dispoziție cu caracter obligatoriu. ◊ Ordin de zi = act prin care comandantul unei mari unități militare se adresează întregii unități în anumite ocazii. Ordin de chemare = dispoziție scrisă a unei autorități militare, prin care o persoană din cadrele de rezervă ale armatei este chemată la unitate. Ordin de serviciu = act prin care cineva primește o însărcinare oficială; delegație. Ordin de plată = dispoziție dată de către o bancă pentru a plăti o sumă de bani unei persoane fizice sau juridice. 2. Decorație superioară medaliei. 3. Categorie sistematică în zoologie și în botanică, superioară familiei și inferioară clasei. 4. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat. 5. Comunitate monahală întâlnită în diverse religii, care susține o propagandă activă în favoarea religiei respective. ♦ Comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acțiuni războinice. 6. Rang, categorie (după importanță). ◊ Expr. De ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang. ♦ (Înv.) Ordine, categorie, domeniu. ♦ Regulă, ordine. – Din lat. ordo, -inis, fr. ordre.
EXERCÍȚIU, exerciții, s. n. 1. Acțiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic și repetat, în scopul dobândirii sau perfecționării unor deprinderi sau îndemânări. ♦ Instruire a militarilor pentru mânuirea armelor și executarea acțiunilor de luptă. ♦ Temă servind ca mijloc pentru dobândirea sau dezvoltarea îndemânării, cunoștințelor etc. într-un anumit domeniu. 2. (Despre un funcționar, o persoană oficială; în sintagma) în exercițiul funcțiunii = în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu. 3. (Ec.; în sintagma) Exercițiu bugetar = perioadă de timp, de obicei de un an, pentru care se întocmește și se execută bugetul unui stat. [Pr.: eg-zer-] – Din fr. exercice, lat. exercitium.
MEHMENDÁR, mehmendari, s. m. (Turcism; în evul mediu, în Moldova și în Țara Românească). 1. Boier (sau funcționar) care însoțea în călătorie pe domn sau o persoană oficială de rang înalt, îngrijindu-se de găzduirea lor. 2. Comisar special însărcinat cu aprovizionarea. – Din tc. mihmandar.
ANTICÁMERĂ ~e f. Cameră de așteptare la intrarea într-un cabinet (pentru a fi primit în audiență). ◊ A face ~ a aștepta mult înainte de a fi primit de o persoană oficială. [G.-D. anticamerei] /<it. anticamera
COMÁNDĂ ~énzi f. 1) Dispoziție, scrisă sau orală, emisă de o autoritate sau de o persoană oficială, spre a fi îndeplinită de cei vizați; ordin; poruncă. A da ~. ◊ Ton de ~ ton poruncitor. La ~ la cererea și după dorința unui superior. 2) Funcție de conducere militară. ◊ A lua ~anda a fi numit la conducerea unei acțiuni militare. 3) Cerere prin care se solicită livrarea unui produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. 4) Marfă comandată. 5) Operație prin care se manevrează un sistem tehnic. ~ programată. ~ manuală. 6) Element al unui mecanism care asigură funcționarea ansamblului. ◊ Semnal de ~ semnal transmis de dispozitivele automate pentru a determina desfășurarea unui proces tehnic. Panou (sau tablou) de ~ placă pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comandă. [G.-D. comenzii] /<fr. commande
DISPOZÍȚIE ~i f. 1) Aranjare a unor obiecte într-o anumită ordine. 2) Precept obligatoriu (conținut într-un act normativ), emis de o persoană oficială sau de o instanță. ◊ La ~ la îndemână. A fi (sau a sta) la ~a cuiva a aștepta ordinele cuiva, fiind gata să le îndeplinească. 3) Stare sufletească (bună sau rea). [Art. dispoziția; G.-D. dispoziției; Sil. -ți-e] /<fr. disposition, lat. dispositio, ~onis
INSPÉCTOR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană autorizată să inspecteze; persoană oficială care face o inspecție; revizor. /<fr. inspecteur, lat. inspector, ~oris
MANDÁT ~e n. 1) Misiune acordată cuiva de o persoană pentru a acționa în numele ei. 2) Document care certifică o astfel de misiune. 3) Dispoziție emisă de o autoritate sau de o persoană oficială spre a fi îndeplinită de cei vizați. ◊ ~ de arest act scris prin care un organ judiciar ordonă arestarea unei persoane. 4) ~ poștal formular-tip pe baza căruia se poate expedia prin poștă o sumă de bani. 5) Sumă de bani expediată sau primită astfel. /<fr. mandat
ÓRDIN1 ~e n. Dispoziție, scrisă sau orală, emisă de o autoritate sau de o persoană oficială spre a fi îndeplinită de cei vizați; poruncă; comandă. ◊ La ~ele cuiva la dispoziția cuiva. ~ de plată dispoziție în scris dată unei bănci de către un debitor, pentru a vira din contul său o anumită sumă de bani în contul unui creditor. /<lat. ordo, ~inis, fr. ordre
REZOLÚȚIE ~i f. 1) Decizie a unui colectiv adoptată în urma dezbaterilor. 2) Semnătură pusă de o persoană oficială pe un document conținând hotărârea luată. 3) jur. Desfacere a unui contract pentru neexecutarea uneia dintre obligațiile reciproce ale părților. [G.-D. rezoluției; Sil. -ți-e] /<fr. résolution, lat. resolutio, ~onis
A ULTRAGIÁ ~éz tranz. livr. (mai ales o persoană oficială aflată în exercițiul funcțiunii) A insulta prin vorbe și acțiuni amenințătoare; a supune unui ultraj; a ofensa în mod grav. /Din ultragiu
REȘEDÍNȚĂ s.f. Sediu, loc unde este instalată o autoritate sau o persoană oficială; localitate, clădire unde se află acest sediu. [Cf. fr. résidence, it. residenza].
OBSERVATÓR2, -OÁRE I. adj. 1. care observă, scrutează. ◊ cu spirit de observație, perspicace, pătrunzător. 2. prin care se atrage cuiva atenția asupra unor abuzuri, greșeli săvârșite. II. s. m. f. 1. cel care are misiunea de a observa, de a urmări, a studia științific un fenomen. 2. cel care asistă la un eveniment fără a participa. III. s. m.. 1. persoană oficială desemnată de stat, de o organizație, pentru a asista la lucrările unei conferințe, organisme internaționale, fără drept de vot și fără calitatea de a-și asuma vreun angajament. 2. militar care execută o misiune de observare (2). (< fr. observateur, lat. observator)
OMOLÓG, -OÁGĂ I. adj. 1. (despre puncte, laturi aparținând fiecare unei figuri) care se află într-o corespondență biunivocă. 2. (biol.; despre organe) care au aceeași structură și origine, dar se deosebesc morfologic și funcțional. 3. (despre substanțe organice) cu funcțiuni și structuri analoage. II. s. m. 1. (chim.) substanță dintr-o clasă de substanțe care diferă de celelalte prin prezența grupării -CH2-. 2. persoană oficială care deține aceeași funcție cu o alta. (< fr. h*******e)
ÓRDIN s. n. 1. dispoziție obligatorie, dată de o autoritate sau persoană oficială; poruncă; comandă. 2. comunitate catolică de călugări care se supuneau anumitor reguli de organizare și de activitate; cin, tagmă. ◊ comunitate de cavaleri călugări din evul mediu. ◊ societate, asociație în care cineva era primit în semn de onoare. 3. decorație superioară medaliei. 4. dispoziție de plată (a unei sume). 5. (biol.) grup între clasă și familie. 6. (mat.) ~ de multiplicitate (al rădăcinii unei ecuații algebrice) = număr natural care arată de câte ori apare o rădăcină (soluție) într-o ecuație algebrică. 7. sistem de arhitectură ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli. 8. rang. categorie. ♦ de ŭl = cu caracter (de); de prim ~ = de cea mai bună calitate, excelent. (< lat. ordo, -inis, fr. ordre)
GÁLĂ1, gale, s. f. 1. Spectacol (sau șir de spectacole) cu caracter solemn, sărbătoresc, la care participă, de obicei, persoane oficiale. Gala filmului românesc. ◊ Loc. adj. De gală = de sărbătoare, solemn. 2. (în sintagma) Gală de box = competiție sportivă la care au loc mai multe meciuri de box. – Din fr. gala.
