Rezultate din textul definițiilor
AUTONOMÍE s. f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ♦ Situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

AUTONOMÍE ~i f. 1) Drept de autoguvernare (al unei regiuni, națiuni, minorități naționale etc.) în cadrul unui stat condus de o putere centrală. 2) Drept al unei persoane de a dispune liber propria voință; libertate. [G.-D. autonomiei] /<fr. autonomie, lat. autonomia

AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități conlocuitoare etc.) de a se administra singur în cadrul unui stat condus de o putere centrală; situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă pe care o poate parcurge un vehicul cu motor (navă, avion etc.) fără alimentare. ◊ Autonomie financiară = situația unui serviciu cu gestiune financiară independentă de aceea a organului care l-a creat și care îl controlează. Autonomia artei = diferențierea artei și a valorilor ei de celelalte forme ale conștiinței sociale și de valorile corespunzătoare acestora. [Pron. a-u-, pl. -ii, gen. -iei. / < fr. autonomie, it. autonomia, cf. gr. autos – însuși, nomos – lege].

CONFEDERÁȚIE s.f. 1. Unire sub o singură putere centrală a mai multor state sau teritorii, care își păstrează autonomia administrativă. 2. Reunire a unor organizații. [Gen. -iei, var. confederațiune s.f. / cf. lat. confoederatio, fr. confédération].

AUTONOMÍE s. f. 1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ◊ autoconducere. 3. distanță maximă pe care o poate parcurge o navă sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fără refacerea plinurilor de combustibil. 4. calitate a unui cuvânt de a avea un sens lexical deplin. (< fr. autonomie, lat. autonomia)

AUTONOMÍE s. f. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. [Pr.: a-u-] – Fr. autonomie (lat. lit. autonomia).

IMUNITÁTE s. f. 1. Rezistență a organismului față de acțiunea microbilor patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stăpânilor de pământ de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fără amestecul reprezentanților puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate parlamentară = situație de care se bucură membrii unei adunări legislative de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.

PREFÉCT, prefecți, s. m. 1. (În Roma antică) Demnitar care conducea o prefectură (1). 2. (În vechea organizație administrativă a țării) Șef al administrației și poliției într-un județ, care reprezenta aici puterea centrală. ◊ Prefect de poliție (sau al poliției) = șef de poliție în orașele mari ale țării. 3. Persoană care supraveghea și îndruma instrucția și educația într-o școală, în vechea organizare a învățământului din Imperiul Austro-Ungar. – Din lat. praefectus.

NOTÁR, notari, s. m. 1. Funcționar public învestit cu atribuția de a autentifica acte juridice, de a legaliza semnături, de a elibera copii legalizate, certificate etc. 2. (În vechea organizare administrativă a României) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitând de obicei atribuții de șef al poliției și de secretar comunal. – Din fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar.

PREFECTÚRĂ, prefecturi, s. f. 1. (În Roma antică) Oraș sau municipiu lipsit de dreptul de a-și alege magistrați. 2. Instituție care constituie forul administrativ și polițienesc suprem dintr-un județ, reprezentând aici puterea centrală; clădire în care își are sediul această instituție. 3. Funcția de prefect; timpul cât prefectul își exercită această funcție. – Din lat. praefectura, fr. préfecture.

PRÉTOR, pretori, s. m. 1. Magistrat roman cu înalte atribuții judiciare (și care adesea guverna o provincie romană). 2. (În vechea armată) Persoană numită pe lângă marile unități militare, cu atribuții în poliția administrativă și juridică în timp de război. 3. (În vechea organizare administrativă a țării) Șef al administrației și al poliției într-o plasă, care reprezenta aici puterea centrală. – Din lat. praetor, -oris.

PREFÉCT s.m. 1. Titlu dat unui demnitar roman care conducea o prefectură (1); comandant, căpetenie. 2. (În trecut) Conducătorul administrativ al unui județ, reprezentând puterea centrală a statului. [< lat. praefectus, fr. préfet].

