Rezultate din textul definițiilor
EMÁIL, emailuri, s. n. 1. Masă sticloasă obținută prin topire sau prin sinterizare, constituită în special din siliciu și din bariu, care se aplică pe suprafața unor obiecte metalice sau ceramice, pentru a le proteja împotriva coroziunii, a le îmbunătăți rezistența mecanică, a realiza izolarea lor electrică, în scop decorativ etc.; smalț, glazură. 2. Obiect emailat. 3. Peliculă obținută pe bază de rășini, care au în conținutul lor pigmenți. – Din fr. émail.
PRESURIZÁ vb. I. tr. A face sau a menține o presiune normală în cabina unui avion care zboară la mari înălțimi sau a unui vehicul spațial. ♦ A menține o anumită presiune în elementele ermetizate ale unei structuri pentru a-i mări rezistența mecanică. [< fr. pressuriser].
VINILÍN s. n. Masă plastică pe bază de vinil, cu mare rezistență mecanică, având multiple întrebuințări în industrie și la fabricarea obiectelor de larg consum. – Din vinil.
ZIRCÓNIU s.n. Metal alb-cenușiu, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare. [-niu, pron. -nìu; simb. Zr] (din fr. zirconium)
TERMOREZISTÉNȚĂ, termorezistențe, s. f. Proprietate a unor materiale de a păstra o anumită rezistență mecanică la creșterea temperaturii. – Termo- + rezistență (după fr. thermorésistivité).
SECURÍT s. n. Geam de siguranță cu o rezistență mecanică mărită și care, datorită tensiunilor interne obținute în urma unui tratament termic, se transformă la spargere în pulbere, fără a forma cioburi și așchii. – Din germ. Sekurit.
MODÚL2 ~e n. 1) (în arhitectura clasică) Unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții. 2) Coeficient care caracterizează proprietatea de rezistență mecanică a materialelor. ~ de torsiune. 3) Parte componentă (și detașabilă) a unui ansamblu. ~ de bibliotecă. 4) Parte principală a unui vehicul spațial. /<fr. module
VINILÍN s.n. Masă plastică cu mare rezistență mecanică, având multiple întrebuințări în industrie și la fabricarea obiectelor de larg consum. [Nume comercial].
ANDURÁNȚĂ s.f. 1. Capacitatea de a rezista la eforturi fizice; răbdare. 2. rezistență mecanică (a unui motor). (< fr. endurance)
PATENTÁ vb. I. tr. 1. A acorda (cuiva) o patentă (1); a breveta. 2. A căli un metal în plumb. ♦ A trata termic o sârmă de oțel pentru a-i da o rezistență mecanică mare. [< fr. patenter].
PATENTÁ vb. tr. 1. a acorda (cuiva) o patentă (1); a breveta. 2. (tehn.) a trata termic o sârmă sau o bandă de oțel pentru a-i da o rezistență mecanică mare. (< fr. patenter, germ. patentieren)
VINILÍN s. n. masă plastică cu mare rezistență mecanică, sub formă de foi, din policlorură de vinil. (< vinil + -in)
SCÁNDIU (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. Scandi[navia]) s. n. Element chimic (Sc; nr. at. 21, m. at. 44,956) din grupa pământurilor rare, alb-cenușiu, cu luciu metalic; se găsește în natură sub formă de oxid. A fost descoperit de suedezul L.F. Nilson, în 1879. Utilizat pentru obținerea aliajelor ușoare cu mare rezistență mecanică și la coroziuni, în calitate de catalizator al conversiunii para-orto- a hidrogenului la temperaturi înalte, ca filtru de neutroni în tehnica nucleară.
BUZDUGAN, Gheorghe (n. 1916, Sighișoara), inginer electromecanic român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul rezistenței materialelor și mecanicii. Studii tensiometrice privind rezistența elementelor metalice la hidrocentralele de pe Argeș și Lotru, Porțile de Fier I.
ȘASÍU, șasiuri, s. n. 1. Cadru rigid de rezistență care se montează pe osiile unui vehicul cu tracțiune mecanică și care susține caroseria. 2. Nume purtat de diferite tipuri de rame sau de cadre, întrebuințate în industrie, în legătoria de cărți, în tipografie etc. – Din fr. châssis.
ORTOTRÓPIC, -Ă (‹ fr. {i}; {s} orto- + gr. trope „răsucire”) adj. 1. (FIZ.; despre corpuri) Care are aceeași strălucire, indiferent de direcțiile de iluminare și de observație. 2. (mecanicĂ; despre materiale) Care are proprietăți elastice, precum lemnul și rezistențe diferite în două sau mai multe direcții, perpendiculare una pe lata.
AERODINÁMIC, -Ă I. adj. referitor la aerodinamică. ◊ (despre vehicule sau profilul lor) construit în așa fel, încât să întâmpine la înaintare o rezistență minimă la frecarea cu aerul. II. s. f. ramură a mecanicii fluidelor care studiază mișcarea corpurilor într-un mediu gazos. (< fr. aérodynamique)
AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul mișcării aerului1 și, în general, al gazelor, precum și cu studiul mișcării corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamică (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât să întâmpine în deplasare, o rezistență minimă din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
JENA [jéna], oraș în partea central-estică a Germaniei (Turingia), la E de Erfurt, pe râul Saale; 100,4 mii loc. (1993). mecanică de precizie; ind. electronică, optivă (uzinele „Carl Zeiss”) și chimico-farmaceutică. Fabrică de sticlă (lentile, sticlărie de laborator). Universitate (1557). Planetariu. Grădină botanică. Biserica Sankt Michael (1390-1506); primărie (1775). Muzee. Menționat documentar pentru prima oară între 881 și 899; statut de oraș din 1284. În apropierea orașului, la 14 oct. 1806, armatele franceze conduse de Napoleon I au învins armatele prusiene, conduse de prințul de Hohenhole. ◊ Sticla de J. = sticlă de bună calitate, având rezistență mărită la căldură și șocuri, cu aplicații în domeniul chimiei (termometre), al opticii (lentile), industrial ori de uz casnic. Produsă pentru prima oară de chimistul german F.O. Schott, care, împreună cu E. Abbe și C. Zeiss, a întemeiat la J. un atelier de sticlărie (1884).