ESCÓRTĂ, escorte, s. f. 1. Pază alcătuită din oameni înarmați care însoțesc pe deținuți pentru a-i împiedica să fugă; oamenii care alcătuiesc această pază. 2. Grup de oameni care însoțesc pe înalții demnitari pentru a-i păzi sau pentru a le fi de folos. 3. Grup de nave sau de avioane militare care însoțesc (în timp de pace) o navă sau un avion în care călătoresc persoane oficiale importante sau (în timp de război) vapoarele, avioanele etc. de transport sau de comerț (pentru a le apăra contra atacurilor inamice). – Din fr. escorte.
OÁSPETE, oaspeți, s. m. 1. persoană care vizitează pe cineva în casa acestuia; cel căruia i se oferă ospitalitate; musafir, invitat. ♦ persoană (oficială) care vizitează o țară, o instituție sau asistă (ca invitat, ca reprezentant) la o solemnitate, la un spectacol etc. 2. (Reg.) Nuntaș. [Var.: oáspe, oáspăt s. m.] – Lat. hospes, -itis.
OFICIALITÁTE, (1) oficialități, s. f. 1. persoană oficială; (la pl.) autoritățile dintr-o țară, dintr-un oraș; reprezentanții oficiali ai autorității. 2. (Jur.; în sintagma) Principiul oficialității = principiu de bază al dreptului procesual penal, potrivit căruia procurorul și organele de urmărire penală, precum și instanțele penale pot să săvârșească din oficiu orice act care intră în competența lor. 3. Caracter oficial, calitate, ținută, atitudine oficială. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. officialité.
MISIÚNE, misiuni, s. f. 1. Însărcinare, împuternicire dată cuiva, sarcină de a face un anumit lucru. 2. Grup de persoane (oficiale) trimis într-o țară străină cu un anumit scop (de obicei diplomatic); delegație. ◊ Misiune diplomatică = reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotențiar. 3. Acțiune de propagare a creștinismului în țări cu altă religie dominantă; instituție religioasă dintr-o asemenea țară, prin care se propagă creștinismul. 4. Rol, rost, datorie, menire. [Pr.: -si-u-. – Var.: (1, înv.) mísie s. f.] – Din fr. mission, lat. missio, -onis.
MEDIÁȚIE, mediații, s. f. Acțiunea de a media; mediere, mijlocire; intervenție a unui stat, a unei organizații internaționale ori a unei persoane oficiale pentru rezolvarea pașnică a conflictelor dintre state, luând parte la tratative și uneori formulând propuneri. [Pr.: -di-a-] – Din fr. médiation.
REVÍSTĂ, reviste, s. f. 1. Publicație periodică ce cuprinde articole, studii, dări de seamă, note din domenii variate sau dintr-o anumită specialitate. 2. (În sintagme și expr.) Trecere în revistă = solemnitate constând în trecerea unui comandant sau a unei persoane oficiale de-a lungul frontului unei subunități sau unități militare, care dă onorul stând pe loc. A trece în revistă = a examina pe rând, a cerceta succesiv elementele unui ansamblu. 3. Reprezentație teatrală constând dintr-o succesiune variată de dansuri, cântece, scenete vesele cu subiecte din actualitate; spectacol de varietăți. – Din it. rivista. Cf. fr. revue.
REȘEDÍNȚĂ, reședințe, s. f. Sediul unei autorități sau al unei persoane (oficiale); localitate sau clădire în care se află acest sediu. ◊ Loc. adj. De reședință = care servește drept sediu unei autorități sau unei persoane. – Din fr. résidence (după ședință).
DIPLOMÁT2, -Ă, diplomați, -te, subst., adj. I. 1. S. m. și f. persoană oficială care are misiunea de a întreține relații cu reprezentanții oficiali ai altor state sau de a trata în numele statului său. 2. S. m. și f. Persoană care știe cum să trateze o afacere, cum să se comporte într-o situație (pentru a-și atinge scopurile). 3. Adj. Care este abil, subtil, șiret în relațiile sociale; care arată, trădează abilitate, subtilitate, șiretenie; diplomatie2. II. S. n. Prăjitură preparată dintr-o cremă aromată cu rom peste care se adaugă frișcă și fructe zaharisite. – Din fr. diplomate.
CÉNZOR ~i m. 1) persoană oficială care efectuează cenzura. 2) (în Roma antică) Magistrat care efectua recensământul cetățenilor, controla finanțele și supraveghea moravurile. 3) Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi comerciale, a unei societăți etc. /<fr. censeur, lat. censor
DEFENSÓR ~i m. jur. rar persoană oficială care apără cauza unui acuzat în fața justiției; apărător; avocat. /<fr. défenseur, lat. defensor
DELEGÁȚIE ~i f. 1) Misiune dată cuiva de a acționa sau de a vorbi în numele unui colectiv sau al unei instituții. 2) Grup de persoane oficiale trimis undeva pentru îndeplinirea unei misiuni speciale. 3) Document oficial prin care este delegat cineva. [Art. delegația; G.-D. delegației; Sil. -ți-e] /<fr. délégation, lat. delegatio, ~onis
DIPLOMÁT3 ~tă (~ți, ~te) m. și f. persoană oficială care reprezintă un stat în relațiile cu alte state. /<fr. diplomate
A ESCORTÁ ~éz tranz. 1) (persoane oficiale) A duce sub escortă; a acompania pentru a face onoare sau pentru a asigura securitatea în timpul deplasării; a însoți. 2) (deținuți) A ține sub escortă; a avea în pază pentru a împiedica să fugă. ~ un arestat. 3) (nave comerciale sau de transport) A proteja de atacul inamicului. /<fr. escorter
EXERCÍȚIU ~i n. 1) Activitate desfășurată sistematic cu scopul formării sau perfecționării anumitor deprinderii. 2) Instruire a militarilor în vederea însușirii artei militare. 3) Ansamblu de acțiuni sau mișcări pentru dobândirea sau dezvoltarea îndemânării, cunoștințelor etc. într-un anumit domeniu. ~i algebrice. 4) Temă dată elevilor pentru a controla și a consolida cunoștințele dobândite. 5): În ~ul funcțiunii în timpul sau în cadrul serviciului legal (al unui funcționar sau al unei persoane oficiale). /<fr. exercice, lat. exercitium
MISIÚNE ~i f. 1) Sarcină acordată cuiva în vederea realizării unei acțiuni. 2) Reprezentanță diplomatică a unui stat în alt stat. 3) Grup de persoane (oficiale) trimis undeva cu un anumit scop; delegație. 4) Organizație de creștini care propagă religia creștină în statele cu altă credință dominantă. [G.-D. misiunii; Sil. -si-u-] /<fr. mission, lat. missio, ~onis
NOTÁR ~i m. 1) persoană oficială, învestită cu drepturi juridice, care îndeplinește funcții ce țin de competența notariatului. 2) ist. Secretar al unei primării rurale. /<fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar
OÁSPETE ~ți m. 1) Persoană care vine în vizită, în ospeție; musafir. 2) persoană oficială invitată să asiste la o adunare sau la o solemnitate. /<lat. hospes, ~itis
OFICIALITÁTE ~ăți f. 1) Caracter oficial; atitudine oficială. 2) persoană oficială. 3) mai ales la pl. Reprezentant oficial al autorităților de stat. [Sil. -ci-a-] /<fr. officialité
ÓRĂ óre f. 1) Unitate de măsură a timpului (egală cu a douăzeci și patra parte dintr-o zi și cuprinzând 60 de minute sau 3.600 de secunde); ceas. ◊ ~ de ~ mereu, întruna. Din ~ în ~ cu regularitate la un interval de un ceas. Pe ~ în timp de o oră. ~ academică 45 de minute. 2) Distanță care poate fi parcursă într-un interval de o asemenea durată. Parisul se află la trei ore de zbor. 3) Moment al zilei calculat de la miezul nopții (sau de la amiază). Ora 10. ◊ De ultimă ~ foarte actual; recent; nou de tot. 4) Durată de timp nedeterminată. ◊ La ora actuală în prezent. 5) Timp rezervat dinainte pentru o anumită activitate. ◊ Ore de primire timp din ziua de lucru a unei persoane oficiale rezervat primirii solicitanților. 6) Expunere sistematică și organizată după un program a unei materii de studiu într-o instituție de învățământ. ~ de literatură. [G.-D. orei] /<lat. hora, it. ora
PORÚNCĂ ~ci f. Dispoziție, scrisă sau orală, a unei autorități sau a unei persoane oficiale, care urmează să fie îndeplinită; ordin; comandă. ◊ Cele zece ~ci v. DECALOG. Poruncă! poruncește! porunciți! [G.-D. poruncii] /v. a porunci
