Dex text: sensurile unui cuvant, dex.ro

Rezultate din textul definițiilor

DEFINI vb. I. tr. a da o definitie; a explica sensurile unui cuvant, ale unei notiuni. ◊ a determina, a preciza, a delimita; a caracteriza pe cineva. II. refl. a se autocaracteriza. (< fr. definir, lat. definire)

PEIORATIV, -A, peiorativi, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii, afirmatii etc.) Care are sens defavorabil; depreciativ, dispretuitor; (despre sensul cuvintelor, al contextelor etc.) defavorabil, depreciativ; (despre afixe) care da un sens depreciativ cuvantului la care se ataseaza. [Pr.: pe-io-. – Var.: pejorativ, -a, adj.] – Din fr. pejoratif.

SEMANTIC, -A, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studierea sensurilor cuvintelor si a evolutiei acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care tine de semantica (I 1), care se refera la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. semantique.

NEUTRAL, -A, neutrali, -e, adj. 1. (Rar) Neutru (1). 2. (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent fata de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvantului; care se poate referi la obiecte de orice gen. 3. (Chim.; rar) Neutru (4). [Pr.: ne-u-] – Din lat. neutralis, it. neutrale.

DENOTATIV, -A, denotativi, -e, adj. (Despre sensul cuvintelor) Corespunzator denotatiei; precis; comun, obisnuit. ♦ (Despre stil) Neutru, obiectiv, lipsit de conotatii. – Din fr. denotatif.

SURDITATE, surditati, s. f. 1. Infirmitate congenitala sau dobandita, care consta in imposibilitatea (totala sau partiala) de a percepe sunetele; surzenie. ◊ Surditate psihica = imposibilitate de a recunoaste si a distinge cu simtul auzului sursa sonora. Surditate verbala = boala caracterizata prin neintelegerea sensurilor cuvintelor pe care le aude cineva. 2. Calitate a unei consoane de a fi rostita fara participarea coardelor vocale. – Din fr. surdite.

CONOTATIV, -A, conotativi, -e, adj. (Despre sensul cuvintelor) Suplimentar fata de denotatia cuvantului; care este rezultat din experienta personala, din context; figurat. ♦ (Despre stil) Care este dominat de conotatii. – Din fr. connotatif.

BA³ adv. (accentueaza sensul cuvintelor pe care le insoteste) Chiar. Nu-mi pare rau, ba imi pare bine. /<bulg., sb. ba

A CALCHIA ~ez tranz. 1) (desene sau schite tehnice) A copia cu ajutorul hartiei de calc; a decalca. 2) lingv. (cuvinte, sensuri, expresii etc.) A forma prin calc lingvistic; a decalca. [Sil. -chi-a] /<fr. calquer

EXPLICATIV ~ [ (~i, ~e) Care explica. ◊ Dictionar ~ dictionar care explica sensul cuvintelor. [Sil. ex-pli-ca-tiv] /<fr. explicatif

LEXEM ~e n. 1) cuvant sau parte de cuvant care serveste ca suport minimal al semnificatiei; morfem lexical. 2) Unitate de baza a vocabularului care reprezinta asocierea unuia sau a mai multor sensuri; cuvant; unitate lexicala. /<fr. lexeme

SEMANTICISM n. Curent in filozofia contemporana, care sustine ca problema principala a filozofiei este interpretarea sensului cuvintelor; filozofie semantica. /semantica + suf. ~ism

CONOTATIV, -A adj. Referitor la conotatie: (despre sensul cuvintelor) cu valoare suplimentara, care reiese din conditiile sociale sau locale, ale mesajului. [< fr. connotativ].

SEMANTICA s.f. 1. Ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia acestor sensuri; semasiologie. ♦ Sens lexical; (p. ext) semnificatie; semantism. ◊ Semantica artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor folosite in limbajul literar. 2. Parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele semnificate. ◊ Semantica generala = curent teoretic care cerceteaza limbile „naturale” din punct de vedere sociologic si pragmatic. [Gen. -cii. / < fr. semantique, cf. gr. sema – semn].

IMPROPRIU adj. (Despre cuvinte, sensuri etc.) Care nu este propriu; nepotrivit; nerecomandabil. [Pron. -priu. / < lat. improprius, cf. fr. impropre].

SEMANTIC, -A adj. Referitor la sensurile cuvintelor; semasiologic. [< fr. semantique, cf. gr. semantikos < sema – semn].

SEMASIOLOGIE s.f. Ramura a lexicologiei care cerceteaza sensurile cuvintelor si cauzele modificarilor lor; semantica (1). [Gen. -iei. / < fr. semasiologie, cf. gr. semasia – desemnare, logos – stiinta].

SUFIX s.n. Sunet sau imbinare de sunete care se adauga la radacina unui cuvant, creandu-se astfel noi cuvinte, sensuri sau valori gramaticale. [Pl. -xe. / cf. fr. suffixe, lat. suffixus].

crunt (crunta), adj. – 1. Plin de singe, insingerat. – 2. Singeros, crud, feroce. – 3. Cumplit, ingrozitor. Lat. cruentus (Puscariu 418; Candrea-Dens., 414; DAR); cf. it., sp., port. cruento. – Der. crunta vb. (a insingera, a umple de singe; a taia, a rani); incrunta, vb. (a insingera; a taia, a rani; a increti; refl., a-si increti fruntea, a se uita urit), la care ultimele sensuri par sa apartina unui cuvint diferit, asimilat celui anterior prin etimologie populara (dupa Puscariu 824; Candrea-Dens., 415; si DAR direct din lat. cruentare); incruntatura, s. f. (pata de singe; privire amenintatoare); incruntator, adj. (crud, salbatic), inv.; descrunta, vb. (a linisti, a potoli). In toate cuvintele, sensul etimologic este inv.

CONOTATIV, -A adj. referitor la conotatie; (despre sensul cuvintelor) suplimentar fata de denotatia cuvantului; reiesind din experienta personala, din context; figurat. ◊ (despre stil) dominat de conotatii. (< fr. connotatif)

DENOTATIV, -A adj. (despre sensul cuvintelor) corespunzator denotatiei; obisnuit, precis. ◊ (despre stil) neutru, obiectiv, lipsit de conotatii. (< fr. denotatif)

IMPROPRIU adj. (despre cuvinte, sensuri etc.) care nu este propriu; nepotrivit, gresit. (< fr. impropre, lat. improprius)

SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)

SEMANTICISM s. n. curent in lingvistica contemporana care sustine ca principala problema a filozofiei ar fi limba, pe care o identifica cu logica si cu realitatea obiectiva, incercand sa inlocuiasca cercetarea stiintifica a realitatii cu analiza formala a sensului cuvintelor. (< rus. semantitism)

STRUCTURALISM s. n. 1. denumire generica, diverse orientari metodologice si epistemologice contemporane, care privesc obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, ce pot fi recompuse si transformate prin anumite procedee operationale. 2. curent in lingvistica contemporana care studiaza limba independent de sensurile cuvintelor si istoria societatii, privind-o ca pe un sistem unitar de relatii (fonetice si gramaticale) ce se conditioneaza reciproc. 3. gestaltism. (< fr. structuralisme)

inter- Pref. care adauga unor cuvinte sensul sp. entre. Lat. inter-, cf. intre. Apare intr-o serie de neol. imprumutate limbii fr., din care unele circula si in rom. in forma lor simpla (intercontinental, cf. continental; interlocutor, cf. locutor; international); in alte cazuri, s-a adaugat unui cuvint rom., prin analogie cu cuvintul fr. corespunzator (interpune, ca fr. interposer; interveni, ca fr. intervenir; interzice, ca fr. interdire). In sfirsit, adesea apare si in cuvinte care nu se folosesc cu forma lor simpla (interferenta, interjectie, interlop, intermitent, interpela, interpola, interpreta, interval etc.).

trans- – Pref. care adauga unor cuvinte sensul de „pe cealalta parte”. Lat. trans; numai in cuvinte neol. imprumutate din fr.

REDDE CAESARI QUAE SUNT CAESARIS, ET QUAE SUNT DEI DEO (lat.) da-i Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu – Matei, 22, 21. La intrebarea fariseilor daca trebuie sa plateasca tibut romanilor, Iisus a aratat o moneda pe care era gravata efigia imparatului si a dat acest raspuns. sensul cuvintelor este: a da fiecaruia ce i se cuvine.

GHILIMELE s. f. pl. Semn de punctuatie in forma de doua mici unghiuri sau de doua mici virgule dispuse paralel, care inchid intre ele citate, o vorbire directa, titluri de opere ori nume de institutii, cuvinte carora li se da un sens (stilistic) special sau asupra carora vorbitorul vrea sa insiste, traducerea ori sensul unui cuvant; semnele citarii. [Var.: ghilemele, (rar) ghilimete s. f. pl.] – Din fr. guillemets.

GLOSOLALIE s. f. (Med.) Limbaj neinteligibil al unor bolnavi, alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. – Din fr. glossolalie.

GRAMATICALIZA, pers. 3 gramaticalizeaza, vb. I. Refl. (Despre cuvinte cu sens lexical) A ajunge sa exprime o relatie gramaticala, sa capete rolul unui instrument gramatical. – Din fr. grammaticaliser.

SEMANTISM s. n. Semantica (I 1); p. ext. intelesul, sensul unui cuvant. – Din fr. semantisme.

SINECDOCA, sinecdoce, s. f. Figura de stil care consta in largirea sau restrangerea sensului unui cuvant prin folosirea intregului in locul partii (si invers), a particularului in locul generalului, a generalului in locul particularului, a materiei din care este facut un lucru in locul lucrului insusi etc. [Acc. si: sinecdoca] – Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohi, fr. synecdoque.

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemanare (partiala) intre doua sau mai multe notiuni, situatii, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care consta in modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvant sub influenta alteia dintre formele sale sau sub influenta altui cuvant. – Din fr. analogie, lat. analogia.

LITERALMENTE adv. (Livr.) In adevaratul inteles al cuvantului, in sens strict, exact; de tot, cu totul. – Din fr. litteralement.

TONALITATE, tonalitati, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scari muzicale fata de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Inaltime caracteristica a unei vocale in scara normala a tonurilor. ♦ Intonatie deosebita in unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton² (II 1). 2. Ton² (II 2). ♦ Ambianta cromatica specifica unui tablou. – Din fr. tonalite.