PRÉTOR s. m. 1. magistrat roman cu rang imediat inferior consulului. 2. (în trecut) persoană pe lângă marile unități militare, cu atribuții în timp de război sau de mobilizare în poliția administrativă și judiciară. 3. reprezentant al puterii centrale într-o plasă, cu atribuții administrative și de poliție. (< lat. praetor)

SCLERÓZĂ1 s. f. 1. indurație a țesuturilor, în special a celui conjunctiv; sclerom. ♦ ~ în plăci = boală prin leziuni cu multiple focare de demielinizare, diseminate în sistemul nervos central, putând antrena tulburări neurologice diverse. 2. (fig.) stare a ceea ce nu mai este capabil de evoluție, de adaptare, a ceea ce și-a pierdut orice suplețe. (< fr. sclérose)

ALEXANDRU, numele a opt papi. Mai importanți: 1. A. III (Rolando Bandinelli) (1159-1181). În scopul întăririi autorității papale a luptat împotriva împăratului Frederic I Barbarossa și a lui Henric II, regele Angliei. 2. A. VI (Rodrigo Borgia) (1492-1503). A încercat să supună Italia centrală puterii lui pe calea corupției, trădării și asasinatului.

TRIPLA ALIANȚĂ, denumire a blocului politic și militar, constituit în 1882 prin aderea Italiei la alianța dintre Germania și Austro-Ungaria (încheiată în 1879). S-a caracterizat printr-o politică agresivă. Ascuțirea contradicțiilor dintre statele T.A. și cele ale Antantei a provocat izbucnirea Primului Război Mondial. S-a destrămat în 1915, prin ieșirea Italiei din blocul militar al Puterilor centrale și aderarea acesteia la Tripla Înțelegere.

BATTENBERG, Aleksander (1857-1893), prinț german, cneaz al Bulgariei (1879-1886). Politică externă favorabilă Puterilor centrale.

BREST-LITOVSK, Tratatele de Pace de la ~, semnate între Puterile centrale și aliații lor (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia) pe de o parte, Rep. Ucraina (9 febr. 1918 ) și Rusia Sovietică (3 mart. 1918), pe de altă parte. Ele încheiau ostilitățile între aceste state în primul război mondial. Se recunoștea pierderea de către Rusia Sovietică, a Poloniei, Lituaniei, Ucrainei, o parte a Bielorusiei, a provinciilor baltice, a Finlandei și Transcaucaziei. Izolată ca urmare a acestui tratat, România a fost silită să semneze Pacea de la București.

CARP, Petre P. (1837-1919, n. Iași), publicist și om politic român. Junimist; șeful Partidului Conservator (1907-1912). A fundamentat programul politic al Partidului Conservator, cunoscut sub numele de „Era nouă”. De mai multe ori ministru sau prim-min. (1900-1901, 1910-1912). Adept al participării României la primul război mondial alături de Puterile centrale. Activitate de cronicar literar și dramatic; traduceri.

CRISPI, Francesco (1918-1901), om politic italian. A susținut ideea unificării Italiei sub forma concepută de G. Mazzini; a pregătit și a sprijinit expediția celor 1000 (1860); ca prim-min. al Italiei (1887-1891, 1893-1896) a militat pentru o cît mai strînsă apropiere față de Puterile centrale și pentru expansiunea colonială în Africa.

REICHSTAG [ráiʃtag] (cuv. germ.) 1. (În Ev. med.) Denumire dată unuia dintre organele puterii centrale în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. 2. Denumire dată parlamentului german în Confederația Germană de Nord (din 1867), în Imperiul German (din 1871) și în Republica de la Weimar (1919-1933). După acapararea puterii de către naziști, R. a devenit un instrument al acestora.

SAVIMBI, Jonas (Malheiro) (1934-2002), om politic angolez. Fondator (1966) al partidului Uniunea Națională pentru Independența Totală a Anglolei (UNITA). S-a opus (1975) regimului lui A. Neto sprijinit de Africa de Sud, de statele occidentale și a condus în anii '80 ai sec. 20 o gherilă contra puterii centrale.

RÁDĂ2, rade, s. f. (La unele popoare slave) Denumire dată consiliului, adunării, organului central al puterii. – Din pol., rus. rada.

CÉNTRU s.n. și m. I. 1. (Mat.) Punct față de care punctele unui cerc sau ale unei sfere se află la egală depărtare. ♦ Punct al unui ansamblu de figuri geometrice la care se raportează celelalte puncte ale ansamblului. 2. Punct de mijloc, central, al unui spațiu, al unei suprafețe. ♦ (Sport) Centru-înaintaș = jucător de la mijlocul liniei de înaintare (la anumite jocuri). II. Loc, punct unde sunt localizate anumite funcții, activități; sediu al unei activități. ♦ Loc către care converg anumite forțe. ♦ Oraș mare în care sunt concentrate organele de conducere ale județului, ale regiunii etc. ♦ Instituție superioară conducătoare; putere administrativă centrală. ♦ Centri nervoși = părți ale sistemului nervos unde se primesc e*********e periferice și de unde pornesc e*********e centrale. [Pl. -re, -ri. / < lat. centrum, cf. it. centro, fr. centre].