PREROGATÍVĂ ~e f. Privilegiu acordat în exclusivitate unui organ de stat sau unei persoane oficiale. /<fr. prérogative
PRÉSĂ1 f. 1) Ansamblu de publicații periodice și cotidiene; literatură publicată (gazete, reviste, cărți). ◊ Conferință de ~ consfătuire a reprezentanților mijloacelor de informare în masă pentru discutarea unor probleme actuale; b) întâlnire a unor persoane oficiale cu jurnaliștii pentru convorbiri și răspunsuri la întrebările acestora. A avea ~ bună (sau ~ proastă) a se bucura de o apreciere bună (sau rea). 2) Activitate editorială. 3) Corp al ziariștilor. [G.-D. presei] /<fr. presse
PROCURÓR ~i m. 1) persoană oficială care supraveghează respectarea strictă a legilor. 2) Acuzator public într-un proces; reprezentant al procuraturii la judecată. /<fr. procureur
PUTÉRNIC ~că (~ci, ~ce) (în opoziție cu slab) 1) (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Care are o mare putere fizică; voinic; tare. 2) Care rezistă la acțiunea forțelor din afară; tare; dur; solid. Stâlp ~. Gard de fier ~. 3) (despre mașini, motoare, mecanisme etc.) Care are putere mecanică mare. 4) (despre sunete, lumini etc.) Care are intensitate sporită; intens. 5) (despre medicamente) Care acționează cu putere. 6) (despre acțiuni, procese, fenomene) Care se produce cu putere. Ploaie ~că. 7) (despre sentimente, senzații) Care se caracterizează prin profunzime. 8) (despre persoane oficiale, colectivități, organizații, state etc.) Care se bucură de autoritate și influență. 9) fig. Care este important prin conținut sau valoare. Eveniment ~. /putere + suf. ~nic
REȘEDÍNȚĂ ~e f. 1) Sediu al unei autorități sau al unei persoane oficiale; rezidență. 2) Clădire sau localitate unde se află acest sediu; rezidență. /<fr. résidence
REVIZÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. 1) persoană oficială care face revizie într-un sector de activitate; inspector; controlor. ◊ ~ școlar inspector care, în trecut, efectua controlul școlilor primare. 2) rar Persoană care face o corectură; corector. /<fr. révisseur, germ. Revisor
REZIDÉNȚĂ ~e f. 1) Sediu al unei autorități sau al unei persoane oficiale; reședință. 2) Clădire sau localitate în care se află acest sediu; reședință. /<fr. résidence, germ. Residenz, lat. residentia
ULTRÁJ ~e n. 1) Ofensă adusă unei persoane oficiale (aflate în exercițiul funcțiunii) constând din vorbe, gesturi sau amenințări. 2) Jignire gravă. /<fr. oultrage, it. oltraggio
ZBIR ~i m. înv. 1) persoană oficială (mai ales polițist) care manifesta duritate și brutalitate. 2) Persoană care exercita o autoritate tiranică; tiran; satrap. /<fr. sbire, it. sbirro
OBSERVATÓR, -OÁRE adj. 1. Care observă, scrutează. ♦ Perspicace, pătrunzător. 2. Prin care se atrage cuiva atenția asupra unor abuzuri, greșeli etc. săvârșite. // s.m. și f. Cel care are misiunea să observe ceva, să urmărească ceva. ♦ persoană oficială desemnată de un stat sau de o organizație pentru a asista la lucrările unei conferințe sau ale unor organisme internaționale, fără drept de vot și fără calitatea de a-și asuma vreun angajament. ♦ Militar care execută o misiune de observare (2). [Cf. fr. observateur, lat. observator].
MEDIÁȚIE s. f. acțiunea de a media; mediere. ◊ intervenție a unui stat, a unei organizații internaționale, unei persoane oficiale în vederea aplanării sau prevenirii unui conflict. (< fr. médiation)
REȘEDINȚĂ s. f. sediu al unei autorități sau al unei persoane oficiale; localitate, clădire unde se află acest sediu; rezidență. ◊ locul în care locuiește temporar cineva. (după fr. résidence)
SOL2, soli, s. m. persoană trimisă (oficial) undeva pentru o misiune; spec. emisar însărcinat să ducă tratative oficiale în numele unei țări sau al unui suveran (din evul mediu). ♦ Vestitor. ♦ (La nunțile țărănești) Flăcău trimis de mire în satul sau la casa miresei spre a-i vesti sosirea. – Din sl. solŭ.
SCRIITÓR, -OÁRE, scriitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Autor de opere literare. 2. S. m. Funcționar de cancelarie care copia sau redacta acte, scrisori oficiale etc. ♦ persoană în slujba domnului sau a unui înalt demnitar de stat, care îndeplinea funcția de secretar; diac, logofăt. 3. S. n. (Înv.) Masă de scris; birou. [Pr.: scri-i-] – Scrie + suf. -tor.
STÁROSTE, starosti, s. m. 1. Conducător al unei corporații, al unei bresle din trecut; p. gener. conducător, șef, fruntaș. 2. persoană care conducea în trecut (în Moldova) un ținut aflat la marginea țării. 3. (Reg.) persoană trimisă oficial de un tânăr la părinții unei fete pentru a o cere în căsătorie; pețitor; p. ext. persoană care conduce ceremonia nunții. – Din sl. starosta.
BULETÍN ~e n. 1) Document oficial, prin care se consemnează sau se confirmă ceva. ◊ ~ (de identitate) act oficial care atestă identitatea unei persoane. 2) Informație oficială despre evenimente sau chestiuni de actualitate și de interes public. ~ meteorologic. ~ de știri. 3) Publicație periodică oficială, cuprinzând legi, decrete, dispoziții. 4) Publicație periodică care cuprinde dări de seamă, studii scurte și informații dintr-un anumit domeniu de activitate. 5): ~ de vot imprimat pe care se scrie lista candidaților la o alegere și prin care alegătorii își exercită dreptul de vot. /<fr. bulletin
ISTORIOGRÁF s.m. persoană însărcinată oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; (p. ext.) istoric. [Pron. -ri-o-. / < fr. historiographe, lat. historiographus, cf. gr. historia – istorie, graphein – a scrie].
ORGANÍSM s. n. 1. corp viu, organizat prin metabolism și reproducere; ființă. 2. (fig.) ceea ce se prezintă, funcționează ca un tot unitar; organizație. 3. asociație de persoane, societate oficială recunoscută. (< fr. organisme, lat. organismus, gr. organismos, germ. Organismus))
A CONVOCÁ convóc tranz. (persoane) A chema (oficial) la o reuniune. /<fr. convoquer, lat. convocare
DRAGOMÁN ~i m. înv. (în Orient) persoană care îndeplinea oficial funcția de interpret pe lângă o solie străină. /<ngr. dragomános, dragumános
A INSTALÁ ~éz tranz. 1) (mașini, aparate tehnice etc.) A așeza la locul destinat (fixând toate piesele) pentru a funcționa; a monta. 2) (persoane) A pune (oficial) într-o funcție. 3) (persoane) A face să se instaleze. /<fr. installer, lat. installare
MEDIATÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. persoană (sau delegație oficială, guvern) care mediază un acord între două părți; mijlocitor; intermediar. [Sil. -di-a-] /<lat. mediator
OMOLÓG2 ~gi m. Fiecare dintre persoanele cu funcții oficiale de același rang, privite în raport una față de alta (în alt stat sau în altă instituție). /<fr. h*******e
A PÂRÎ ~ăsc tranz. A prezenta ca vinovat de înfăptuirea unor acțiuni reprobabile ținute în taină, dând în vileag, cu intenții rele (în fața unor persoane sau organe oficiale); a denunța; a declara. /<sl. p[â]rĕti
TĂLMÁCI ~ m. înv. 1) persoană care îndeplinea oficial funcția de interpret pe lângă o solie străină; tergiman; dragoman; translator; interpret. 2) persoană care tălmăcea sau tâlcuia ceva; tâlcuitor; traducător; interpret. /<sl. tlumați
TERGIMÁN ~i m. înv. persoană cu funcția oficială de interpret; dragoman; tălmaci; translator; interpret. /<turc. tercüman
TURNÉU ~e n. 1) Deplasare a unor artiști pentru reprezentații în altă localitate. 2) Deplasare a sportivilor pentru a participa la diferite competiții. 3) Călătorie oficială a unei persoane cu itinerar prestabilit. ~ de inspecție. /<fr. tournée
LEGITIMÁȚIE s.f. Act, document personal care atestă oficial identitatea unei persoane, gradul pe care îl are etc. [Gen. -iei, var. legitimațiune s.f. / cf. fr. légitimation].