DERIVA, deriv, vb. I. 1. Intranz. (mai ales la pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦ (Lingv.) a) (Despre limba, cuvinte si sensul lor) A-si trage originea din...; (tranz.) a arata provenienta unui cuvant din altul, b) (Despre cuvinte, de obicei cu determinari introduse prin prep. „de la”) A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apa curgatoare din albia ei naturala in alta albie sau intr-un canal. ♦ A indrepta vehiculele de pe o cale de comunicatie pe alta cale. ♦ A ramifica o cale de comunicatie sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei functii. 4. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se departa din drumul sau normal sub actiunea vantului sau a unui curent; a devia. – Din fr. deriver, lat. derivare.

DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A conditiona in mod necesar, a servi drept cauza pentru aparitia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotari (o data, un termen etc.). ♦ Spec. A preciza insusirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (in vederea repartizarii acestora in categorii). ♦ Spec. A calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca cineva sa ia o anumita hotarare. 4. (Despre cuvinte sau propozitii) A preciza sensul altui cuvant sau altei propozitii. Adverbele determina verbele pe care le insotesc. – Din fr. determiner, lat. determinare.

DETERMINANT, -A, determinanti, -te, adj., s. m. I. Adj. 1. Care determina sau este de natura sa determine ceva; hotarator. 2. (Despre cuvinte sau propozitii; adesea substantivat) Care precizeaza sensul altui cuvant sau al altei propozitii cu care este in legatura, fiind subordonat acestora. II. S. m. Expresie matematica ale carei elemente sunt asezate sub forma unui tabel si care serveste la rezolvarea sistemelor de ecuatii. – Din fr. determinant.

DETERMINARE, determinari, s. f. Faptul de a determina. ♦ (Concr.) cuvant sau propozitie care precizeaza sensul altui cuvant sau al altei propozitii cu care este in legatura, fiind subordonate acestora. – V. determina.

SEMNIFICATIE, semnificatii, s. f. 1. Continut semantic al unui cuvant; inteles, sens, acceptie. ♦ (In semiotica) Functie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotatie. ♦ Valoare simbolica a unui lucru; inteles, noima, talc. 2. Insemnatate, importanta, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificatiune s. f.] – Din fr. signification (dupa semn).

sens, sensuri, s. n. 1. Inteles (al unui cuvant, al unei expresii, al unei forme sau al unei constructii gramaticale); semnificatie. ♦ (In semiotica) Intelesul unui semn. ♦ Continut notional sau logic. Imi spui cuvinte fara sens. 2. Temei rational; logica, rost, ratiune, noima. sensul vietii. ♦ Rost, scop, menire. ◊ Loc. adv. Fara sens = fara rost, la intamplare. Intr-un anumit sens = privind lucrurile intr-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. In sensul cuiva = potrivit vederilor, parerilor cuiva. 3. Directie, orientare. ◊ sens unic = sistem de circulatie a vehiculelor intr-o singura directie pe arterele cu mare afluenta, putandu-se folosi toata latimea partii carosabile. 4. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele doua posibilitati de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singura dimensiune. – Din fr. sens, lat. sensus.

IMPRECIZIE s. 1. neclaritate, neprecizie. (Cu un contur de o mare ~.) 2. v. confuzie. 3. (rar) nedeterminare, nehotarire, neprecizie. (~ sen-sului unui cuvant.)

PEIORATIV adj. (LINGV.) defavorabil, depreciativ, dispretuitor. (cuvant cu sens ~.)

ABRACADABRA f. 1) cuvant cabalistic caruia i se atribuie putere magica. 2) Ingramadire de cuvinte fara sens. [Sil. a-bra-] /<fr., it. abracadabra

ANTONIM ~e n. lingv. cuvant cu sens opus al altui cuvant. /<fr. antonyme

ANTONIMIE ~i f. Corelatie intre doua cuvinte cu sens opus. [G.-D. antonimiei] /<fr. antonymie

CALAMBUR ~uri n. Joc de cuvinte bazat pe asemanarea sonora a unor cuvinte cu sens diferit. /<fr. calembour

A DECALCA decalc tranz. 1) (desene sau schite tehnice) A copia cu ajutorul hartiei de calc; a calchia. 2) (cuvinte, expresii, sensuri etc.) A forma prin calc lingvistic; a calchia. /<fr. decalquer

A DENATURA ~ez tranz. 1) (sub-stante, produse) A amesteca cu substante straine, modificandu-i natura; a falsifica. 2) fig. (sensul unor cuvinte, continutul unor idei etc.) A schimba in mod intentionat (mai ales in scopuri necinstite); a rastalmaci. /<fr. denaturer

A DETERMINA determin tranz. 1) A face sa se produca in mod necesar; a provoca; a genera. 2) (timp, date, termene etc.) A fixa printr-o intelegere prealabila; a stabili; a hotari. 3) (corpuri, plante etc.) A stabili (pe baza trasaturilor specifice) ca apartinand la o clasa sau la o specie; a identifica. 4) A stabili cu exactitate; a preciza; a defini; a delimita. ~ sensul unui cuvant. 5) (cuvinte, propozitii) A preciza in calitate de determinativ; a explica. 6) A face sa ia o decizie; a hotari; a decide. /<fr. determiner, lat. determinare

GLOSOLALIE f. med. Limbaj neinteligibil, alcatuit din silabe si cuvinte fara sens, al unor bolnavi. /<fr. glossolalie

LOCUTIUNE ~i f. Imbinare de cuvinte cu sens unitar si functie gramaticala unica. [G.-D. locutiunii; Sil. -ti-u-] /<fr. locution, lat. locutio, ~onis

POLARIZARE ~ari f. 1) v. A POLARIZA si A SE POLARIZA. 2) lingv. Scindare a sensului unui cuvant in sensuri opuse. /v. a (se) polariza

SINECDOCA ~ce f. Figura de stil care consta in extinderea sau restrangerea sensului unui cuvant, substituindu-se denumirea intregului cu denumirea unei parti a acestuia si invers. /<lat. synecdoche, ngr. sinekdohi, fr. synecdoque

STRICT² ~ta (~ti, ~te) 1) (despre prescriptii si despre alte actiuni codificate) Care necesita a fi respectat intocmai; aplicat in conformitate cu prevederile de rigoare; sever. Regim ~. Evidenta ~ ta. ◊ (In) sensul ~ al cuvantului in sensul de baza, cel principal, al cuvantului. 2) Care exclude orice abatere de la norma; exigent in aplicarea regulilor; aspru; sever. /<fr. strict, lat. strictus

ANTONIM s.n. (Lingv.) cuvant cu sensul opus altui cuvant corelativ. ♦ Joc care cere sa se caute un cuvant opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definitie. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].

CATAHREZA s.f. Figura de stil constand in atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. [Pl. -ze, var. catacreza s.f. / < fr. catachrese, cf. lat. catachresis, gr. katachresis – abuz].

FIGURAT, -A adj. (Despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) Care este folosit intr-un inteles diferit fata de cel propriu, obisnuit (intrebuintat astfel de obicei in scopuri afective, expresive etc.). ♦ (Despre stil) Bogat in figuri poetice. ♦ Elemente figurate = celulele din sange. [Cf. fr. figure, lat. figuratus].

CALC s.n. 1. Copie a unei schite, a unui desen facut pe hartie speciala. ◊ Hartie de calc = hartie transparenta de copiat. 2. (Lingv.) Traducere dintr-o limba intr-alta limba a elementelor de formare a unui cuvant compus sau a unei expresii; preluarea de catre un cuvant a sensului sau a sensurilor unui cuvant strain; imprumut semantic. [< fr. calque, cf. it. calco].

MALLARMEISM s.n. (Liv.) Imitatie a poeziei lui Mallarme, care acorda o mai mare importanta muzicii cuvintelor decat sensului lor. [< Mallarme, poet simbolist francez + -ism].

ANTONIMIE s.f. Corelatie intre doua cuvinte cu sens opus. [Gen. -iei. / < fr. antonymie].

DETERMINA vb. I. tr. 1. A fi cauza imediata a unui fenomen sau proces, a unui lucru; a conditiona, a cauza. 2. A stabili cu precizie; a lamuri, a preciza. ♦ A deduce; a calcula (pe baza unor date anumite). 3. A hotari la ceva, a convinge, a decide (pe cineva). 4. A preciza, a lamuri sau a restrange sensul unui cuvant, al unei propozitii. [P.i. determin si determin. / < fr. determiner, it., lat. determinare].

EXPLICATIV, -A adj. Care serveste la explicarea a ceva. ◊ Nota explicativa = explicatie a unui cuvant, a unei chestiuni in legatura cu un text (care se da de obicei in josul paginii); dictionar explicativ = dictionar in care sunt explicate cuvintele pe sensuri. [< fr. explicatif, lat. explicativus].

EXTENSIUNE s.f. 1. Crestere, marire, dezvoltare, extindere; miscare de intindere a membrelor sau a trunchiului. 2. Largire a sensului unui cuvant. ♦ (Log.) Sfera a unei notiuni. [Pron. -si-u-, var. extensie s.f. / cf. fr. extension, lat. extensio].

GLOSOLALIE s.f. Limbaj personal neinteligibil (al unor bolnavi) alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. [Gen. -iei. / < fr. glossolalie, cf. gr. glossa – limba, lalein – a vorbi].

POLARIZARE s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capata insusirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizatie. ♦ Proces fizic prin care raza de lumina isi schimba miscarea normala ondulatorie pe mai multe planuri intr-o miscare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. 3. Diferentiere si dezvoltare in directii deosebite a sensurilor unui cuvant care avea initial un singur inteles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari. [< polariza].

SINECDOCA s.f. Figura de stil care consta in restrangerea sau largirea sensului unui cuvant folosindu-se partea pentru intreg, intregul pentru parte, genul pentru specie, specia pentru gen, singularul pentru plural etc. [Cf. fr. synecdoque, lat., gr. synecdoche].

SINONIMIC, -A adj. Referitor la sinonimie. ♦ Derivatie sinonimica = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze in sens figurat acelasi lucru. [Cf. fr. synonymique].

deca- – Cuvint gr. care intra in compunerea unor anumite cuvinte, cu sensul de „zece”, propriu tuturor limbilor romanice (decagram, decalitru, decametru, decapod etc.). Coincide cu lat. deci-. Gr. δέϰα „zece”.