CÉNTRU1 I. s. n. 1. (mat.) punct față de care punctele unui cerc sau ale unei sfere se află la egală depărtare. ◊ punct al unui ansamblu de figuri geometrice la care se raportează celelalte puncte ale ansamblului. 2. punct central al unui spațiu, al unei suprafețe. ◊ punct marcat la mijlocul terenului de joc la fotbal, handbal etc. 3. loc(alitate) în care sunt concentrate anumite activități (politico-administrative, economice, culturale etc.) ◊ instituție superioară conducătoare; putere administrativă centrală. ◊ instituție care concentrează o activitate științifică. 4. (fiz.) punct de aplicație al rezultantei unui sistem de forțe. 5. poziție politică de mijloc, între concepțiile de dreapta și de stânga. II. s. m. 1. (anat.) punct în care sunt localizate anumite funcții. ♦ ~ nervos = grup de celule nervoase unde se primesc e*********e periferice și de unde pornesc e*********e centrale. 2. jucător aflat în mijlocul liniei de atac sau de apărare la anumite jocuri sportive. (< fr. centre, lat. centrum)

CONFEDERÁȚIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Uniune de state sau de unități terit., autonome sau independente, avînd anumite organe centrale ale puterii de stat în comun (parlament, guvern, șef de stat etc.). Astfel de confederații au fost: pînă în 1848, Confederația elvețiană; între 1778 și 1787, S.U.A.; între 1815 și 1866, Confederația germană. Confederația constituie, în general, o etapă de trecere spre constituirea unui stat federal și chiar unitar. 2. Denumire dată unor asociații de organizații obștești (ex. Confederația Generală a Muncii din Franța).

SOVIÉT, soviete, s. n. (În fosta U.R.S.S.) Organ al puterii de stat centrale și locale format din deputați aleși de cetățeni. [Pr.: -vi-et] – Din rus. sovet.

SOVIÉT ~e n. Organ al puterii de stat centrale și locale din Uniunea Sovietică. /<rus. sovet

SOVIÉT s.n. (În fosta U.R.S.S.) Organ al puterii de stat centrale și locale, format din deputați aleși de cetățeni. [Pron. -vi-et. / < rus. soviet].

SOVIÉT s. n. (în fosta URSS) 1. consiliu de muncitori sau de militari în timpul revoluțiilor ruse din 1905 și 1917. 2. organ al puterii de stat centrale și locale, din deputați aleși de cetățeni. (< rus. soviet)

ATÓM (‹ fr., lat.) s. m. 1. Particulă din care sînt alcătuite toate substanțele, solide, lichide, sau gazoase. Reprezintă cea mai mică parte a unei substanțe simple (element chimic) care mai păstrează însușirile chimice ale acesteia. Este format din dintr-un nucleu central și electroni. Poate exista fie liber, fie în combinații cu alți atomi (identici sau diferiți) alcătuind molecula. A. social = noțiune introdusă în psihosociologie de J.L. Moreno, desemnînd cea mai mică unitate viabilă a matricei sociometrice, nucleul tuturor relațiilor socioafective (numite „tele”-uri) care s-au constituit în jurul unui individ.

CÉRERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. 1. Solicitare; rugăminte. 2. Pretenție, exigență; revendicare. 3. Căutare, cerință; cantitate de bunuri și de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ◊ Cerere solvabilă = (în economia de mărfuri) cerință de mărfuri și de servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicită. 4. Sesizare adresată unui organ de jurisdicție sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoașterea sau apărarea unui drept. ♦ (Concr.) Petiție. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci când este supusă unui proces de curățare biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.

FOTOGRÁMĂ, fotograme, s. f. 1. Fotografie specială (luată din avion sau din puncte înalte), care îndeplinește condiția de a oferi o perspectivă centrală, pe baza căreia se pot face măsurători precise asupra obiectului a cărui imagine o reproduce și care se folosește mai ales în topografie și în cartografie. 2. Porțiune a unei pelicule cinematografice care conține o imagine (statică) completă. – Din fr. photogramme.