LEGITIMÁȚIE s. f. act, document personal care atestă oficial identitatea unei persoane. (< fr. légitimation)
PARTICULÁR, -Ă I. adj. 1. care aparține numai anumitor persoane sau lucruri. ♦ în ~ = în mod deosebit, în special. ◊ care constituie proprietatea individuală a cuiva. 2. cu caracter individual; caracteristic, specific. ◊ (log.; despre judecăți) în care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului. 3. cu caracter neoficial; privat; (despre lecții) predat elevilor în afara orelor oficiale de școală. II. s. n. categorie filozofică, verigă intermediară între singular și general. III. s. m. persoană care nu deține o funcție oficială; (p. ext.) persoană considerată ca individ în raport cu statul. (< fr. particularis, germ. partikular, /III/ Partikular)
NOTIFICÁȚIE, notificații, s. f. Act, document prin care se notifică ceva. ♦ Înștiințare oficială scrisă adresată unei persoane, prin organul competent, cu scopul de a o informa că un fapt sau un act juridic a fost îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit; notificare. [Var.: notificațiúne s. f.] – Din fr. notification.
CITÁȚIE ~i f. Act oficial prin care o persoană este invitată în fața unei instanțe judecătorești. [G.-D. citației; Sil. -ți-e] /<fr. citation, lat. citatio, ~onis
A NOTIFICÁ notífic tranz. 1) (acte juridice)A aduce la cunoștință (unei persoane interesate) pe cale oficială. 2) pop. A sublinia în mod special. /<fr. notifier, lat. notificare
NUMÍRE ~i f. 1) v. A NUMI și A SE NUMI. 2) Act oficial prin care unei persoane i se acordă dreptul să exercite o funcție. /v. a (se) numi
PRISTÁV ~i m. înv. 1) persoană care anunță știrile oficiale; crainic. 2) Supraveghetor pe moșia unui boier; vătaf. /<sl. pristavu
SÉCTĂ ~e f. 1) Comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială. 2) fig. Grup de persoane izolate, care susțin o doctrină filozofică, politică etc. /<lat. secta, fr. secte
BULETÍN, buletine, s. n. 1. (Urmat de determinări) Scurt comunicat, raport, anunț sau notă oficială care conține informații de actualitate și de interes public. ♦ Adeverință eliberată de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicații periodice cu scurte dări de seamă, studii și informații de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea „de identitate”) Act oficial care atestă identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele și prenumele candidaților la o alegere, cu ajutorul căruia alegătorii își exercită dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
PRISTÁV, (1, 2) pristavi, s. m., (3) pristavuri, s. n. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) persoană care anunța populației știrile oficiale; crainic. ♦ Funcționar administrativ; ispravnic. 2. S. m. Vătaf pe moșia unui boier. 3. S. n. (Înv.) Comunicare oficială, ordonanță, poruncă. – Din sl. pristavŭ.
OMOLÓG, -OÁGĂ, omologi, -oage, adj., s. m. 1. Adj. (Despre două elemente aparținând unor figuri geometrice între care există o corespondență determinată) Care corespunde, care se află în corespondență. Laturi omoloage. 2. Adj. (Despre o substanță organică) Care are o structură chimică diferită de structura altei substanțe prin prezența unei grupe în care carbonul se află în combinație cu doi atomi de hidrogen. Hidrocarburi omoloage. 3. Adj. (Biol.; despre unele organe) Care are structură asemănătoare și origine comună, dar formă externă și funcțiuni diferite. 4. S. m. persoană care deține o funcție oficială într-o organizație sau într-un stat, privită în raport cu o altă persoană care deține aceeași funcție oficială într-o altă organizație sau într-un alt stat. – Din fr. h*******e.
CITÁȚIE, citații, s. f. 1. Invitație oficială scrisă, prin care o persoană este chemată să se înfățișeze la o anumită dată înaintea unei instanțe judecătorești sau a unei autorități; citare; p. ext. (concr.) hârtie oficială care cuprinde această invitație. 2. (Înv.) Citat. [Var.: (înv.) citațiúne s. f.] – Din fr. citation, lat. citatio, -onis.
CRÁINIC ~că (~ci, ~ce) m. și f. 1) înv. persoană care aducea la cunoștința mulțimii poruncile suveranului sau ale autorităților; vestitor. 2) persoană care citește informațiile, comunicările oficiale, anunță programul la un post de radio sau de televiziune; spicher. /<ucr. krajnik
A DESPROPRIETĂRÍ ~ésc tranz. (persoane) A lipsi în mod oficial de o proprietate. /des- + a [îm]proprietări
A EVIDENȚIÁ ~éz tranz. 1) A face să se evidențieze; a scoate la iveală; a reliefa; a remarca; a vădi; a decela. 2) (meritele sau succesele unei persoane) A recunoaște în mod oficial. /Din evidență
A ÎNVESTÍ ~ésc tranz. 1) (persoane) A pune în mod oficial (într-o funcție, într-un drept sau într-o demnitate). 2) (în evul mediu) A supune învestiturii. /<fr. investir, lat. investire
SEMNATÁR ~ă ( ~i, ~e) m. și f. persoană care semnează un act oficial. /<fr. signataire
A TURNÁ1 torn tranz. 1) (substanțe lichide, pulverulente, granuloase) A face să curgă prin răsturnarea unui recipient (în, pe sau peste ceva); a vărsa. ~ apă în pahar. ◊ ~ ulei pe rană a alina durerea cuiva. ~ gaz în foc a ațâța și mai tare spiritele. ~ cu găleata (sau ca din găleată) a ploua torențial. 2) tehn. (obiecte) A obține, vărsând un amestec special într-un tipar. ~ o statuie de bronz. 3) fam. A compune la repezeală. ~ o scrisoare. ◊ ~ la gogoși (sau verzi și uscate) a spune minciuni.4) fam.(persoane) A învinui de lucruri considerate reprobabile și ținute în taină, dându-le în vileag cu intenții rele (în fața unor persoane sau a unor organe oficiale); a denunța; a pârî; a declara. /<lat. tornare
pristávnic, pristávnici, s.m. (înv.) 1. conducător, șef (ecleziastic). 2. persoană care anunța public știrile oficiale, dispozițiile, ordonanțele; crainic, pristav.
BULETÍN s. n. 1. act, livret oficial care atestă identitatea unei persoane. ◊ adeverință prin care se consemnează ceva. 2. scurtă comunicare oficială cuprinzând informații de actualitate. 3. periodic editat de o instituție specializată: referate, studii și informații dintr-un anumit domeniu; publicație periodică oficială care cuprinde legi, decrete, decizii etc. 4. ~ de vot = imprimat cu numele candidaților la o alegere. (< fr. bulletin)
BULETÍN, buletine, s. n. 1. Act oficial care atestă identitatea unei persoane. ♦ Adeverință eliberată de o autoritate pentru a atesta ceva. 2. (Cu determinări) Scurt comunicat, raport, anunț sau notă oficială, cuprinzând informații de actualitate și de interes public. 3. Nume dat unei publicații periodice cuprinzând scurte dări de seamă, studii și informații de specialitate etc. ◊ Buletin (oficial) = publicație periodică cu caracter oficial, de stat, cuprinzând legi, decrete, decizii etc. 4. Listă cu numele candidaților la o alegere, cu ajutorul căreia votează alegătorul. – Fr. bulletin (<it.).
ISTORIOGRÁF, istoriografi, s. m. persoană însărcinată, în trecut, în mod oficial, să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; p. ext. istoric. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiographe, lat. historiographus.