ANTONIM s. n. 1. cuvant cu sens opus altui cuvant. 2. joc care cere sa se caute un cuvant opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definitie. (< fr. antonyme)

AUTOSEMANTIC, -A adj. (despre cuvinte) cu sens de notiune. (< germ. autosemantisch)

CALC s. n. 1. copie a unei schite, a unui desen, pe hartie speciala. ♦ hartie de ~ = hartie transparenta de copiat. 2. (lingv.) traducerea dintr-o limba straina a elementelor de formare a unui cuvant, a unei expresii; preluare de catre un cuvant a sensului (sensurilor) unui cuvant strain; decalc (2). (< fr. calque)

CATAHREZA s. f. figura de stil prin atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. (< fr. catachrese, lat. catachresis, gr. katachresis, abuz)

DETERMINA vb. tr. 1. a fi cauza imediata a unui fapt, fenomen sau proces; a conditiona, a cauza. 2. a stabili cu precizie (o data un termen). ◊ a calcula (pe baza unor date). 3. a convinge, a decide la ceva. 4. a preciza, a lamuri sau a restrange sensul unui cuvant, al unei propozitii. 5. (mat., fiz.) a afla valoarea unei marimi; a masura. (< fr. determiner, lat. determinare)

DIMINUTIVAL, -A adj. care diminueaza sau atenueaza sensul unui cuvant. ♦ sufix ~ = sufix care exprima o micsorare a sensului notiunii exprimate de cuvantul de baza. (< diminutiv + -al)

EXTENSIUNE s. f. 1. crestere, marire, dezvoltare, extindere. 2. largire a sensului unui cuvant. 3. (fil.) totalitatea, clasa de obiecte carora le corespund notele, atributele unui concept sau termen. ◊ (log.) sfera a unei notiuni. 4. (anat.) miscare de intindere a membrelor sau a trunchiului. (< fr. extension, lat. extensio)

FIGURAL, -A adj. 1. (despre sensul unui cuvant) figurat, alegoric. 2. (ornamental) cu figuri. (< it. figurale, germ. figural)

GLOSOLALIE s. f. limbaj neinteligibil in unele boli mintale, alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. (< fr. glossolalie)

GRAMATICALIZA vb. tr., refl. (despre cuvinte cu sens lexical) a (se) transforma in instrument gramatical, pierzandu-si valoarea expresiva initiala. (< fr. grammaticaliser)

LOCUTIUNE s. f. grup de cuvinte cu sens unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire. (< fr. locution, lat. locutio)

POLARIZARE s. f. 1. faptul de a (se) polariza; polarizatie. 2. dezvoltare in directii opuse a sensurilor unui cuvant, initial cu un singur inteles. 3. (fil.) formare a unor termeni opusi, polari. 4. metoda terapeutica prin folosirea curentului electric de foarte joasa amplitudine, trecut prin electrozi fixati cu polul pozitiv pe arcadele orbitale, iar cu cel negativ la nivelul picioarelor. (< polariza)

SEMANALIZA s. f. analiza sensului unui cuvant. (< fr. semanalyse)

SINECDOCA s. f. figura de stil constand in restrangerea sau largirea sensului unui cuvant, folosindu-se partea pentru intreg, genul pentru specie, singularul pentru plural si invers, materia din care e facut un lucru pentru lucrul insusi. (< fr. synecdoque, gr. synekdokhe)

SINONIMIC, -A I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivatie ~a = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze acelasi lucru. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)

VOCI-/VOCO-, -VOC elem. „voce, cuvant, vocala”, „sens, inteles”. (< fr. voci-, -voque, engl. voco-, cf. lat. vox-, -cis)

BETIE, betii, s. f. 1. Stare de intoxicatie in care se afla omul beat si care se caracterizeaza prin ameteala, tulburare a mintii etc. ◊ Betie cu stupefiante sau betie rece = stare de ameteala si de tulburare a mintii, provocata de introducerea in organism a unor stupefiante. ♦ Deprindere sau patima de a bea bauturi alcoolice in cantitati mari. 2. Petrecere cu bautura; chef. 3. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine, cauzata de o emotie puternica. ♦ Betie de cuvinte = insirare fara sens de cuvinte; stil umflat, bombastic. ♦ Pornire nestapanita; furie. – Din beat + suf. -ie.

CATAHREZA, catahreze, s. f. Figura retorica prin care se atribuie unui cuvant intelesul altui cuvant cu sens apropiat. – Fr. catachrese (lat. lit. catachresis).

TRADUTTORE, TRADITORE (it.) traducator, tradator – Joc de cuvinte avand sensul ca transpunerea dintr-o limba intr-alta nu se poate face fara sacrificarea unor nuante sau subtilitati imposibil de exprimat.

ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea insusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile in care exista in realitate. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput in mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de inteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S. n., adj. (cuvant) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

CALAMBUR, calambururi, s. n. Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemanarea formala a unor cuvinte deosebite ca sens. – Din fr. calembour.

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

PLETORA s. f. 1. Cantitate de sange sau de lichide depasind valorile normale in intreg organismul sau numai in anumite parti ale lui; stare morbida provocata de aceasta supraincarcare si care se manifesta prin roseata pielii si a mucoaselor, palpitatii, puls accelerat, respiratie scurta etc. 2. Cantitate mare de obiecte sau de fiinte (lipsite de valoare). ◊ Pletora semantica = aglomerare (excesiva) de sensuri la unele cuvinte. – Din fr. plethore.

PRIVATIV, -A, privativi, -e, adj. (Livr.) Care lipseste pe cineva de ceva, care exclude ceva. ♦ Spec. (Despre afixe) Care exprima lipsa, excluderea, dand cuvantului derivat un sens opus celui de baza. – Din fr. privatif.

MORFEM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinenta, alternanta fonetica, cuvant auxiliar etc.) cu ajutorul caruia se formeaza, de la o radacina, cuvinte si forme flexionare; cea mai mica unitate din structura morfologica a cuvantului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morpheme.

EXPLICATIV, -A, explicativi, -e, adj. Care explica; explicator. ♦ Nota explicativa = explicatie, de obicei in josul paginii, in care se dau relatii in legatura cu textul sau cu un cuvant din text. Dictionar explicativ = dictionar in care sunt explicate sensurile si intrebuintarea cuvintelor. – Din fr. explicatif.

SEMNIFICAT, semnificate, s. n. (Lingv.) Concept, continut, sens al unui cuvant. – Din fr. signifie (dupa semn, semnifica).

SUFIX, sufixe, s. n. Imbinare de sunete sau un singur sunet care se adauga dupa radacina sau dupa tema unui cuvant pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajuta la formarea cuvintelor noi, schimband sensul sau categoria gramaticala a cuvantului de baza. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul caruia se creeaza forme gramaticale. – Din fr. suffixe.

RESTRANS adj. 1. v. scurt. 2. v. limitat. 3. v. intim. 4. limitat, marginit, redus. (Trebuinte ~.) 5. (inv.) strans. (sensul ~ al unui cuvant.)

CATAHREZA ~e f. Figura de stil care consta in folosirea unui cuvant cu alt sens decat cel obisnuit. /<fr. catachrese

FIGURA ~i f. 1) Ansamblu de trasaturi specifice ale fetei; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei fiinte, reprezentata printr-un desen, pictura sau sculptura. 3) fam. Om cu merite in viata publica. 4) Carte de joc care reprezinta persoane (valet, dama etc.). 5) Piesa cu semnificatie deosebita in sah (rege, nebun, cal etc.). 6) Pozitie (sau ansamblu de pozitii) pe care o ia cineva in timpul unor miscari special orientate (la dans, in sport, in pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvantului se modifica pentru a reda plastic continutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura

LITERALMENTE adv. In mod literal; in sensul strict al cuvantului; exact; intocmai. /<fr. litteralement

PARONIMIE ~i f. lingv. Fenomen de asemanare a formei unor cuvinte diferite ca sens. /<fr. paronymie

PERIFRAZA ~e f. lingv. 1) Procedeu de inlocuire a unui cuvant prin mai multe cuvinte care redau acelasi sens. 2) Imbinare de cuvinte ce substituie un termen unic. /<ngr. periphraser

POLISINTETIC ~ca (~ci, ~ce) (despre limbi) Care reda sensurile gramaticale ale cuvintelor printr-o succesiune de afixe. /<fr. polysynthetique

PRIVATIV ~a (~i, ~e) 1) Care are proprietatea de a priva; care lipseste pe cineva de ceva. Pedeapsa ~a de libertate. 2) Care tine de privatiune; propriu privatiunii. 3) gram. (despre afixe) Care exprima lipsa, excluderea, atribuind cuvantului derivat un sens opus celui de baza. /<fr. privatif

RADICAL⁴ ~i m. 1) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radacina. 2) mat. Simbol care indica operatia de extragere a radacinii. 3) chim. Grup de atomi care se comporta in reactiile chimice ca un element unic, fara a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvant, dotata cu sens lexical, care este comuna tuturor cuvintelor din aceeasi familie; radacina. /<fr. radical, germ. Radikal

RADACINA ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care indeplineste functia de fixare in sol si de absorbire a apei si a substantelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da radacina; b) a se stabili intr-un loc pe un timp indelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat intr-un tesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a starpi, a taia) raul din (sau de la) ~ a inlatura un rau in mod radical. 4) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radical. ~ patrata. 5) lingv. Element al unui cuvant dotat cu sens lexical si comun pentru toate cuvintele din aceeasi familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a nascut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obarsie; provenienta. [G.-D. radacinii] /<lat. radicina

TAUTOLOGIE ~i f. 1) Repetare inutila a aceluiasi gand, formulat prin aceleasi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greseala constand in repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens si ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecata in care subiectul si predicatul exprima exact aceeasi notiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia

TROP² ~i m. Procedeu stilistic de intrebuintare a cuvantului cu alt sens decat cel obisnuit pentru a reda mai plastic continutul de idei; figura de stil. /<ngr. tropos, lat. tropus, fr. trope

CALAMBUR s.n. Joc de cuvinte intemeiat pe echivoc sau pe asemanarea ca forma a unor cuvinte deosebite ca sens; parahreza. [Pl. -ruri. / < fr. calembour, cf. Kalemberg – ambasador german la Paris care stalcea cuvintele frantuzesti].

CALCHIA vb. I. tr. 1. A copia (o schita, un desen etc.) pe hartie de calc. 2. (Lingv.) A forma un cuvant sau o expresie printr-un calc lingvistic; a adauga un sens nou unui cuvant sub influenta unui cuvant strain. [Pron. -chi-a, p.i. 3,6 -iaza, ger. -iind, var. calca vb. I. / < fr. calquer, cf. it. calcare].

CONOTATIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care apartin unei situatii concrete. 2. (Lingv.) sens al unui cuvant sau al unei expresii care deviaza valoarea denotativa, sensul obisnuit si care depinde uneori de context, de conditii locale si sociale. [Gen. -iei, var. conotatiune s.f. / < fr. connotation].

CONTAMINATIE s.f. Contaminare, molipsire. 2. Incrucisare a sensurilor a doua cuvinte; influenta reciproca dintre doua cuvinte sau doua elemente lingvistice. ♦ Procedeu folosit de scriitorii latini, care consta in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. [Gen. -iei, var. contaminatiune s.f. / cf. lat. contaminatio, fr. contamination].

SEMANTISM s.n. 1. Inteles, sens al unui cuvant. 2. V. semanticism. [< fr. semantisme].

ACCEPTIE s.f. sens in care este folosit la un moment dat un cuvant; semnificatie, inteles, sens. [Gen. -iei, var. acceptiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].

PARONIM s.n. cuvant care se aseamana ca sunete, dar se deosebeste ca sens de alt cuvant. [< fr. paronyme, cf. gr. para – alaturi, onoma – nume].

RADICAL, -A adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de baza. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindeca complet. 2. Care preconizeaza, care propaga reforme mari, actiuni hotaratoare. 3. In termeni tehnici, in stil neologic. II. 1. Numar care, ridicat la o putere, da un alt numar. ♦ Simbol matematic (?), care arata operatia de extragere de radacina. 2. Grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si care contine sensul lexical al cuvantului; radacina. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – radacina].

CALCHIA vb. tr. 1. a copia pe hartie de calc. 2. a forma cuvinte, expresii noi prin calc (2); a adauga un sens nou unui cuvant sub influenta unui cuvant strain; decalca (2). (dupa fr. calquer)

ECOPATIE s. f. manifestare patologica in repetarea fara sens a unor cuvinte sau actiuni. (< engl. echopathy)

EXPLICATIV, -A adj. care are rolul de a explica. ♦ nota ~a = explicatie a unui cuvant, a unei chestiuni in legatura cu un text; dictionar ~ = dictionar in care sunt explicate sensurile si intrebuintarile cuvintelor; propozitie relativa ~a = propozitie apozitiva. (< fr. explicatif)

MELIORATIV, -A adj. (despre cuvinte, expresii) cu sens laudativ. (< fr. melioratif)

PARALOGISM s. n. 1. eroare de rationament sau in demonstratie, savarsita involuntar. 2. (med.) cuvant utilizat in sens diferit de cel uzual. (< fr. paralogisme)

RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

TAUTOLOGIE s. f. I. 1. (log.) judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. 2. (in logica simbolica) expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)

VALOARE s. f. 1. insusire a unor obiecte, fenomene, fapte, idei de a corespunde trebuintelor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; insemnatate, pret, merit. ♦ judecata de ~ = judecata care enunta o apreciere; a pune in ~ = a demonstra calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru etc.; a valorifica. ◊ (concr.) ceea ce este important, valoros; om care intruneste calitati deosebite. 2. eficiacitate, putere. 3. atribut al produselor-marfa, respectiv al bunurilor care sunt produs al muncii, satisfac o anumita trebuinta sau sunt destinate schimbului, reprezentand munca sociala necesara pentru producerea lor. ◊ (ec.) a marfii = munca materializata in marfa, exprimand raporturi sociale intre oameni. 4. marime in bani reprezentand echivalentul pretului unei marfi, al unui cec, al unei actiuni etc. ◊ inscris (cec, cambie, obligatiune) reprezentand un drept in bani. ◊ rentabilitate, productivitate. 5. marime matematica asociata unei marimi fizice, dupa un anumit procedeu, care permite compararea marimii cu altele de aceeasi natura. 6. durata unei note muzicale sau a unei pauze. 7. sens sau nuanta de sens a unui cuvant. 8. (pict.) intensitate a unei culori. (< fr. valeur, lat. valor)

ne- – Prefix care adauga cuvintelor simple un sens negativ sau privativ. Sl. ne. Corespunde lui in- romanic; se ataseaza la aproape toate categoriile de cuvinte, inclusiv la neologisme: neatent ‹ atent, necontrolat ‹ controlat (in acest caz aproape totdeauna adj.). In comp. ne mai insemna „niciodata”: ne mai auzit. Cf. Rosetti, III, 69.

ACCEPTIE, acceptii, s. f. Inteles, sens al unui cuvant. [Var.: acceptiune s. f.] – Fr. acception (lat. lit. acceptio, -onis).

ARGOU, argouri, s. n. Limbaj conventional al unui grup social care, spre a nu fi inteles de restul societatii, foloseste cuvinte speciale (regionale si straine), da sensuri noi unor cuvinte cunoscute etc. – Fr. argot.

CALAMBUR, calambururi, s. n. Joc de cuvinte bazat pe un echivoc, pe deosebirea de sens a unor cuvinte asemanatoare ca forma. – Fr. calembour.

CALC, calcuri, s. n. 1. (In expr.) Hartie de calc = hartie transparenta pentru copiat. ♦ Copia unei schite sau a unui desen, luata pe hartie de calc. 2. Traducerea din alta limba a elementelor de formare a unui cuvant sau a unei expresii; adaugarea la un cuvant a unui sens nou, dupa modelul unui cuvant strain; imprumut semantic. – Fr. calque (< it.).

CALCHIA, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schita cu ajutorul hartiei de calc. 2. A forma cuvinte sau expresii transpunand din alta limba elementele de formare; a imbogati un cuvant cu un sens nou, dupa modelul unui cuvant strain. [Pr.: -chi-a] – Dupa fr. calquer.

FIAT LUX! (lat.) sa se faca lumina! – „Geneza”, I, 3. Capatand un sens profan, aceste cuvinte au devenit deviza ratiunii care lumineaza, alungand intunericul ignorantei.

NULLA REGULA SINE EXCEPTIONE (lat.) nici o regula fara exceptie – Initial adagiu din dreptul roman. Astazi, aceste cuvinte au un sens mai general: realitatea este prea bogata si contradictorie pentru ca sa poata fi supusa unor catalogari sau incadrata in formule rigide.

ACCEPTIE, acceptii, s. f. Inteles, sens, valoare a unui cuvant, a unui afix etc. [Var.: acceptiune s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

ARGOU, argouri, s.n. Limbaj conventional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi intelese de restul societatii.

BALBAI, balbai, vb. IV. Intranz., refl. si tranz. A pronunta nedeslusit sunetele sau cuvintele, repetandu-le si impiedicandu-se in rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emotiei sau a enervarii; a gangavi. ♦ Refl. A-si pierde sirul vorbelor, a bolborosi cuvinte si fraze fara sens. – Formatie onomatopeica.

IDIOGLOSIE, idioglosii, s. f. (Med.) Tulburare de vorbire manifestata prin substituirea cuvintelor prin sunete fara sens. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idioglossie.

FIGURAT, -A, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Intrebuintat cu alt inteles decat cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = intr-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figure, lat. figuratus.

MELIORATIV, -A, meliorativi, -e, adj. (Lingv.; despre cuvinte, expresii etc.) Cu sens laudativ, favorabil. [Pr.: -li-o-] – Din fr. melioratif.

NOIMA, noime, s. f. 1. Inteles, sens, continut (al unui cuvant sau enunt); rost. ◊ Loc. adj. si adv. Cu noima = logic, cu judecata; intelept, cuminte. Fara (nici o) noima = fara sens, fara judecata; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nici o) noima = a fi fara sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, tel, scop; motiv, cauza. 3. (Rar) Simbol, conventie. – Din ngr. noima.

IMPORTANTA s. 1. insemnatate, pondere, valoare. (Are o ~ redusa in ansamblu.) 2. insemnatate, valoare. (~ unei descoperiri.) 3. insemnatate, seriozitate, valoare. (~ contributiei sale.) 4. insemnatate, valoare, (fig.) pret. (~ cuvantului scris.) 5. insemnatate, semnificatie, sens, valoare, (fig.) pret. (~ actului Unirii.) 6. insemnatate, solemnitate. (~ momentului.) 7. adancime, insemnatate, profunzime, seriozitate. (~ prefacerilor survenite.)

INSEMNATATE s. 1. v. importanta. 2. importanta, valoare. (~ unei descoperiri.) 3. importanta, seriozitate, valoare. (~ contributiei sale.) 4. importanta, valoare, (fig.) pret. (~ cuvantului scris.) 5. importanta, semnificatie, sens, valoare, (fig.) pret. (~ actului Unirii.) 6. importanta, solemnitate. (~ momentului.) 7. adancime, importanta, profunzime, seriozitate. (~ prefacerilor survenite.)

CONOTATIE ~i f. Totalitate a sensurilor colaterale ale unui cuvant in raport cu sensul lui principal. [Art. conotatia; G.-D. conotatiei; Sil. -ti-e] /<fr. connotation

A DEFINI ~esc tranz. 1) (concepte, notiuni) A determina printr-o formula concisa, indicand ansamblul de caractere specifice; a prevedea cu o definitie. 2) A stabili cu exactitate; a preciza; a delimita; a determina. 3) (cuvinte) A descrie, stabilind sensurile. 4) (persoane, lucruri) A descrie, indicand trasaturile esentiale; a caracteriza. /<fr. definir, lat. definire

DUBLET ~te n. 1) Copia (mai putin valo-roasa) a unui obiect pastrat intr-o colectie sau muzeu. 2) lingv. Cuvinte cu functie sau sens comun, dar cu aspecte fonetice diferite. ~e lexicale. /<fr. doublet

ECHIVOC² ~uri n. 1) cuvant sau expresie cu sens ambiguu. 2) Lipsa de claritate, de precizie; ambiguitate. /< fr. equivoque, lat. aequivocus

GHILIMELE f. pl. Semn de punctuatie constand din doua virgule sau doua unghiuri mici, care izoleaza un cuvant sau un grup de cuvinte cu un anumit sens, vorbirea directa, un citat sau un titlu; semnele citarii. /<fr. guillemets

SILEPSA ~e f. Constructie sintactica in care acordul cuvintelor se face dupa sens si nu dupa regulile gramaticale. /<ngr. syllepsis, lat. syllepsis, fr. syllepse

VOCABULA ~e f. livr. Unitate de baza a limbii, alcatuita dintr-o litera sau mai multe litere si dotata cu sens; element al vocabularului; cuvant. /<fr. vocable, lat. vocabulum

COMUTATIE s.f. 1. Comutare; schimbare, mutatie. ♦ Totalitatea operatiilor de conectare si deconectare a liniilor, efectuate in scopul realizarii unei legaturi telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei sectiuni a infasurarii induse a rotorului unei masini electrice cu colector dintr-o cale de curent intr-alta, in cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) Figura de stil prin care sunt puse in opozitie doua propozitii astfel incat prin schimbarea ordinii cuvintelor sa rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutatiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].