CONSEMNAȚIÚNE, consemnațiuni, s. f. Operație prin care o persoană fizică sau juridică dispune păstrarea unei sume de bani pe numele și la dispoziția altei persoane la o instituție autorizată în acest scop; consemnare. ◊ Casa de economii și consemnațiuni = instituție centrală la care oamenii își pot depune economiile pentru păstrare și valorificare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. consignation (refăcut după semn).

MICROCENTRÁLĂ, microcentrale, s. f. centrală electrică sau centrală de termoficare de mică putere, folosită mai ales la țară. – Din fr. microcentrale.

NÁVĂ s.f. 1. Nume generic dat tuturor mijloacelor sau vehiculelor de navigație; vas, corabie, vapor, barcă. ♦ Vehicul aerian care zboară; aeronavă. ◊ Navă cosmică (sau spațială) = astronavă; navă de linie = cea mai mare navă de război, prevăzută cu artilerie grea, mijlocie și antiaeriană, precum și cu o cuirasă puternică; navă-far = navă ancorată în locurile primejdioase unde nu se poate construi un far. 2. Partea centrală a unei biserici creștine; naos. [< it. nave, cf. lat. navis, gr. naus].

CÉRERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. I. 1. Solicitare, dorință, rugăminte. 2. Pretenție, exigență, revendicare. 3. Căutare, cerință. ◊ Cerere și ofertă = raportul dintre necesitatea de cumpărare și cantitatea de mărfuri aduse pe piață. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere. II. (Concr.) Petiție. III. (Tehn.; în expr.) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci când este supusă unui proces de curățare biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat.

TURNÁNT, -Ă, turnanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. Care se învârtește în jurul unui ax central; rotitor. ◊ Ușă (sau poartă) turnantă = ușă (sau poartă) formată din mai multe aripi, care se rotesc în jurul unui ax vertical central. Placă turnantă = placă mobilă de oțel sau de fontă, prevăzută cu șine, folosită în depouri și ateliere pentru a permite locomotivelor și vagoanelor trecerea de pe o linie pe alta, sau întoarcerea lor. 2. S. f. Mică bibliotecă care se poate învârti în jurul unui ax central. 3. S. f. Loc unde cotește (în forma unui arc de cerc) un drum, o pistă sportivă. – Din fr. tournant.

GUVÉRN ~e n. Organ suprem al unui stat având putere executivă și de dispoziție; organ central al administrației de stat; consiliu de miniștri. /Din a guverna

CÁRPEN (lat. carpinus) s. m. Arbore din familia betulaceelor, înalt pînă la 28 m, cu frunze ovale dințate și cu flori grupate în amenți (Carpinus betulus). Lemnul c. este dens, rezistent și are o mare putere calorică. Crește în Europa și Asia centrală.

REGÍNA ~e f. 1) (în unele state; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Condu-cătoare absolută a țării; suverană. ~a An-gliei. 2) Soție de rege. 3) fig. Persoană care domină o anumită sferă prin calitățile sale excepționale; prima în genul său. ~a frumu-seții. ◊ ~a-nopții a) plantă erbacee cu flori albe sau violete, care se deschid noaptea, răspândind un miros puternic; b) denumire dată Lunii. 4) Albina femelă care depune ouă; matca. 5) (la jocul de șah) Piesă centrală ca importanță (a doua după rege), care poate fi mișcată în orice direcție; damă. [G.-D. regi-nei] /<lat. regina

DÉBIT1, debite, s. n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de băuturi spirtoase = cârciumă. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secțiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ◊ Debit instalat = valoare maximă a debitului de apă care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitate de material sau de obiecte produse de o mașină sau de o instalație într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitată de o instalație într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit c*****c = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numărul de lovituri care poate fi tras de o gură într-o anumită cantitate de timp. ♦ Fig. Afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. – Din fr. débit.

CUPTÓR, cuptoare, s. n. 1. Construcție de cărămidă, de piatră, de metal sau de lut, pentru copt pâinea și alte produse de panificație. ♦ Cantitate de pâine, de plăcinte etc. care se poate coace o dată. ♦ Platformă zidită în prelungirea vetrei și pe care se doarme la țară. ◊ Expr. A sta (sau a zăcea) pe cuptor sau a se muta de pe vatră pe cuptor = a trândăvi. A aduce (părinților) noră pe cuptor = a se însura. ♦ Despărțitură la mașina de gătit, în care se coc prăjituri, pâine sau se rumenesc mâncărurile. 2. Construcție specială de încălzire, constituită dintr-o cameră cu pereți metalici căptușiți cu material refractar în vederea supunerii unui material la tratamente termice, de topire sau la alte operații tehnologice. ◊ Cuptor de cărămizi = cantitate de cărămizi brute (din argilă) așezate în așa fel încât să poată fi încălzite până la incandescență de un foc central înăbușit. Cuptor de var = varniță. 3. Fig. Căldură mare; arșiță. ◊ (Pop.; în sintagma) Luna lui cuptor = (luna) iulie. – Lat. *coctorium.

CONSÍLIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. ◊ Consiliu de stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă; b) denumire dată organului consultativ al șefului statului; organul suprem al jurisdicției administrative; organul administrativ central. Consiliu de miniștri = totalitatea miniștrilor îndeplinind funcția de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit din membrii familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu științific = colectiv însărcinat cu îndrumarea muncii științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. Consiliu redacțional = organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

PIGMÉU s.m. 1. Personaj mitologic despre care se credea că ar fi făcut parte dintr-un neam de pitici cu care s-ar fi luptat Hercule. 2. Pitic de rasă neagră din Africa centrală, cu înălțimea între 1,20 și 1,40 m. ♦ (Fig.) Om fără valoare, fără putere, fără merite. [Cf. fr. pygmée, gr. pygmaios < pygme – mare cât un cot].

REPARTITÓR, repartitoare, s. n. Dispozitiv cu ajutorul căruia se poate face schimbarea legăturilor dintre liniile exterioare și cele interioare ale unei centrale telefonice. – Din fr. répartiteur.

REPARTITÓR s.n. Dispozitiv cu ajutorul căruia se poate face schimbarea legăturilor dintre liniile exterioare și cele interioare ale unei centrale telefonice. [< fr. répartiteur].

REPARTITÓR s. n. dispozitiv cu ajutorul căruia se poate face schimbarea legăturilor dintre liniile exterioare și cele interioare ale unei centrale telefonice. (< fr. répartiteur)

CENTRÁL ~ă (~i, ~e) 1) Care se află în centru; situat în centru. Străzile ~e ale orașului. Cartier ~. 2) (despre instituții, organe, foruri etc.) Care conduce activitatea într-un anumit domeniu; cu rol conducător. putere. 3) fig. Care are valoare de esență; principal; fundamental. Idee ~ă. /<fr. central, lat. centralis

IRAZÚ [irasú], vulcan activ în America centrală (Costa Rica). Alt.: 3.432 m. Ultima erupție în 1963. De pe vârful său se pot vedea atât Oc. Atlantic, cât și Oc. Pacific.

NEAGOE BASARAB, domn al Țării Românești (1512-1521). Descendent din boierii Craiovești, domnia sa a marcat apogeul puterii acestei familii. Pe plan intern, a dus o politică de întărire a autorității centrale. S-a aflat în bune relații cu Ungaria, Polonia și Veneția, bucurându-se în același timp de încrederea turcilor. Preocupat de dezvoltarea culturii, în timpul lui s-a tipărit la Târgoviște „Evangheliarul” (1512), au fost reconstruite mănăstirile Snagov, Tismana, Cozia, biserica vechii mitropolii din Târgoviște și s-a construit biserica din Șcheii Brașovului și biserica mănăstirii Curtea de Argeș. Autor al Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, operă de mare valoare literară și istorică, reprezentativă pentru umanismul sud-est european.

ADMINISTRÁȚIE ~i f. 1) Totalitate a organelor care administrează un stat. ~ centrală. 2) Organ de conducere al unei întreprinderi sau al unei instituții; direcție; cârmuire. 3) Totalitate a puterilor de guvernământ asupra unui teritoriu fără a avea dreptul de a dispune de acesta. [G.-D. administrației; Sil. -ți-e] /<fr. administration, lat. administratio, ~onis

CONSILIU s. n. 1. sfat, povață, sfătuire. 2. colectiv de conducere, de administrare, avizare sau consultare etc. în activitatea unor organe ori organizații, instituții etc. ◊ ședință a unui astfel de colectiv. 3. denumire dată (îndeosebi în structura statelor de tip comunist) unor organe sau organisme centrale de partid și de stat. ◊ ~ de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat; cabinet (II); ◊ ~ de administrație = comitet de conducere al unei societăți comerciale sau industriale pe acțiuni. (<lat. consilium, fr. conseil)