DIALÓG, dialoguri, s. n. 1. Convorbire între două persoane. ♦ (P. spec.) Convorbire (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanții a două părți, a două țări etc. ♦ (P. spec.) Formă de convorbire între două personaje, în care sunt scrise de obicei operele dramatice; pasaj dintr-o operă literară în care se redă convorbirea dintre două personaje. ◊ Linie de dialog = semn ortografic de punctuație care indică începutul vorbirii fiecărui participant la o convorbire. 2. Operă literară scrisă sub formă de dialog. [Pr.: -di-a-] – Din fr. dialogue, lat. dialogus.
REPREZENTÁRE, reprezentări, s. f. Acțiunea de a reprezenta și rezultatul ei. 1. Înfățișare, redare, reproducere a unui lucru (prin mijloace plastice). ♦ Reprezentare topografică = înscriere pe un plan, pe o hartă etc. a detaliilor de pe teren cu ajutorul semnelor topografice. 2. Imagine senzorială a obiectelor și fenomenelor realității, evocată mintal, în absența acestora, pe baza percepțiilor anterioare. 3. Interpretare pe scenă a unei lucrări dramatice; reprezentație (1). 4. (În sintagma) Cheltuieli de reprezentare = sume prevăzute într-un buget cu scopul de a acoperi cheltuielile rezultate din îndeplinirea funcțiilor oficiale pe care le deține o persoană. – V. reprezenta.
CRÁINIC, -Ă, crainici, -ce, subst. 1. S. m. (Înv.) persoană care anunța mulțimii poruncile suveranului sau ale autorităților; vestitor. 2. S. m. și f. persoană care citește informațiile, comunicările, știrile oficiale etc., anunță programul la o stație de radio, de televiziune sau la o manifestație; spicher. 3. S. m. (Reg.) Hăitaș, gonaci (la vânătoare). – Din ucr. krajnik.
ISTORIOGRÁF ~i m. persoană care se ocupă (în mod oficial) cu descrierea istoriei unei perioade date. [Sil. -ri-o-graf] /<fr. historiographe, lat. historiographus
SPÍCHER ~i m. persoană care citește informațiile, comunicările, știrile oficiale etc. la radio sau la televiziune; crainic. /<fr., engl. speaker, germ. Speaker
REPREZENTÁRE s.f. 1. Acțiunea de a reprezenta și rezultatul ei. ♦ Reproducere, înfățișare a unui lucru (cu mijloace plastice). ♦ Reprezentare topografică = înscrierea pe un plan, pe o hartă a detaliilor de planimetrie și de nivelment; cheltuieli de reprezentare = sume prevăzute într-un buget pentru acoperirea cheltuielilor rezultate din îndeplinirea funcțiilor oficiale pe care le deține o persoană. 2. Prezentare pe scenă a unei piese de teatru; reprezentație. 3. Reproducere în conștiința omului a obiectelor și a fenomenelor care au acționat anterior asupra simțurilor sale; imagine senzorială concretă a fenomenelor lumii exterioare. [< reprezenta, cf. fr. représentation].
REPREZENTÁRE s. f. 1. acțiunea de a reprezenta. 2. înfățișare, redare (cu mijloace plastice), reproducere. ♦ cheltuieli de ~ = sume prevăzute într-un buget pentru acoperirea cheltuielilor rezultate din îndeplinirea funcțiilor oficiale pe care le deține o persoană. 3. reprezentație. 4. imagine senzorială a obiectelor sau fenomenelor lumii exterioare, evocată în conștiință în absența acestora; proces psihic care realizează această evocare. (< reprezenta)
REUNIÚNE, reuniuni, s. f. 1. Întâlnire a unui grup de persoane, întrunire, adunare. ♦ Reprezentație sportivă amicală sau oficială; întrecere, competiție. 2. (Înv.) Asociație, societate. [Pr.: re-u-ni-u-] – Din fr. réunion.
DÍPLOMĂ, diplome, s. f. 1. Act oficial care certifică pregătirea profesională a unei persoane, un anumit titlu etc. 2. Act eliberat unui participant la o expoziție sau la un concurs, prin care se recunoaște calitatea deosebită a lucrărilor expuse sau a rezultatelor obținute de acesta. 3. (În evul mediu) Act prin care se acorda cuiva un titlu de noblețe, anumite privilegii etc. – Din fr. diplôme, lat. diploma.
A ADMONESTÁ ~éz tranz. (persoane) A mustra cu severitate în mod oficial. /<fr. admonester
A LEGITIMÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A identifica pe bază de acte oficiale. 2) fig. (acțiuni, opinii etc.) A demonstra ca fiind legitim, just; a justifica; a îndreptăți; a motiva. /<fr. légitimer
ORTODÓX ~xă (~cși, ~xe) 1) și substantival Care ține de biserica creștină răsăriteană; propriu Bisericii răsăritene. 2) (despre concepții, opinii, doctrine etc.) Care este considerat ca fiind cel mai corespunzător adevărului. 3) și substantival fig. (despre persoane) Care nu recunoaște altceva decât linia oficială. /<ngr. ortódoxos, lat. orthodoxus, fr. orthodoxe
BULETÍN s.n. 1. Act, livret oficial cu care se poate legitima o persoană, atestându-i identitatea. ♦ Adeverință prin care se consemnează ceva. 2. Scurtă comunicare oficială. 3. Publicație periodică, cuprinzând dări de seamă, studii și informații dintr-un anumit domeniu; publicație periodică (oficială) care cuprinde legi, decrete etc. 4. Listă, hârtie care cuprinde numele candidaților într-o alegere și care este introdusă în urnă. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. bulletin, cf. it. bolletino].
CONVOCÁ vb. I. tr. A chema, a aduna (oficial) într-un loc un grup de persoane, un corp constituit etc. cu un anumit scop. [P.i. convóc, 3,6 -voacă. / < fr. convoquer, it., lat. convocare].
strigáci, strigáci, s.m. (înv.) persoană care anunță cu glas tare știrile oficiale; strigaș.
AUDIÉNȚĂ s. f. 1. întrevedere oficială acordată de către un demnitar unei persoane care l-a solicitat. 2. interes pe care cineva îl poartă celui care i se adresează; atenție; succes. ♦ a avea ~ la public = a trezi interesul unui public numeros. 3. acceptare (entuziastă) a ceva. 4. (jur.) ședință de judecată în care are loc audierea părților. (< fr. audience, lat. audientia)
CONVOCÁ vb. tr. a chema (oficial) într-un loc un grup de persoane, un corp constituit. (< fr. convoquer, lat. convocare)
ISCĂLITÚRĂ, iscălituri, s. f. Numele unei persoane scris de ea însăși pe un act oficial, pe o scrisoare, pe o chitanță etc. (pentru a le certifica); semnătură; p. ext. felul cum iscălește cineva. – Iscăli + suf. -tură.
TRIMÍS2, trimiși, s. m. persoană căreia i s-a încredințat o misiune oficială; delegat, mesager. ♦ Reprezentant diplomatic al unei țări, inferior în rang ambasadorului. ♦ Fig. Apostol, misionar. – V. trimite.
CÁRTE cărți f. 1) Scriere tipărită, legată sau broșată în volum. ◊ ~ de căpătâi lucrare preferată de cineva, absolut indispensabilă într-un domeniu de activitate. 2) fig. Bagaj de cunoștințe pe care le posedă cineva; învățătură; studii. ◊ A face ~ a însuși cunoștințe. A ști ~ a fi om învățat. A vorbi ca din ~ a vorbi ca un om învățat. A lega ~ea de gard a renunța la învățătură. 3) Document oficial, cu date personale care confirmă drepturile unei persoane; carnet. ~ de muncă. 4) Bucată de carton de dimensiuni mici, care conține diferite însemnări și servește la anumite scopuri. ~ de vizită. ~ poștală. ~ de joc. 5) înv. Comunicare în scris trimisă cuiva; scrisoare; răvaș. A trimite ~. 6) înv. Caiet unde se fac diferite însemnări cu caracter administrativ; registru. ~ de imobil. [G.-D. cărții] /<lat. charta
A INSPECTÁ ~éz tranz. 1) (activități ale persoanelor, instituțiilor, organizațiilor etc.) A controla în mod oficial, pentru a constata dacă totul decurge cum trebuie. 2) A examina, a cerceta cu atenție. [Sil. in-spec-] /<fr. inspecteur, lat. inspectare
EMINÉNȚĂ s. f. 1. titlu care se dă c**********r. ♦ ~ cenușie = consilier intim, persoană influentă care manevrează din umbră un personaj oficial, un partid. 2. proeminență, ieșitură. (< fr. éminence, lat. eminentia)
CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaștem. – Cetate + suf. -ean.