DENOTATIV, -A adj. sens denotativ = sensul obisnuit al unui cuvant. ♦ (Despre limbaj) Direct, obisnuit, precis, banal. [< fr. denotatif].

DIMINUTIV, -A adj. 1. (Rar) Care micsoreaza, scade. 2. Derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. // s.n. 1. cuvant (de obicei derivat printr-un sufix) care exprima in general o micsorare a sensului notiunii exprimate de cuvantul de baza, adaugandu-i uneori o nuanta afectiva sau peiorativa. 2. Scurtare familiara a unui nume de persoana; nume de persoana format cu un sufix diminutival. [Cf. fr. diminutif, lat. deminutivus].

NEGATIE s.f. Negare. ♦ Categorie filozofica care reflecta actiunea permanenta, complexa de schimbare a calitatii obiectelor si proceselor in cadrul miscarii universale. ♦ Judecata, propozitie care neaga ceva (declarand nevalabila legatura dintre mai multe notiuni). ♦ Semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ♦ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. [Gen. -iei, var. negatiune s.f. / cf. lat. negatio, fr. negation].

UNIVOC, -A adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit intr-un singur fel; care poate fi denumit intr-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care pastreaza acelasi sens sau aceeasi valoare in intrebuintari diferite. ♦ Omonim. ◊ Rima univoca = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (Mat.; despre elementele unei multimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din alta multime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].

COMUTATIE s. f. 1. comutare; schimbare, mutatie. ◊ totalitatea operatiilor de conectare si deconectare a liniilor, efectuate in scopul realizarii unei legaturi telefonice sau telegrafice. 2. trecere a unei sectiuni a infasurarii induse a rotorului unei masini electrice cu colector dintr-o cale de curent intr-alta in cursul rotirii rotorului. 3. figura de stil prin care sunt puse in opozitie doua propozitii, astfel incat prin schimbarea ordinii cuvintelor sa rezulte un sens contrar. (<fr. commutation, lat. commutatio)

AGLUTINA vb. I. refl. A se uni, a se lipi strans. ♦ (Despre bacterii) A se aglomera prin alipire. ♦ (Despre cuvinte etc.) A se uni, a se lipi, formand un cuvant unic (cu alt sens). [< fr. agglutiner, cf. lat. agglutinare].

ECHIVOC, -A adj. (Despre un cuvant, o expresie) Care poate fi interpretat in mai multe feluri; ambiguu. ♦ Necuviincios. ♦ (Despre o actiune, o purtare etc.) Indoielnic, ambiguu, suspect. // s.n. cuvant, propozitie cu dublu sens, dintre care un sens este adesea obscen, grosolan; atitudine, purtare, situatie neclara care are mai multe aspecte (dintre care unele sunt neplacute). [< fr. equivoque, it. equivoco, cf. lat. aequus – egal, vox – voce].

FIGURA s.f. 1. Chip, fata, obraz. 2. Forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imaginea plastica (desenata, pictata, sculptata) a unui corp. ◊ Figura geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje (valet, dama etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de sah (cu o forma caracteristica). 3. Persoana; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolica sau alegorica. ◊ Figura de stil (sau poetica) = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant in vers sau in proza. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de pozitia termenului mediu in premise. 6. Pozitie, miscare (la dans, la scrima etc.). [< it., lat. figura].

POLISEMANTIC, -A adj. (Despre cuvinte) Cu mai multe sensuri. [< fr. polysemantique, cf. gr. polys – numeros, semantikos – care are o semnificatie].

SEMNIFICATIE s.f. 1. Inteles, continut semantic al unui cuvant, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. Ceea ce lasa sa se intrevada ceva. 3. Insemnatatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificatiune s.f. / cf. fr. signification].

ACCEPTIE s. f. sens, inteles al unui cuvant; semnificatie. (< fr. acception, lat. acceptio)

BISEMIC, -A adj. (despre cuvinte) care are doua sensuri diferite, in functie de context. (< fr. bisemique)

CONOTATIE s. f. 1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care apartin unei situatii concrete. 2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvant care deviaza valoarea denotativa. ◊ semnificatie. (< fr. connotation)

ECHIVOC, -A I. adj. care poate fi interpretat in mai multe feluri; neprecis, neclar, confuz. ◊ (despre atitudine, purtare etc.) indoielnic, ambiguu, suspect. II. s. n. 1. cuvant, propozitie cu dublu sens, dintre care unul este adesea obscen, grosolan. ◊ ambiguitate. 2. (telec.) masura a efectului perturbatiilor asupra comunicatiilor prin canale, reprezentand cantitatea de informatie care ramane netransmisa. (< fr. equivoque, lat. aequivocus)

FIGURA s. f. 1. chip, fata, obraz. ♦ (fam.) a-i face a (cuiva) = a pacali, a face cuiva o farsa. 2. forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imagine plastica a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje. ◊ (sah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoana; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolica sau alegorica a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvant, imbogatindu-i-se semnificatia. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul in functie de pozitia termenilor in premise. 6. pozitie, miscare (la dans, la scrima, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)

MONOSEMANTIC, -A adj. (despre cuvinte) cu un singur sens. (< fr. monosemantique)

NEGATIE s. f. 1. negare. ◊ judecata, propozitie care neaga ceva. ◊ semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ◊ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. 2. categorie a dialecticii care reflecta trecerea de la o calitate la alta, inlaturarea vechiului si afirmarea noului, unitatea dintre continuu si discontinuu in procesul dezvoltarii. ♦ negarea ĩ = principiu fundamental al dialecticii potrivit caruia dezvoltarea este inteleasa ca un proces continuu de innoire, de negare si preluare selectiva a vechiului. 3. anulare a repartizarii unui absolvent al invatamantului superior in vederea angajarii pe alt post. (< fr. negation, lat. negatio)

POLISEMANTIC, -A adj. (despre cuvinte) cu mai multe sensuri; plurisemantic. (< fr. polysemantique)

PRODUCTIVITATE s. f. 1. insusirea de a fi productiv; randament, eficienta. ♦ a muncii = cantitatea de produse obtinute in procesul muncii de un lucrator intr-o perioada de timp determinata; eficienta cu care este cheltuita o anumita cantitate de munca in procesul de productie. 2. capacitate a unor cuvinte de a forma sensuri sau derivate noi. (< fr. productivite)

SEMNIFICATIE s. f. 1. inteles; continut semantic al unui cuvant, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. insemnatate, importanta, valoare a unui lucru. ◊ mesaj (3). (dupa fr. signification)

SINSEMANTIC, -A adj. (despre cuvinte) care nu are sens de notiune. (< germ. synsemantisch)

-BIOZA Element de compunere a unor cuvinte carora le confera sensuri de „viata”, „proces vital” etc. (ex. antibioza, parabioza, simbioza).

ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urasc multimea ignoranta – Horatiu, „Ode,” III, 1, 4. Poetul tine ca opera sa sa fie apreciata numai de cunoscatori. Cuvintele au capatat un sens ironic, desemnand infatuarea scriitorilor care cred ca este injositor pentru ei sa fie intelesi de oricine.

CALC, calcuri, s. n. 1. (In sintagma) Hartie de calc = Hartie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hartie, folosita la executarea desenelor in tus, pentru a fi apoi copiate pe hartie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hartie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta in atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente in limba ori in formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.

NUANTA, nuante, s. f. 1. Fiecare dintre varietatile unei culori, determinata de compozitia sa cromatica. ♦ P. gener. Culoare. 2. Fig. Diferenta foarte mica intre aspecte sau lucruri de acelasi gen; varietate de manifestare a unei actiuni, a unui sunet, a unei senzatii etc. ♦ Aspect usor deosebit al sensului de baza al unui cuvant. ♦ Ceea ce se adauga esentialului, modificandu-l usor; caracter, nota particulara. [Pr.: nu-an-] – Din fr. nuance.

ANTANACLAZA, antanaclaze, s. f. Repetitie a unui cuvant, folosit succesiv cu alte sensuri, din motive stilistice. – Din fr. antanaclase.

SEMANTEM, semanteme, s. n. (Lingv.) Unitate de baza a cuvantului, in cadrul unei familii lexicale (egala, de obicei, cu radacina cuvantului), considerata ca purtatoare a sensului lexical. – Din fr. semanteme.

PRODUCTIVITATE s. f. Capacitatea sau insusirea de a fi productiv; capacitatea de a produce (mult); randament. ◊ Productivitatea muncii = eficienta a muncii exprimata prin raportul dintre cantitatea de produse realizata si volumul de munca consumat. ♦ Capacitatea unor sufixe, prefixe, elemente de compunere etc. de a forma (numeroase) derivate, compuse etc. ♦ Capacitatea unor cuvinte de a forma (multe) sensuri sau derivate noi. ♦ Capacitatea unor conjugari de a se imbogati mereu. – Din fr. productivite.

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. cuvant care are aceeasi forma si aceeasi pronuntare cu alt cuvant sau cu alte cuvinte, de care difera ca sens si ca origine. 2. S. m. Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva; tiz. – Din fr. h******e.

MONOSEMANTIC, -A, monosemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte) Care are un singur sens. – Din fr. monosemantique.

DETERMINAT, -A, determinati, -te, adj. 1. Care a fost precizat.care a fost stabilit. 2. (Despre cuvinte sau propozitii) Al carui sens este precizat de alt cuvant sau de alta propozitie. – V. determina. Cf. fr. determine.

SILEPSA, silepse, s. f. Constructie sintactica in care cuvintele se acorda dupa asociatii logice si nu dupa regulile gramaticale obisnuite; p. ext. figura de stil in care se foloseste o astfel de constructie sintactica si in care un cuvant este luat atat in sensul propriu, cat si in cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsis.

