Rezultate din textul definițiilor
MONOLOG, monoloage, s. n. 1. Scena dintr-o lucrare dramatica in care un personaj, fiind singur pe scena, isi exprima cu glas tare gandurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiza psihologica, prin care personajul supune introspectiei propriile sentimente. ♦ Lucrare dramatica de proportii reduse, destinata sa fie interpretata de catre un singur actor. 2. Vorbire neintrerupta a cuiva, fara a da altuia timp pentru replica; vorbire cu sine insusi. [Pl. si: monologuri] – Din fr. monologue.
SINTAXA s.f. 1. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste reguli privitoare la construirea propozitiilor si a frazelor. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei. 2. Parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].
DEMONSTRATIE s. f. 1. rationament prin care se probeaza adevarul unei teoreme, al unei judecati. 2. manifestare, exteriorizare a unui sentiment, a unei atitudini etc. 3. manifestatie de masa cu caracter politic. 4. (mil.) exercitiu tactic prin care se urmareste inselarea inamicului. 5. procedeu de compozitie literara constand in descrierea unui fapt particular, povestirea unui eveniment. (< fr. demonstration, lat. demonstratio, /3/ rus. demonstratiia)
SINTAXA, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste regulile de imbinare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.
COMPUNERE s. f. 1. actiunea de a compune. 2. bucata literara sau muzicala; compozitie. 3. procedeu de formare a cuvintelor prin crearea unui cuvant nou din mai multe cuvinte intregi existente independent, cu ajutorul unor elemente de compunere sau din abrevieri. 4. lucrare scolara scrisa asupra unei teme; compozitie (6). (<compune)
ALEGORIE s. f. 1. procedeu artistic, bazat pe metafora, constand in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. opera plastica sau literara care foloseste acest procedeu. 3. (muz.) compozitie care da impresia ca urmareste desfasurarea unei povestiri imaginare. (< fr. allegorie, lat., gr. allegoria)
MANIERA, maniere, s. f. 1. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta in societate; comportare, tinuta. ◊ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare in societate. ♦ (La sg.) Politete, amabilitate; buna-cuviinta. 2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. ◊ Loc. adv. De (asa) (sau de o) maniera... = in (asa) chip..., in (asa) mod... 3. Ansamblu de mijloace de expresie si de procedee care alcatuiesc stilul particular al unui artist. ♦ (Peior.) Tendinta de a repeta, in arta, propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. ♦ Folosire mecanica a unor procedee stilistice intr-o opera literara, din cauza carora se ajunge la artificialitate. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. maniere.
ANTIMEMORII s. f. pl. Lucrare literara cu caracter evocator care nu respecta procedeele consacrate ale genului memorialistic. – Din fr. antimemoires.
MANIERISM s.n. 1. Afectare; superficialitate. 2. (Med.) Comportament gestual afectat la unii schizofrenici. 3. (Arte) procedeu formalist de realizare a unei opere literare sau artistice prin folosirea afectata si insistenta a unor mijloace de expresie create de un altul sau de artist insusi. 4. Curent artistic aparut in Italia in sec. XVI, care reprezinta in pictura o arta ce se adreseaza unei minoritati cultivate. [Pron. -ni-e-. / cf. fr. manierisme, it. manierismo].
STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascutit la varf, cu care se scria in antichitate pe tablite cerate. 2. Partea pistilului care se afla deasupra ovarului si poarta stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui continut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gandirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau scolilor artistice nationale. ◊ Figura de stil = v. figura (4) [in DEX ´98, DN]. 3. Mod, fel, maniera de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de munca = fel de a concepe munca si de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].
FABULA s.f. 1. Istorioara alegorica, de obicei in versuri, in care sunt satirizate anumite moravuri si deprinderi, folosindu-se procedeul personificarii animalelor sau lucrurilor. 2. Subiectul, textura unei scrieri literare. ♦ Povestire in care nu se poate deosebi realul de inventie, de nascocire. [< lat. fabula].