CONVOCÁ, convoc, vb. I. Tranz. a chema, a face să vină într-un anumit loc o persoană, un grup de persoane sau un corp constituit, cu un anumit scop (oficial). – Din fr. convoquer, lat. convocare.
EMINÉNȚĂ, eminențe, s. f. (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat c**********r și (în trecut) episcopilor catolici. ◊ Eminență cenușie = persoană influentă care, din umbră, manevrează un personaj oficial, un partid etc. – Din fr. éminence, lat. eminentia.
INSPÉCȚIE ~i f. 1) Control oficial, amănunțit asupra unui sector de activitate (a unor persoane, organizații, instituții etc.); revizie. 2) Funcție de inspector; inspectorat. [G.-D. inspecției; Sil. in-spec-ți-e] /<fr. inspection, lat. inspectio, ~onis
NOI pron. pers., pers.1 pl. (nouă, ne, ni, (pe) noi, ne) 1) (indică grupul de persoane, în care se include și vorbitorul) ~ am fost la spectacol. ◊ ~ între ~ în cercul nostru; numai între noi; între ai noștri. 2) (formele atone de dativ, înaintea verbului, au valoare de dativ posesiv) Orașul ne e frumos. 3) (se folosește ca plural al modestiei, având valoare de persoana1 singular) (Noi) vom face totul. 4) înv. (în stilul oficial-administrativ se folosește ca plural al autorității) Eu. Noi, domnitorul Moldovei... /<lat. nos
JUDECĂTÓR ~i m. 1) Jurist angajat oficial pentru soluționarea proceselor judiciare din cadrul unei instanțe judecătorești. 2) persoană solicitată să-și spună în mod obiectiv părerea într-o chestiune controversată sau într-o cauză; arbitru. 3) rar persoană calificată în arbitrarea unor jocuri sportive; arbitru. /a judeca + suf. ~ător
A DECLARÁ declár tranz. 1) A aduce la cunoștință (pe cale orală sau scrisă). 2) (intenții, acțiuni) A comunica în mod oficial. 3) (sentimente, atașamente, atitudini) A face să fie cunoscut; a mărturisi. 4) (persoane) A califica, având la bază anumite circumstanțe sau motive. 5) (persoane) A învinui printr-o declarație; a pârî; a denunța; a turna. /<fr. déclarer, lat. declarare
A ELIBERÁ ~éz tranz. 1) A face liber. 2) (persoane) A da afară (dintr-o funcție sau dintr-un post) ca fiind necorespunzător; a destitui; a scoate; a concedia. 3) (adeverințe, acte oficiale) A pune la dispoziție ca urmare a unei solicitări. ~ unei persoane un act. 4) (marfă) A preda în urma achitării unei facturi. 5) (încăperi, terenuri) A lăsa liber. ~ camera. 6) (deținuți) A pune la libertate. 7) (persoane) A face să fie liber; a dispersa. ~ de serviciul militar. 8) A scoate dintr-o stare de încordare; a lăsa să fie liber; a slăbi. ~ un mecanism /<lat. eliberare
LEGITIMÁȚIE ~i f. Act oficial eliberat de o autoritate prin care se atestă identitatea unei persoane (sau se certifică anumite date juridice). [G.-D. legitimației] /<fr. légitimation
SOL3 ~i m. 1) înv. Reprezentant însărcinat să ducă tratative oficiale în numele unei țări sau al unui suveran; trimis; delegat. 2) persoană care transmite un mesaj; mesager. /<sl. sulu
AUDIENȚĂ s.f. 1. Întrevedere acordată de către un demnitar unei persoane care l-a solicitat să-i vorbească (într-o chestiune oficială) ; timpul cât durează această întrevedere. 2. Interes pe care cineva îl poartă celui care i se adresează ; atenție, înțelegere. 3. Ședință (publică) a tribunalului, în care sunt ascultate părțile și pledoariile și în care se pronunță sentința. [< lat. audientia, cf. fr. audience].
pristavlisí, pristavlisésc, vb. IV (înv.) 1. (despre acte oficiale, documente) a prezenta, a înainta, a înmâna, a preda. 2. (despre persoane) a numi în funcția de pristav.
SÉCTĂ s.f. Grup de persoane formând o comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială; (p. ext.) grup de adepți ai unei doctrine. ♦ Clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. [Cf. fr. secte, lat. secta < sequi – a urma].
BREVÉT, brevete, s. n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat) prin care se conferă unei persoane o distincție, o calitate în virtutea căreia are anumite drepturi speciale. ◊ Brevet de invenție = document pe care organul de stat competent îl eliberează inventatorului sau persoanei căreia acesta i-a transmis drepturile sale și prin care se recunoaște dreptul acestora de a exploata exclusiv invenția un anumit timp; patentă. – Din fr. brevet.
RECÓRD, recorduri, s. n. Rezultat realizat într-o competiție sportivă oficială, a cărui valoare reprezintă cea mai bună performanță, omologată de o persoană juridică; p. gener. realizare maximă, performanță supremă obținută într-un domeniu de activitate, într-o acțiune etc. ◊ Expr. A bate recordul (în ceva) = a atinge treapta cea mai înaltă (în ceva). A ține (sau a deține) un record = a păstra un record obținut; a fi neîntrecut în... – Din fr. record.
PREȘEDÍNTE, -Ă, președinți, -te, s. m. și f. 1. persoană care conduce un organ de stat, o instituție, o organizație de stat, o asociație; persoană care prezidează o adunare, o dezbatere, o comisie etc.; prezident. 2. Denumire oficială dată șefului de stat al unor republici. – Din fr. président, lat. praesidens, -ntis (după ședea).
CÓNSUL, consuli, s. m. 1. (În republica romană) Titlul celor trei magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă; persoană purtând acest titlu. 2. persoană numită de un stat în funcția de șef al unei reprezentanțe oficiale cu rang de consulat în alt stat și care apără interesele economice, administrative și juridice ale unui stat, precum și pe cele ale cetățenilor acestuia. – Din fr. consul.
BASILÉU s.m. 1. (În Grecia homerică) Titlu purtat de conducătorii tribali. ♦ Titlu al celui de-al doilea arhonte în Atena antică. 2. (Ist.) Titlu oficial al regilor persani până la cucerirea arabă. 3. Titlu purtat de împărații bizantini; persoană având acest titlu. [Var. bazileu s.m. / < fr. basileus, cf. gr. basileus – rege].
SÉCTĂ s. f. 1. comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială. 2. grup de adepți ai unei doctrine filozofice sau politice. ◊ clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. (< fr. secte, lat. secta)
RÁBIN (‹ pol., germ.; de la cub. ebr. rabbi „învățătorul, stăpânul meu”) s. m. Titlu conferit unei personalități recunoscute ca o autoritate în domeniul religiei. Inițial o formulă de respect, din sec. 1 d. Hr. devine un titlu oficial atribuit experților în materie de legislație; ulterior, utilizat pentru a desemna orice persoană calificată să ia decizii în materie de legi. Ei aveau, mai târziu, în sarcină, să hotărască conform legii rabinice, nu numai în probleme religioase, ci și în cele civile. Ulterior, cu excepția comunităților ultraortodoxe, modelul care s-a impus pune accentul pe activitățile pastorale, sociale, pedagogice și ecumenice ale r.