VALOARE s. 1. (MAT.) (inv.) pret. (Cifra O nu are adesea nici o ~.) 2. (MAT.) valoare absoluta modul. 3. v. pret. 4. v. curs. 5. v. bun. 6. v. putere. 7. putere, valabilitate. (Actul acesta are ~ de lege.) 8. v. sens. 9. eficacitate, putere. (~ nutritiva.) 10. calitate, insusire. (~ deosebita a unui produs de arta.) 11. v. nivel. 12. v. capacitate. 13. merit, (inv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.) 14. v. importanta. 15. v. insemnatate. 16. v. seriozitate. 17. importanta, insemnatate, (fig.) pret. (~ cuvantului scris.) 18. importanta, insemnatate, semnificatie, sens, (fig.) pret. (~ actului Unirii.)

FORMA ~e f. 1) Expresie exterioara determinata de un anumit continut. 2) Aspect exterior al unui obiect. ~ sferica. ◊ (A fi) in ~ a se afla in conditii fizice bune. 3) Totalitate a mijloacelor de expresie, folosite la redarea continutului de idei al unei opere de arta. ~ artistica. 4) lingv. Latura materiala a unitatilor de limba. ◊ ~ gramaticala aspect luat de un cuvant pentru a exprima un sens gramatical. 5) Model stabilit. Act intocmit dupa toate ~ele. 6) Mod de conducere. ~ de stat. 7) fig. Aparenta care este in contradictie cu continutul interior. 8) Piesa confectionata dintr-un material dur, in care se toarna un amestec pentru a-i da o anumita configuratie. ~ de turnatorie. [G.-D. formei] /<fr. forme, lat. forma

MELIORATIV ~a (~i, ~e) (despre cuvinte, expresii etc.) Care au sens laudativ. /<fr. melioratif

MONOSEMANTIC ~ca (~ci, ~ce) (despre cuvinte) Care are un singur sens. /<fr. monosemantique

SEMANTEM ~e n. lingv. Parte de cuvant considerata ca purtatoare a sensului lexical. /<fr. semanteme

SUFIX ~e n. Afix care, adaugat dupa radacina sau dupa tema unui cuvant, formeaza un derivat cu sens nou. ~ lexical. ~ gramatical. /<lat. suffixus, fr. suffixe

ECHIVALENT, -A adj. De valoare egala. ♦ (Despre cuvinte, locutiuni etc.) Identic ca sens cu altul. ♦ (Despre figuri geometrice) Egal ca arie cu alta figura, fara a coincide ca forma. // s.m. Cantitate de materie, de forta etc. egala cu o alta. [Cf. fr. equivalent, lat. aequivalens].

ETIMOLOGIE s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].

MONOSEMANTIC, -A adj. (Despre cuvinte) Care are un singur sens. [Cf. fr. monosemantique].

cilibiu (cilibie), adj. – 1. Nobil, aristocratic. – 2. Elegant, dichisit. – Var. (inv.) celebiu. Mr. cilibi. Tc. celebi (Roesler 607; Seineanu, II, 100; Lokotsch 407; Ronzevalle 76); cf. ngr. τζελεπής, bg. celebija, it. celebi (Battisti, II, 842). – Der. cilibilic, s. n. (politete, urbanitate). Astazi ambele cuvinte se folosesc numai cu sens ironic.

AFIX s. n. 1. nume generic pentru prefixe, sufixe si infixe, care se adauga radacinii cuvintelor pentru a le modifica sensul, functia, rolul; orice instrument gramatical avand un asemenea rol. 2. (mat.) punct, numar complex intr-un sistem de coordonate rectangulare. (< fr. affixe, lat. affixus)

AUTONOMIE s. f. 1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria vointa. 2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, in anumite domenii, in cadrul unui stat condus de o putere centrala. ◊ autoconducere. 3. distanta maxima pe care o poate parcurge o nava sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fara refacerea plinurilor de combustibil. 4. calitate a unui cuvant de a avea un sens lexical deplin. (< fr. autonomie, lat. autonomia)

CONTAMINATIE s. f. 1. contaminare. 2. procedeu folosit de scriitorii latini constand in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. 3. (lingv.) incrucisare intre doua limbi. ◊ modificare a formei unui cuvant sau a unei constructii gramaticale prin incrucisarea lor cu alte cuvinte ori constructii asemanatoare ca sens. ◊ influenta reciproca intre elemente folclorice. (< fr. contamination, lat. contaminatio)

EXPLETIV, -A adj. (despre un cuvant, o expresie) lipsit de sens, care nu este necesar. (< fr. expletif, lat. expletivus)

FIGURAT, -A adj. 1. (despre cuvinte, expresii) folosit in alt sens decat cel propriu, obisnuit. 2. (despre stil) bogat in imagini, in figuri poetice; figurativ (1). 3. elemente e = celulele din sange. (< fr. figure, lat. figuratus)

CALCHIA, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schita cu ajutorul hartiei de calc. 2. A forma cuvinte sau expresii noi ori a imbogati un cuvant sau o expresie cu un sens nou cu ajutorul unui calc (3). [Pr.: -chi-a] – Din fr. calquer.

GALANTERIE, galanterii, s. f. 1. Atitudine plina de curtoazie, de tandrete, de amabilitate fata de femei. ♦ Cuvinte curtenitoare adresate unei femei. 2. (Cu sens colectiv) Obiecte marunte de imbracaminte (manusi, cravate, fulare etc.); magazin in care se desfac asemenea marfuri. – Din fr. galanterie.

GLOSA, glose, s. f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvant dintr-o scriere; spec. comentariu sau nota explicativa facuta pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcatuiesc un glosar. 2. Forma fixa de poezie in care fiecare strofa, incepand de la cea de-a doua, comenteaza succesiv cate un vers din prima strofa, versul comentat repetandu-se la sfarsitul strofei respective, iar ultima strofa reproducand in ordine inversa versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. glose, it. glossa, germ. Glosse.

CONTAMINATIE, contaminatii, s. f. Modificare a unui cuvant sau a unei constructii gramaticale prin incrucisarea lor cu alte cuvinte sau cu constructii asemanatoare ca sens. – Din fr. contamination, lat. contaminatio.

RAS- (Inaintea vocalelor si a consoanelor sonore, in forma raz-) Element de compunere care: 1. a) formeaza, de la verbe, derivate care exprima o imprastiere, o repetare sau o intensificare a actiunii exprimate de verbul simplu; b) formeaza, de la adjective, derivate care exprima intensificarea insusirii exprimate de adjectivul simplu; c) (rar) formeaza, de la substantive, derivate care exprima ideea de intensitate in raport cu substantivul simplu; d) formeaza, de la substantive denumind grade de rudenie, derivate care indica generatii departate; e) formeaza, de la adverbe de timp, derivate indicand un timp mai indelungat decat cel exprimat de adverbul simplu; 2. a) formeaza, de la verbe, derivate care exprima ideea revenirii la o stare mai veche; b) formeaza, de la verbe, derivate care exprima ideea modificarii (in sens negativ) a situatiei dinainte; 3. formeaza, de la verbe, substantive si adjective, derivate cu sensul mai departat de cel al cuvantului simplu. [Var.: raz-] – Din sl. ras-, raz-.

ACCEPTIE ~i f. sens pe care il are un cuvant; semnificatie. [G.-D. acceptiei; Sil. -ti-e] /<fr. accception, lat. acceptio, ~onis

MONOSEMIE f. (in opozitie cu polisemie) Proprietate a cuvintelor de a avea un singur sens. /<fr. monosemie

SINONIM ~a (~i, ~e) si substantival (despre cuvinte, afixe sau expresii) Care are sens identic; cu acelasi sens. /<fr. synonyme, germ. Synonym

UNIVOC ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care pastreaza acelasi sens in contexte diferite; cu o singura interpretare semantica. 2) mat. (despre elementele unei multimi) Care corespunde unui singur element din alta multime. /<fr. univoque, lat. univocus

BARIOTROP s.n. Joc distractiv care consta in a gasi un cuvant cu doua sau mai multe sensuri, dupa cum intervine accentul. [Pl. -puri. / cf. gr. barys – greu, tropos – intoarcere].

POLISEMIE s.f. 1. Calitate a unui cuvant de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de arta de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvaluie succesiv in functie de contextul social-cultural, de momentul istoric in care este receptata opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysemie].

TROP s.m. Termen generic pentru orice figura de stil, care consta in intrebuintarea unui cuvant sau a unei expresii in sens figurat. // (Si in forma tropo-) Element prim si secund de compunere savanta cu semnificatia „schimbare”, „care se schimba”, „care se intoarce”, „cu o anumita directie”, „cu o anumita caracteristica”, „care se rasuceste”. [< fr. trope, lat. tropus, gr. tropos].

BARIOTROP s. n. problema enigmistica constand in gasirea unui cuvant, cu doua sau mai multe sensuri, dupa cum intervine accentul. (<it. bariotrop)

VALOARE s.f. I. 1. Expresie a muncii umane materializata intr-o marfa. ♦ Categorie economica proprie economiei bazata pe productia de marfuri. 2. Suma de bani care reprezinta echivalentul pretului unei marfi, unui cec, al unei actiuni etc. ♦ Rentabilitate, productivitate. 3. Marime matematica asociata unei marimi fizice, potrivit unui anumit procedeu. 4. Durata unui sunet muzical. 5. sensul sau folosirea gramaticala a unui cuvant. 6. (Pict.) Intensitatea unei culori. II. 1. Ansamblul calitatilor care fac un lucru bun, cautat, apreciat; insemnatate, importanta, pret. 2. Suma insusirilor pozitive ale unui om; (concr.) om care intruneste calitati deosebite. [Gen. -orii. / < fr. valeur, it. valore < lat. valor].

MORFEM s.n. Element morfologic (prefix, sufix, desinenta etc.) care serveste la formarea cuvintelor si a formelor flexionare ale acestora. ♦ (In conceptia moderna) Cea mai mica unitate cu sens determinat din structura morfologica a cuvantului. [< fr. morpheme].

ANTIMETABOLA s. f. repetare a acelorasi cuvinte in ordine inversa, care schimba sensul comunicarii; antimetalepsa, antimetateza. (< fr. antimetabole)

MORFEM s. n. element morfologic (prefix, sufix, desinenta) care serveste la formarea cuvintelor si a formelor flexionare ale acestora. ◊ (in conceptia moderna) cea mai mica unitate in sens determinat din structura morfologica a cuvantului. (< fr. morpheme)

SEMANTISM s. n. semantica (II, 1); (p. ext.) situatie a unui cuvant din punctul de vedere al sensurilor lui. (< fr. semantisme)

UNIVOC, adj. 1. (despre cuvinte, expresii) care are un singur sens sau pastreaza acelasi sens in orice context. ♦ rima ~a = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvant. 2. (mat.; despre elementele unei multimi) care corespunde unui singur element din alta multime. (< fr. univoque, lat. univocus)

POLISEMANTIC, -A, polisemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte, unitati frazeologice) Care are mai multe sensuri. – Din fr. polysemantique.