CASCADĂ (‹ fr.) s. f. 1. Cădere naturală de apă pe cursul unui rîu, fluviu sau torent provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii. Frecvente în regiunile calde și umede peste fostele praguri glaciare, în unitățile înalte de relief unde bancurile de roci dure alternează cu altele mai moi. C. cu cea mai înaltă cădere de apă din lume este Angel (Venezuela, 979 m). În România cea mai înaltă c. este Izvorul Cailor (M-ții Rodnei, 150 m). ♦ C. de hidrocentrale = grup de centrale hidroelectrice, în componența unui sistem hidroenergetic amenajate în serie pe un curs de apă, ce pot avea sau nu lacuri proprii de acumulare. ♦ Expr. Cascadă de rîs = rîs zgomotos, sacadat și prelungit. 2. (TEHN.) Montaj în c. = mod de legare a unor aparate, mașini sau circuite electrice pentru a îmbunătăți factorul de putere sau pentru a modifica fără pierderi turația acestora.

MÍNĂ1 ~e f. 1) Subteran de unde se exploatează zăcăminte minerale. 2) Ansamblu de lucrări și de instalații ce țin de extragerea zăcămintelor minerale. 3) Parte centrală de grafit sau de alt material a unui creion. 4) fig. Sursă inepuizabilă (de bogăție). 5) Armă explozivă al cărei dispozitiv poate exploda în pământ sau în apă. Câmp de ~e. [G.-D. minei] /<fr. mine, germ. Mine

REGÍSTRU s.n. 1. Condică în care se consemnează diferite date și acte oficiale. 2. Dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează tirajul sau închiderea unui canal, a unui cilindru. 3. Suprafața dintre două profiluri orizontale care se întind pe lungimea unei fațade. 4. Întinderea scării muzicale pe care o poate emite un instrument sau o voce. ♦ (Concr.) Garnitură de tuburi de orgă (sau de coarde de clavecin) cu acordaj diferit, dar cu același timbru. 5. Dispozitiv folosit în centralele telefonice automate la dirijarea selecției legăturilor. ♦ Registru de memorie = dispozitiv care face parte din organele de comandă și calcul ale unui calculator electronic. 6. (Poligr.) Ansamblul semnelor de reper care indică suprapunerea exactă a tiparului pe ambele fețe ale hârtiei. [< fr. registre, it. registro, germ. Register].

CAZÁN, cazane, s. n. 1. Vas mare de metal, de formă cilindrică sau tronconică, deschis, care servește, în gospodărie sau în tehnică, la încălzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apă pentru a fi încălzită (și transformată în aburi). ◊ Cazan de abur = instalație constituită dintr-un focar, dintr-un sistem fierbător, supraîncălzitor de abur etc., utilizată pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textilă etc. ♦ Instalație, folosită pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuințării vaporilor ca forță motrice, la încălzirea caloriferelor etc. ♦ Instalație compusă dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosită la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Căldare (II). Cazanele Dunării. - Din tc. kazan.

CILÍNDRU, (1, 2, 3, 4) cilindri, s. m. (5) cilindre, s. n. 1. S. m. Suprafață obținută prin deplasarea unei drepte paralele cu ea însăși, astfel încât să se sprijine mereu pe o curbă închisă și fixă. 2. S. m. Corp geometric mărginit de un cilindru (1) și de două plane paralele. 3. S. m. Piesă cilindrică componentă a unor mașini, care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ de mașină tubular în interiorul caruia se deplasează un piston (la motoare cu ardere internă, la mașini cu abur, la compresoare etc.). 4. S. m. (În sintagma) Cilindru central = partea centrală a rădăcinilor și tulpinilor plantelor vasculare. 5. (Înv.) Joben. – Din fr. cylindre, lat. cylindrus.