AGÉNT ~ți m. 1) Reprezentant oficial al unui stat, al unei organizații sau instituții care are anumite însărcinări. ◊ ~ diplomatic persoană trimisă de un stat cu misiunea de a-l reprezenta în relațiile politice cu alt stat. 2) persoană care face spionaj; spion. 3) Factor activ care dă naștere unei acțiuni. ~ chimic. ~ fizic. 4) lingv.: Nume de ~ numele care indică autorul acțiunii unui verb. /<fr. agent, lat. agens, ~ntis
A CHEMÁ chem tranz. 1) A cere să vină mai aproape sau undeva (rostind numele celui poftit). 2) A impune (în mod oficial) să se prezinte într-un anumit loc. ◊ ~ la ordine a cere respectarea disciplinei. 3) (persoane, colectivități) A determina printr-o chemare (să efectueze o acțiune). ◊ ~ sub arme (sau sub drapel) a mobiliza. 4) (fapte, evenimente din trecut) A aduce în memorie; a evoca. /<lat. clamare
A DISPÚNE dispún 1. tranz. 1) (soluții, persoane etc.) A alege cu fermitate; a hotărî. 2) A cere în mod autoritar și oficial; a porunci; a ordona; a comanda. 3) (obiecte, ființe) A așeza într-o anumită ordine; a aranja; a orândui; a rândui; a ordona. 2. intranz. 1) A se folosi după bunul plac. 2) A repurta o victorie într-o competiție sportivă; a învinge; a birui. /<fr. disposer, lat. disponere
STAT1, state, s. n. 1. Organizație politică a clasei economicește dominante, care are ca scop apărarea ordinii economice existente și reprimarea împotriva altor clase; teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară. ◊ Stat socialist = stat de tip nou, înfăptuit și condus de clasa muncitoare, a cărui esență o formează dictatura proletariatului și care are ca scop desființarea exploatării și construirea societății fără clase. ◊ Loc. adj. De stat = a) care emană de la stat; b) care e condus și controlat de stat, care aparține statului; oficial; c) care angajează statul, care se referă la stat. ♦ Om (sau bărbat) de stat = persoană cu rol important în conducerea treburilor țării. 2. (La pl., în orânduirea feudală). Denumire a organelor reprezentative din anumite țări. Statele generale din Franța – Fr. état (lat. lit. status).
ADRÉSĂ ~e f. 1) Date privind locul (strada, numărul casei, apartamentului) unde este domiciliat cineva. A schimba ~a. Birou de ~e instituție care comunică la cerere adresa persoanelor dintr-o localitate. 2) Indicație pe scrisori, colete etc. cuprinzând numele și domiciliul destinatarului. 3) Scrisoare oficială. ~ de salut urare omagială din partea unei organizații, unui colectiv etc. [G.-D. adresei] /<fr. adresse
PURTĂTÓR, -OÁRE, purtători, -oare, adj., s. m. și f. (persoană) care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine. ◊ Purtător de cuvânt = persoană fizică sau juridică împuternicită să difuzeze în țară și în străinătate știri și textele documentelor oficiale sau ale unor organizații, instituții etc. Undă purtătoare = undă electromagnetică de înaltă frecvență, care, fiind modulată de un semnal de mesaj, servește la transmiterea acestuia. (Fin.) Obligație la purtător = obligație care nu poartă numele proprietarului. Purtător de germeni = organism uman sau animal care adăpostește microbi patogeni, de obicei într-una din cavitățile naturale ale corpului, constituind, în același timp, o sursă permanentă de infecție. – Purta + suf. -ător.
TARÍF, tarife, s. n. 1. Taxă oficială fixată pentru anumite prestații de serviciu, pentru vânzarea anumitor articole, transporturi de mărfuri și de persoane etc. ♦ Sumă de bani dată cuiva pentru o muncă depusă. 2. Tabel, listă cuprinzând prețurile unitare sau specifice pentru furnituri, servicii etc. (publice) și condițiile stabilite pentru aplicarea lor. 3. (În sintagma) Tarif vamal = tabel în care sunt înscrise taxele vamale la care sunt supuse mărfurile trecute peste granița unui stat. [Pl. și: tarifuri] – Din fr. tarif.
PARTICULÁR3 ~ă (~i, ~e) 1) Care are caracter izolat, individual; aparte. Fenomen ~. 2) Care aparține unei persoane ca individ izolat; a unei singure persoane; individual; privat; personal. Limuzină ~ă. ◊ Lecții ~e lecții care se dau în afara unei școli oficiale. În ~ a) în mod deosebit; în special; b) într-un grup restrâns. 3) Care dă posibilitatea de a deosebi un lucru de altul sau o ființă de alta; distinctiv; specific. Semne ~e. /<lat. particularis, germ. partikular
ADRÉSĂ, adrese, s. f. 1. Indicație (pe scrisori, pe colete etc.) cuprinzând numele și domiciliul exact al destinatarului. ◊ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A greși adresa = a) a nimeri în alt loc sau la altă persoană decât cea indicată; b) (fam.) a avea o părere greșită despre cineva sau ceva. 2. Comunicare oficială făcută în scris de o organizație, o instituție etc. – Fr. adresse.
A DESTĂINUÍ destăinui tranz. 1) (gânduri intime, frământări sufletești etc.) A comunica în mod confidențial; a încredința; a confia. 2) (persoane) A arăta așa cum este; a da pe față; a trăda. Ochii l-au destăinuit. 3) (secrete oficiale) A aduce la cunoștința generală; a da în vileag; a dezvălui; a divulga. /des- + a tăinui
VÍZITĂ, vizite, s. f. 1. Faptul de a merge la cineva în scopul unei întrevederi cu caracter prietenesc, oficial sau de curtoazie. ◊ Carte de vizită = bucată mică de carton, dreptunghiulară, pe care este scris numele unei persoane, profesiunea și titlurile sale, adresa etc., și pe care titularul o înmânează sau o trimite unor cunoscuți, cu diverse prilejuri. ◊ Expr. A fi în vizită cu cineva = a avea relații de prietenie cu cineva, a-și face vizite reciproc. 2. Oficiu prestat de medicul care se deplasează la domiciliul unui bolnav sau care primește un pacient pentru consultație. ♦ Deplasare zilnică făcută în saloanele unui spital, la patul bolnavilor, de către medici, însoțiți de personalul auxiliar. ◊ Vizită medicală = control medical (periodic) făcut salariaților, elevilor etc. 3. Deplasare la fața locului într-o localitate, într-o regiune, la un obiectiv, cu scopul de a le cunoaște, de a le controla etc. – Din fr. visite.
PROTÉST ~e n. 1) Manifestare deschisă prin care o persoană își exprimă dezacordul față de o acțiune socotită ca fiind ilegitimă sau injustă. 2) (în relațiile internaționale) Atitudine oficială de dezacord a unui stat față de acțiunile injuste sau periculoase ale altui stat. /<lat. protestum, it. protesto
LORD, lorzi, s. m. (În Anglia) 1. (În evul mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al camerei superioare a parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari. – Din engl., fr. lord.
SÍNDIC s. m. persoană aleasă să reprezinte interesele unei instituții, corporații, asociații. ♦ ~ (de bursă) = conducător al agențiilor de schimb ori al mijlocitorilor oficiali care prezidează asociația, corporația lor. (< fr. syndic)
ADRÉSĂ, adrese, s. f. 1. Indicație (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele și domiciliul destinatarului. ♦ Date care indică domiciliul unei persoane. ◊ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A greși adresa = a) a nimeri în alt loc sau la altă persoană decât cea indicată; b) (fam.) a avea o părere greșită despre cineva sau ceva, a se înșela asupra cuiva. 2. Comunicare oficială făcută în scris de o organizație, o instituție etc. 3. (Inform.) Expresie (numerică) pentru localizarea informației în memorie (3). – Din fr. adresse.
A AUTORIZÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A învesti cu autorizație (pentru a săvârși ceva în numele cuiva); a împuternici. 2) (fondarea unei organizații) A permite în mod oficial. /<fr. autoriser, it. autorizzare
SÍNDIC, sindici, s. m. persoană care era însărcinată cu administrarea patrimoniului unei instituții, corporații, societăți etc. ◊ Sindic (de bursă) = conducător al agenților de schimb ori al mijlocitorilor oficiali, care prezidează camera lor sindicală, face parte din organele de conducere a bursei și execută ordinele de bursă ale justiției și ale altor organe de stat. [Acc. și: sindíc] – Din fr. syndic.
DECLARÁȚIE, declarații, s. f. 1. Mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente; ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. ◊ Verb de declarație = verb care denumește acțiunea de a vorbi sau de a gândi. ♦ Act oficial prin care se aduce la cunoștință, se întărește o măsură luată; notificare. ♦ Mărturie, depoziție a unui martor. ♦ Relatare făcută în scris de către o persoană către un organ al administrației de stat, prin completarea unui formular; (concr.) formularul pe care se face această relatare. ♦ Formă de tratat internațional. 2. (În sintagma) Declarație de război = încunoștințare prealabilă și oficială făcută de un stat către alt stat cu privire la începerea războiului împotriva acestuia. [Var.: declarațiúne s. f.] – Din fr. déclaration, lat. declaratio, -onis.