CONOTATIE, conotatii, s. f. (Lingv.) sens suplimentar (fata de denotatie) al unui cuvant adesea figurat, rezultat din experienta personala, din context. ♦ Semnificatie. – Din fr. connotation.

CALC ~uri n. 1): Hartie de ~ hartie transparenta folosita pentru reproducerea desenelor. 2) Copie a unui desen tehnic executata pe aceasta hartie. 3) lingv. Fenomen de limba constand in formarea unor cuvinte sau expresii noi cu mijloace lingvistice proprii dupa modelul altei limbi sau in atribuirea de sensuri noi, dupa un model strain, unor cuvinte si expresii existente in limba. /<fr. calque

ECHIVOC¹ ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care are mai multe sensuri; cu posibilitatea de a interpreta in mai multe feluri; ambiguu. 2) (despre actiuni, purtari etc.) Care trezeste indoieli; care da de banuit; indoielnic; dubios; suspect. /<fr. equivoque, lat. aequivocus

JOC ~uri n. 1) Activitate fizica sau mintala desfasurata din placere. ◊ ~ de societate distractie la care participa un grup de persoane lansate in dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de gluma, obtinut prin imbinarea unor cuvinte asemanatoare ca forma dar deosebite ca sens. A-si bate ~ de cineva a lua in ras pe cineva. 2) Distractie (a copiilor) lipsita de griji; joaca. 3) Competitie sportiva (de fotbal, de baschet etc.). ◊ ~uri olimpice competitii sportive, sub forma de manifestari internationale de mare amploare, care au loc o data la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~ . 5) Petrecere cu dansuri la tara; hora. ◊ A intra in ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Miscare repede si neregulata a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitata) de deplasare independenta a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus

MONOVERB ~e n. Joc distractiv constand in reprezentarea unui cuvant prin litere combinate sau prin figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. /<it. monoverbo

PLEONASM ~e n. Eroare de exprimare constand in folosirea paralela a unor cuvinte sau expresii identice sau apropiate ca sens. [Sil. ple-o-] /<fr. pleonasme

PROTEZA ~e f. 1) Aparat sau piesa care inlocuieste un organ sau un segment al acestuia din corpul omenesc. 2) Operatie chirurgicala prin care se inlocuieste un organ sau un segment al acestuia printr-un astfel de aparat. 3) lingv. Fenomen accidental de limba constand in adaugarea unui sunet la inceputul cuvantului, fara a-i produce schimbari in sens. /<fr. prothese

PALINDROM s.n. cuvant, fraza sau vers care se poate citi in cele doua sensuri. ♦ Joc distractiv constand in gasirea unui cuvant sau a unei fraze care, citite direct si invers, sa aiba acelasi inteles. [< fr. palindrome, cf. gr. palin – din nou, dromos – alergare].

DEICTIC, -A adj. (despre cuvinte) care arata, demonstreaza; care intareste un sens. (< fr. deictique)

PALINDROM s. n. cuvant, fraza, vers care se poate citi in cele doua sensuri. ◊ joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care, citit direct si invers, sa aiba acelasi inteles sau, in alt caz, sa aiba un alt sens. (< fr. palindrome, it. palindromo)

ANTONIM, antonime, s. n. cuvant care, considerat in raport cu altul, are sens contrar. – Din fr. antonyme.

PERIFRAZA, perifraze, s. f. Procedeu gramatical si stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, in mod obisnuit, se poate reda printr-un singur cuvant; grup de cuvinte care inlocuieste un termen unic cu acelasi sens. – Din ngr. perifrasis, germ. Periphrase, fr. periphrase.

SEMNIFICATIE s. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, sens, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ unui cuvant.) 2. (SEMIOTICA) denotatie. (~ si conotatie.) 3. inteles, ratiune, rost, sens, talc, (inv. si pop.) mestesug, (pop.) noima, (Mold. si Munt.) merchez, (inv.) tocmeala. (Ce ~ are aceasta afirmatie?) 4. inteles, mesaj, sens, talc, (inv.) socoteala. (~ adanca a unei poezii.) 5. sens, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~ii noi.) 6. importanta, insemnatate, sens, valoare, (fig.) pret. (a actului Unirii.)

POLISEMIE f. lingv. Proprietate a cuvintelor, expresiilor etc. de a avea mai multe sensuri. /<fr. polysemie

PROPRIU ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care apartine unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei fiinte sau unui lucru pentru a le deosebi de alte fiinte sau lucruri. 2) Care intruneste trasaturi ce individualizeaza; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronuntare ~e. 3) Care este in concordanta deplina; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ sens ~ sens initial, de baza. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

TONALITATE ~ati f. 1) Ansamblu de legi care stau la baza gamelor. 2) Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 3) (in unele limbi) Intonatie diferita a unor cuvinte, formate din aceleasi sunete, dar deosebite prin sens. 4) Particularitate dominanta a unei scrieri (literare). 5) Culoare dominanta a unei picturi. /<fr. tonalite

ANTIMETABOLA s.f. Repetare a acelorasi cuvinte in ordine inversa, care schimba de obicei sensul comunicarii: antimetalepsa, antimetateza. ♦ (Rar) Anagrama. [< fr. antimetabole, cf. gr. antimetabole].

LITERARIZA vb. I. tr. A crea cu intentii literare, a cultiva in sens literar. ♦ A da o forma literara (unui cuvant, unei expresii). [Var. literaturiza vb. I. / cf. germ. literarisieren].

sens s.n. 1. Inteles, semnificatie, acceptie (a unui cuvant, a unei expresii etc.). ♦ Continut. 2. Rost, noima, ratiune. 3. Directie, orientare. ◊ sens unic = sistem de circulatie a vehiculelor intr-o singura directie pe arterele cu mare afluenta; sens giratoriu = sens obligatoriu pe care trebuie sa-l urmeze autovehiculele in jurul unui rond situat la o intersectie, intr-o piata etc. [Cf. fr. sens, lat. sensus].

PEIORATIV, – A adj. (Despre cuvinte, expresii etc.) Care are , care da un sens defavorabil; depreciativ. [Pron. pe-io-, var. pejorativ, -a adj. / cf. fr. pejoratif, lat. peior – comparativ de la malus – rau].

SEMANTEM s.n. Unitate de baza a unui cuvant in cadrul unei familii lexicale, purtatoare a sensului lexical. [< fr. semanteme, cf. gr. semainen – a insemna].

TONALITATE s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 2. Intonatie deosebita, in unele limbi, a unor cuvinte, care se scriu la fel, dar au sensuri diferite. II. 1. Nuanta a culorilor. 2. Trasatura dominanta, nota specifica a unei scrieri. [Cf. fr. tonalite].

ETIMOLOGIE s. f. 1. stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. ♦ ~ multipla = explicarea originii unui cuvant prin mai multe etimoane. ♦ ~ populara = modificare a formei unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva. 2. etimon. 3. ramura a lingvisticii care studiaza istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. (< fr. etymologie, lat., gr. etymologia)

LITERARIZA vb. tr. a crea cu intentii literare, a cultiva in sens literar. ◊ a da o forma literara (unui cuvant, unei expresii, unui text). – var. literaturiza vb. (< germ. literarisieren)

OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. h******e)

sens s. n. 1. inteles, semnificatie, acceptie (a unui cuvant). ♦ intr-un anumit ~ = dintr-un anumit punct de vedere. ◊ continut. 2. rost, noima, ratiune. 3. directie, orientare.. ♦ ~ unic = sistem de circulatie a vehiculelor intr-o singura directie pe arterele cu mare afluenta. 4. (mat., fiz.) fiecare dintre cele doua posibilitati de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singura dimensiune. (< fr. sens, lat. sensus)

ANTONIM, antonime, s. n. cuvant care, considerat in raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).

POLISEMIE s. f. Insusire a unor cuvinte sau unitati frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysemie.

MONOVERB, monoverbe, s. n. Joc distractiv care consta in a reprezenta un cuvant prin litere combinate intre ele sau prin figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. – Din it. monoverbo.

PALINDROM, palindromuri, s. n. Grup de cuvinte sau cuvant care poate fi citit de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara sa-si piarda sensul; p. ext. joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care citit si normal si invers, sa aiba fie acelasi inteles, fie, in al doilea caz, sa dea un alt cuvant. – Din fr. palindrome.

SINONIMIC, -A, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care tine de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivatie sinonimica = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte din aceeasi sfera semantica ajung sa desemneze, in sens figurat, acelasi lucru. „Dovleac” si „tartacuta” desemneaza, prin derivatie sinonimica, „cap”. 2. S. f. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul sinonimelor (2) si al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) si germ. Synonymik.

MORFEM ~e n. Cea mai mica unitate (radical, prefix, sufix, desinenta etc.), care are sens lexical sau gramatical, din structura morfologica a unui cuvant. /<fr. morpheme

IRONIE s.f. 1. cuvant, fraza continand o usoara batjocura, folosind semnificatii opuse sensului lor obisnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situatie intervenita contrar tuturor asteptarilor, ca un joc neasteptat al intamplarii. 2. Categorie estetica si filozofica desemnand expresii sau imagini cu semnificatii opuse sensului obisnuit, in scopul ridiculizarii disimulate. ♦ Figura de stil prin care se enunta ceva pentru a se intelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – intrebare].

MONOVERB s.n. Joc distractiv care consta in a reprezenta un cuvant prin litere combinate intre ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. ◊ Monoverb cu incastru = monoverb in care, prin introducerea unui cuvant sau a unei litere intr-o imagine, se obtine un cuvant nou; monoverb epentetic = monoverb ilustrat prin doua imagini, una numita „baza”, iar cealalta „plus”, cuvantul „plus” introducandu-se neschimbat intre literele care formeaza cuvantul „baza”. [Cf. gr. monos – unic, lat. verbum – cuvant].

calauza (-ze), s. f. – Ghid. – Var. calauz, s. m. Mr., megl. calauz. Tc. kila(v)uz (Seineanu, II, 76; Meyer 167; Lokotsch 1276); cf. ngr., alb. kaljaus(e),, bg., sb., pol. kalauz, mag. kalausz. Este unul din putinele cuvinte care apartin f. prin forma si m. prin sens, cum sint: calfa, catana, sentinela. – Der. calauzi, vb. (a conduce, a indruma); calauzitor, adj. (care calauzeste).