REGÍSTRU s. n. 1. condică în care se consemnează diferite date și acte oficiale. ♦ ~ de stare civilă = condică în care sunt înregistrate nașterile, căsătoriile, decesele etc. 2. dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează tirajul sau închiderea unui canal, a unei conducte. 3. (arhit.) suprafața orizontală de decorație între două chenare sau delimitată compozițional. 4. întindere a scării muzicale pe care o poate emite un instrument sau o voce. ◊ garnitură de tuburi (la orgă), de butoane (la acordeon) sau de coarde (la clavecin) cu acordaj diferit, dar cu același timbru. ◊ (fig.) trăsăturile particulare, tonalitatea proprie unei opere literare, a unui discurs etc. ◊ ansamblu de idei, de teme etc. 5. dispozitiv folosit în centralele telefonice automate la dirijarea selecției legăturilor. 6. (și s. m.) circuit, dispozitiv din organele de comandă și de calcul ale unui calculator electronic destinat memorării. 7. (poligr.) ansamblul semnelor de reper care indică suprapunerea exactă a tiparului pe ambele fețe ale hârtiei. 8. (mar.) instituție de stat, societate care stabilește normele de construcție a navelor, ce trebuie respectate de proprietar sau armator. (< fr. registre, it. registro, germ. Register)

NERV ~i m. 1) Formație anatomică, cu aspect fibros, albicioasă, care se ramifică de la sistemul nervos central spre diversele organe interne și exteme. ~ul optic. 2) la pl. Sistem nervos; constituții nervoase. ◊ Boală de ~i stare de nervozitate extremă. 3) la pl. Stare de enervare, iritare; nervozitate; surescitare. ◊ A avea ~i a fi enervat. A-și calma ~ii a-și potoli surescitarea. Războiul ~ilor stare de tensiune extremă între adversari. 4) la sing. fig. putere vitală; vigoare; vitalitate. ◊ A avea ~ a fi plin de viață; energic; dinamic. 5) Ligament sau fibră musculară. 6) la sing. Parte esențială, de bază. /<lat. nervus, it. nervo

BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.

BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; bucată groasă de lemn de foc; buștean. ◊ Expr. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut.

SELÉCȚIE s. f. 1. alegere de persoane sau lucruri după un anumit criteriu și cu un anumit scop; selecționare. ◊ (lingv.) operație prin care sunt alese unități din axa paradigmatică. 2. (biol.) proces natural ori provocat care favorizează supraviețuirea sau înmulțirea preferențială a anumitor indivizi. ♦ ~ naturală = supraviețuirea și continua evoluție a speciilor animale și vegetale cu o mai mare putere de adaptare la mediu și dispariția celor mai puțin dotate; ~ artificială = metodă de ameliorare a speciilor animale și vegetale în selecționarea în vederea reproducției a indivizilor care întrunesc cele mai multe calități biologice. 3. (mat.) orice mulțime finită de elemente observate. ◊ (stat.) parte selectată dintr-o colectivitate spre a servi la o cercetare selectivă. 4. operație de alegere efectuată de un selector telefonic pentru a asigura legătura între doi abonați ai unei centrale automate. (< fr. sélection, lat. selectio)

UNIVERSÁLE (UNIVERSÁLII) (‹ lat.) Proprietate care poate fi predicată despre toți indivizii de un anumit fel (precum „roșul”) sau relație (relația de rudenie, cum ar fi cea de frate, relațiile cauzale, relațiile de spațiu sau timp). Introducerea conceptului în filozofie se atribuie lui Socrate. Chestiunea de ordin metafizic cu privire la u. se referă la natura reală a u., generând așa-numita ceartă (disputa, problema) universaliilor. În Antic., discutată în contradictoriu de Platon și Aristotel, ea devine centrală în Ev. med. când s-au conturat trei poziții principale: realismul (u. există independent de lucrurile particulare); nominalismul (u. nu există independent de lucrurile particulare); conceptualismul (u. există numai în minte). În sec. 20 problema u. a renăscut mai ales în tradiția filozofiei analitice (Frege, Russell, Wittgenstein, Quine). V. realism, nominalism, conceptualism.

NERV, nervi, s. m. 1. Organ de transmisiune a impulsului nervos, care unește sistemul nervos central cu periferia organismului (piele, organe de simț, mușchi, glande etc.) și care este format din mănunchiuri de fibre reprezentând prelungirile neuronului înconjurate de o teacă constituită din mielină. ◊ Boală de nervi = boală nervoasă. Bolnav de nervi = persoană care suferă de o boală nervoasă. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) nervi = a fi irascibil, iritabil, predispus la ceartă, nervos. A-l apuca nervii = a avea o criză nervoasă, un acces de nervi. A avea nervii slabi = a fi ușor iritabil sau impresionabil. ♦ (La pl.; rar) (Stare de) surescitare, enervare, nervozitate. 2. (Bot.; rar) Nervură (1). 3. Fig. (La sg.) putere, vigoare; energie; ritm susținut. – Din lat. nervus, it. nervo.



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)