EU pron. pers., pers. 1 sing. (mie, îmi, mi, (pe) mine, mă) 1) (indică persoana care vorbește) ~ lucrez. 2) (accentuează persoana care îndeplinește lucrarea, stând pe lângă un verb la un mod personal) Mai știu ~. ~ unul nu știu. 3) (se folosește în formula introductivă a actelor oficiale) ~, cutare, mă adresez... 4) (indică posesiunea) Îmi învăț lecțiile. Mi-a dat cartea. 5) (servește la formarea diatezei reflexive) Mă duc. Mi-amintesc. /<lat. ego
NOTIFICÁRE, notificări, s. f. Acțiunea de a notifica și rezultatul ei. ♦ Comunicare scrisă adresată unei persoane, prin organul competent, în scopul de a o informa că un fapt sau un act juridic a fost îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit; notificație. ♦ Înștiințare oficială făcută de un stat altor state, printr-o notă diplomatică, cu privire la poziția sa într-o anumită problemă internațională. – V. notifica.
DRESÁ, dresez, vb. I. Tranz. I. A învăța, a obișnui, a deprinde un animal să facă, la poruncă, anumite mișcări sau să îndeplinească anumite acțiuni. ♦ Fig. (Peior.) A învăța, a deprinde o persoană să se comporte într-un anumit fel, stabilit de mai înainte de alții. II. (Despre organe de stat sau reprezentanți ai acestor organe) A redacta, a încheia un act (oficial). – Din fr. dresser.
ADRÉSĂ s.f. 1. Indicație a numelui și a domiciliului unei persoane. ♦ Indicație, mențiune pe scrisori, colete etc., care conține numele și domiciliul destinatarului. ◊ Adresă bibliografică = totalitatea datelor de apariție a unei cărți; la adresa cuiva = cu privire la cineva. 2. Comunicare oficială în scris făcută de o instituție, o organizație etc. 3. Îndemânare, pricepere. 4. (Cib.) Expresie (numerică) indicând o sursă sau o destinație a informației ce urmează să fie înregistrată de o mașină cibernetică. [< fr. adresse].
REDÁCTOR, -OÁRE s.m. și f. persoană care scrie, care compune (un act, un articol). ♦ Scriitor, publicist, specialist care redactează un ziar, o revistă etc. ♦ Redactor responsabil (sau -șef) = conducătorul, responsabilul unei redacții, care are răspunderea oficială a celor publicate. ♦ Cel care pregătește pentru publicare lucrarea unui autor. [< fr. rédacteur].
PLURÁL, -Ă, plurali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de același fel. ◊ Pluralul autorității (sau al maiestății) = pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului = pluralul folosit în locul singularului în opere științifice, publicistice și oratorice. Pluralul modestiei = plural (folosit mai ales în vorbirea populară) de referire la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior. Pluralul politeții (sau al reverenței) = pluralul folosit în locul singularului în formule de adresare respectuoasă către cineva. 2. Adj. (Gram.) Care indică pluralul (1), de plural, al pluralului. ♦ Fig. (Rar) Multilateral. ◊ Atenție plurală = atenție distributivă. – Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural.
LICÉNȚĂ ~e f. 1) Grad universitar obținut după absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzătoare. 2) Examen susținut pentru a obține acest grad universitar. 3) Diplomă care confirmă acest grad. 4) Permisiune oficială de a practica o anumită profesiune, de a importa sau de a exporta anumite mărfuri. 5) Autorizație în baza căreia posesorul unui brevet de invenție cedează dreptul de exploatare a invenției altei persoane. 6) Brevet care acordă acest drept. 7) Lipsă de bună-cuviință; purtare lipsită de respect. 8): ~ poetică abatere conștientă de la normele limbii literare, condiționată de legile versificației sau de necesitatea obținerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia
OFICIÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care provine de la administrația sau de la autoritățile de stat; stabilit prin lege; de stat. Dezmințire ~ă. Știri ~e. Act ~. 2) Care reprezintă administrația statului; cu funcție administrativă. persoană ~ă. 3) și adverbial Care este caracteristic actelor guvernamentale sau documentelor administrative; în maniera actelor de stat. Stil ~. 4) Care se face în conformitate cu cerințele de stat; organizat de autoritățile competente. Ceremonie ~ă. Vizită ~. 5) fig. (despre persoane sau despre manifestările lor) Care manifestă gravitate și răceală în comportament; formal. [Sil. -ci-al] /<lat. officialis, fr. officiel
RECÉPȚIE, recepții, s. f. 1. Operație de luare în primire a unui material sau a unei lucrări, pe baza verificării lor cantitative și calitative. ♦ Serviciu într-o întreprindere hotelieră care are evidența persoanelor aflate în hotel, face repartizarea în camere a solicitatorilor etc. 2. (Tehn.) Primire a unei anumite forme de energie pentru a o transforma în altă formă de energie. 3. Reuniune, banchet cu caracter festiv (în cercurile oficiale). 4. (înv.) Primire, întâmpinare (cu caracter ceremonios) a unui oaspete. ◊ Discurs de recepție = discurs rostit într-o ședință solemnă de către un membru nou ales al unei academii. – Din fr. reception, lat. receptio.
CONVERTIBILITÁTE (‹ fr., lat.) s. f. Caracteristică a unei monede de a putea fi schimbată de persoane particulare, companii, instituții financiare cu alte monede, devize-aur, devize-argint, fără restricții sau control guvernamental. C. dă dreptul deținătorului unei bancnote de a pretinde și obliga banca de emisiune de a accepta, la cerere și la paritatea oficială, schimbarea bancnotei respective. C. presupune existența unei economii dezvoltate sau a depozitelor de valori internaționale (aur, dolari S.U.A. etc.).
SIGÍLIU, sigilii, s. n. 1. Obiect alcătuit dintr-o placă (fixată pe un mâner) pe care este gravată o monogramă, o emblemă, o efigie etc. și care se aplică pe un act oficial, ca dovadă a autenticității lui. ♦ Semn imprimat pe ceva (cu tuș sau cu ceară roșie) prin aplicarea unui sigiliu (1). ♦ Fig. Semn distinctiv, marcă. 2. Ceară roșie pe care s-a imprimat prin apăsare o ștampilă și care servește la sigilarea unui lucru, a unei încăperi etc. pentru a evita desfacera lui de către persoane neautorizate. [Var.: sigíl s. n.] – Din lat. sigillum.
A TRATÁ ~éz 1. tranz. 1) (persoane) A supune efectelor unui comportament (operând după împrejurări cu ceva). ~ cu bunăvoință. 2) A servi cu mâncare sau băutură. 3) (bolnavi sau bolile acestora) A supune acțiunii unui tratament; a lecui. 4) (substanțe, materiale etc.) A supune acțiunii unui agent chimic sau fizic. ~ semințe cu insecticide. 5) (probleme, teme, subiecte etc.) A prezenta în urma unor cercetări. 2. intranz. (despre părți oficiale interesate) A duce tratative în vederea încheierii unor convenții; a negocia. /<lat. tractare, fr. traiter
PARTICULÁR, -Ă adj. 1. Care aparține numai anumitor persoane sau anumitor lucruri. ♦ În particular = în mod deosebit, în special, mai ales. ♦ Care constituie proprietatea individuală a cuiva. ♦ Care este de formație sau de esență individuală. 2. Care are caracter individual; care este caracteristic, specific. ♦ (Log.; despre judecăți) În care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului. 3. Cu caracter neoficial; privat; (despre lecții) predat elevilor în afara orelor oficiale de școală. // s.n. Categorie filozofică, reprezentând o verigă de legătură între singular și general. [Cf. fr. particulier, lat. particularis].
ÎNCHEIÁ, închéi, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde în nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și strânge haina, cămașa etc. în nasturi, în copci; a-și lega șireturile de la încălțăminte. 2. A potrivi una într-alta părțile componente ale unui obiect; a îmbina, a uni. II. 1. A termina, a pune capăt, a sfârși o acțiune, o operație etc. ♦ Refl. (Rar) A ajunge la deplina dezvoltare, la maturitate. ♦ A trage concluzia, a conchide. ♦ Refl. (Rar) A se limita, a se rezuma la... 2. A stabili un acord, a definitiva un tratat etc. ♦ A redacta, a alcătui, a adresa un act oficial. – Lat. inclavare.