MANIERISM s. n. 1. lipsa de naturalete in comportare, afectare, afisare a unui mod de a fi altfel decat in realitate. ◊ ansamblu de procedee si mijloace de expresie formaliste in realizarea unei opere literare sau artistice, care cultiva eleganta si rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. forma de arta practicata mai ales in Italia in sec. XVI si XVII, prin efecte picturale rafinate, adresandu-se unei minoritati cultivate in materie artistica si literara. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr. manierisme)
MANIERISM s. n. 1. Comportare manifestata prin lipsa de naturalete, artificialitate, afectare2. 2. Formalism in realizarea unei opere artistice sau literare, rezultat mai ales din folosirea mecanica si repetata a anumitor procedee. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. manierisme.
FIGURA s.f. 1. Chip, fata, obraz. 2. Forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imaginea plastica (desenata, pictata, sculptata) a unui corp. ◊ Figura geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje (valet, dama etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de sah (cu o forma caracteristica). 3. Persoana; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolica sau alegorica. ◊ Figura de stil (sau poetica) = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant in vers sau in proza. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de pozitia termenului mediu in premise. 6. Pozitie, miscare (la dans, la scrima etc.). [< it., lat. figura].
ALEGORIE, alegorii, s. f. 1. procedeu artistic constand in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Opera literara sau plastica folosind aceasta forma de expresie (fabula, parabola etc.) – Din fr. allegorie, lat. allegoria.
SINTAXA s. f. 1. parte a gramaticii care studiaza regulile privitoare la imbinarea cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ♦ ~ poetica = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propozitiei si a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare. 2. parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. 3. ~ decorativa = ansamblul regulilor compozitiei decorative. 4. (inform.) ansamblul regulilor ce descriu modul de alcatuire a programelor conexe. (< fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)
FABULA ~e f. 1) Creatie literara alegorica, de obicei in versuri, in care sunt satirizate unele moravuri umane prin procedeul personificarii. 2) Povestire in care elementele imaginare nu se disting de cele reale. 3) rar Subiectul unei opere literare. /<lat. fabula
FABULA s. f. 1. specie a genului epic, alegorica, (in versuri), in care sunt satirizate anumite moravuri si deprinderi, prin procedeul personificarii animalelor sau lucrurilor. ◊ scurta naratiune la care participa animale personificate. 2. subiectul, textura unei scrieri literare. ◊ povestire in care nu se poate deosebi realul de inventie, de nascocire. (< lat. fabula)
FIGURA s. f. 1. chip, fata, obraz. ♦ (fam.) a-i face a (cuiva) = a pacali, a face cuiva o farsa. 2. forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imagine plastica a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje. ◊ (sah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoana; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolica sau alegorica a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant, imbogatindu-i-se semnificatia. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul in functie de pozitia termenilor in premise. 6. pozitie, miscare (la dans, la scrima, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)
ANTIROMAN s.n. Opera literara in proza de mai mare intindere, care isi propune sa reflecte realitatea cat mai putin alterata de procedee artistice conventionale. [< fr. antiroman].
PORTRET, portrete, s. n. 1. Pictura, desen, sculptura, fotografie etc. care infatiseaza chipul unei persoane. ◊ Portret-robot = desen al chipului unei persoane realizat pe baza relatarilor victimei sau ale martorilor. Portret-vorbit = procedeu de identificare criminalistica bazat pe descrierea semnalmentelor infractorului de catre victima sau de catre martori. 2. Infatisare a aspectului fizic si moral al unui personaj intr-o opera literara; opera literara cu un asemenea continut. [Pl. si: (inv.) portreturi] – Din fr. portrait.
COMPUNERE ~i f. 1) v. A COMPUNE. 2) lingv. procedeu sintactico-morfologic de formare a unui cuvant nou prin reunirea a doua sau a mai multor cuvinte. 3) mat. Operatie de determinare a rezultantei a doi sau mai multi vectori. 4) Lucrare pe o tema literara sau libera scrisa de un elev cu scopul verificarii cunostintelor lui. 5) inv. Rezultat al unui proces de creatie artistica; compozitie. [G.-D. compunerii] /v. a compune
CLASIC, -A, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, artistice) Care serveste ca model de perfectiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris dupa canoanele obisnuite, traditionale. ♦ (Despre scriitori, artisti, oameni de stiinta etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a carui opera isi pastreaza importanta de-a lungul veacurilor, ramane in patrimoniul cultural-stiintific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentreaza caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei actiuni, ale unei situatii etc.; tipic, caracteristic; care este folosit in mod curent. procedeu tehnic clasic 3. Care apartine clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.