MONOVERB s. n. joc distractiv constand in a reprezenta un cuvant prin litere combinate intre ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb in care, prin introducerea unui cuvant sau a unei litere intr-o imagine, rezulta un cuvant nou. (< it. monoverbo)

BAS¹- (Inv.) Element de compunere avand sensul de „principal, cu gradul cel mai inalt”, izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.

ELIPSA ~e f. 1) Curba plana inchisa, pentru care suma distantelor oricarui punct al sau la doua puncte fixe este intotdeauna constanta. 2) Omitere in vorbire sau in scris a unui sau a mai multor cuvinte dintr-o fraza, care continua sa-si pastreze neschimbat sensul. 3) muz. Suprimare a unui acord, ceruta de regulile armoniei. /<fr. ellipse, lat. ellipsis

EUFEMISM ~e n. Element de limba care inlocuieste, in vorbire sau in scris, un cuvant sau o expresie neplacuta, vulgara, jignitoare, respectand paralelismul de sens. /<fr. euphemisme

PARES CUM PARIBUS FACILLIME CONGREGANTUR (lat.) cei ce se asemana se aduna extrem de usor – Cicero, „De senectute”, 3, 1. Cuvinte devenite, prin traducere in toate limbile, expresie proverbiala cu sens peiorativ. In romaneste: spune-mi cu cine te aduni, ca sa-ti spun cine esti.

DUBLET, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marca etc.), pastrat intr-o colectie. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelasi etimon, dar cu aspect fonetic si uneori cu sens diferit, care au intrat intr-o limba data in momente sau pe cai diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda apropiate. – Din fr. doublet.

PALINDROM n. 1) cuvant care poate fi citit atat de la stanga la dreapta, cat si de la dreapta la stanga, sensul ramanand acelasi. 2) Joc distractiv constand in gasirea unui astfel de cuvant. <fr. palindrome

DUBLET s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ◊ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].

PARANTEZA s.f. 1. Semn grafic constand din doua arcuri de cerc care se inchid reciproc si care se folosesc pentru a izola fraze sau cuvinte intercalate intr-un text. ♦ Fraza sau propozitie care are un sens deosebit si care este intercalata intr-o alta fraza. 2. (Fig.) Digresiune. [Var. parantez s.n. / cf. fr. paranthese, germ. Paranthese, lat. parenthesis < para – alaturi, en – in, thesis – punere].

DUBLET s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♦ ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)

PARONIM s. n. cuvant asemanator cu altul ca forma, dar deosebit de acesta ca sens. (< fr. paronyme)

SILEPSA s. f. 1. constructie sintactica in care acordul se face dupa sens si nu dupa regulile gramaticale; sineza. 2. procedeu prin care un cuvant este luat atat in inteles propriu, cat si figurat. (< fr. syllepse, lat., gr. syllepsis)

EUFEMISM, eufemisme, s. n. cuvant sau expresie care, in vorbire sau in scris, inlocuieste un cuvant sau o expresie neplacuta, jignitoare, necuviincioasa sau obscena, respectand paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphemisme.

ETIMOLOGIE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. 2. Ramura a lingvisticii care studiaza originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; inv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multipla = provenienta a unui cuvant din doua sau mai multe surse diferite. Etimologie populara= modificarea formei unui cuvant (recent intrat in limba) sub influenta unui cuvant mai cunoscut cu care prezinta asemanari de forma sau uneori de sens. – Din fr. etymologie, lat. etymologia.

IDIOTISM ~e n. Constructie, specifica unui idiom, al carei sens nu reiese din sensurile elementelor componente si care nu poate fi tradusa in alta limba cuvant cu cuvant; expresie idiomatica. [Sil. -di-o-] /<fr. idiotisme

TERMEN² ~i m. 1) Unitate normativa cu sens delimitat care desemneaza o notiune proprie unui anumit domeniu de activitate. 2) cuvant sau expresie proprii unui vorbitor. ◊ A fi in ~i buni (sau rai) cu cineva a fi in relatii bune (sau rele) cu cineva. /<lat. termen, ~inis, fr. terme

IBN, cuvant arab insemnand „fiu”; intrat in compunerea a numeroase nume proprii, cu sensul de „fiul lui”.

COLIZIUNE s. f. 1. lovire, ciocnire de tendinte, forte, de interese contrare; conflict. 2. izbire puternica intre doua corpuri care se misca in sensuri opuse. ◊ (fig.) incaierare, confruntare. ◊ abordaj. 3. ~ omonimica = intalnire a doua sau mai multe cuvinte omonime. (<fr. collision, lat. collisio)

CALAMBUR s. n. 1. joc de cuvinte intemeiat pe echivoc sau pe asemanarea formala a unor termeni deosebiti ca sens; parahreza. 2. problema enigmistica bazata pe echivoc. (< fr. calembour)

SCART interj. 1. cuvant care imita zgomotul ascutit, strident produs de usi, roti etc. ♦ cuvant care imita zgomotul ascutit, alternativ al unui lucru care se misca cand intr-un sens, cand in altul. ♦ Compus; (depr.) scarta-scarta-pe-hartie s. m. = functionar, contopist. 2. cuvant care imita zgomotul caracteristic produs de incaltaminte in timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la incaltaminte, pentru a o face sa scartaie in timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamatie de dezaprobare, de impotrivire sau de dispret fata de afirmatia cuiva; da' de unde! vorba sa fie! [Var.: scarta, scartai interj.] – Onomatopee.

-LOGIE Element secund de compunere savanta, cu sensul de „disciplina”, „stiinta”, „expunere stiintifica”. [< fr. -logie, it. -logia, cf. gr. -logia < logos – cuvant, discurs].

ciusca (ciuste), s. f. – 1. Ardei. – 2. Batista facuta sul si innodata, cu care se loveste, intr-un joc popular. – 3. Jocul respectiv. – Var. tusca, ciuste. Megl. ciusca „joc”. Bg. cuska „ardei”, sb., cr. cuska „lovitura, palma” (Cihac, II, 437), al carui sens comun este cel de a pisca, a arde. Dar face din ciusca doua cuvinte diferite.

PARONIM, paronime, s. n. cuvant asemanator cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (si ca origine). – Din fr. paronyme.

COLIZIUNE s.f. 1. Lovire, ciocnire de tendinte, de forte, de interese contrare; conflict. 2. (Rar) Izbire puternica intre doua corpuri care se misca in sensuri opuse. ♦ Incaierare, lupta violenta. ♦ Abordaj. 3. Coliziune omonimica = fenomen prin care doua sau mai multe cuvinte diferite devin omonime. [Var. colizie s.f. / cf. fr. collision, it. collisione, lat. collisio – izbire].

REMEMBER! (engl.) tine minte! – Cuvinte adresate de Carol I al Angliei, inainte de a fi decapitat, episcopului Juxon. In sens mai larg, indemn de a nu uita un eveniment important la care ti-a fost dat sa asisti.

VICLEAN, -A, vicleni, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care se poarta, vorbeste fara sinceritate, ascunzandu-si adevaratele intentii (reprobabile); fatarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat) siret, smecher, istet. 2. (Pop.) Rau, crud, neindurator, hain. 3. (Inv.) Care isi calca credinta sau cuvantul; necredincios; tradator. ♦ (Rar) Care nu crede in invataturile religiei crestine; pagan. ♦ (Substantivat, m.) Duh necurat, d**c. [Var.: (inv.) hiclean, -a adj.] – Din magh. hitlen.

QUALIS ARTIFEX PEREO! (lat.) ce artist piere cu mine! – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Acestea ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Nero, care se socotea un mare poet, actor si cantaret. Expresia are astazi sens ironic.

PARONIM ~e n. cuvant care se aseamana partial cu altul din punctul de vedere al formei, dar se deosebeste ca sens de acesta. /<fr. paronyme

ITA DIIS PLACUIT (lat.) asa le-a fost pe plac zeilor – Cuvinte care tin loc de explicatie la o masura ilogica sau arbitrara, dar definitiva. Au si un sens ironic.

OMONIM² ~a (~i, ~e) si substantival (despre cuvinte luate in raport unul fata de altul) Care este identic ca forma (dar se deosebeste radical ca sens). /<fr. h******e

PROPRIU, -IE adj. 1. Care apartine cuiva in mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnitati, constiinta valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvant sau un termen) Care reda precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de baza, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].

tundra (-re), s. f. – 1. Haina groasa. – 2. Cirpa. – 3. Femeie stricata, p*********a. Origine incerta. Se considera drept der. din mag. condra, rut. cundra „cirpa” (Tiktin; Candrea, Galdi, Dict., 166), dar aceste cuvinte ar putea proveni din rom. Cf. toandra; ar putea fi vorba de un cuvint expresiv, cu acelasi sens si fonetism ca buleandra, fleand(u)ra, handra. Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 218, se gindea la un dacic *tunndra. Cf. tandara.

BAS¹- (Inv.) Element de compunere intrat in limba prin cuvintele turcesti care denumesc functii sau ranguri ca: bas-aga, bas-caimacam etc. si folosit in romaneste cu sensul de „cel mai inalt”, „cel mai de frunte”, la formarea unor substantive ca: bas-boier, bas-razes etc. – Tc. bas.

PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

sens s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)

PROPRIU, -IE adj. 1. care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care reda exact notiunea sau ideea ce trebuie exprimata. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de baza. (< lat. proprius, fr. propre)

FAMILIE, familii, s. f. 1. Forma sociala de baza, intemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie si din descendentii acestora. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristica, trasaturi comune unui grup de persoane inrudite prin sange. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcatuita din matca, albine lucratoare si trantori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese si idealuri comune. 4. Categorie sistematica in botanica si in zoologie, inferioara ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate si compuse, formate de la acelasi cuvant de baza. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limba comuna initiala. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).

MEZOSTIH s. n. problema enigmistica inrudita cu acrostihul, a carei solutie este un cuvant obtinut prin citirea cate unei litere de la mijlocul fiecarui vers in ordinea stabilita de autor si intr-un anumit sens (vertical, oblic etc.). (< mezo- + /acro/stih)

cuvant ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus

TU L’AS VOULU, GEROGE DANDIN! (fr.) tu ai vrut-o, George Dandin! – Moliere, „George Dandin”, act. I, scena 7. Cuvinte de repros pe care si le adreseaza eroul ori de cate ori se vede inselat de sotia sa de neam mare. In sens general, repros ironic: ti-ai facut-o cu mana ta.

DELENDA (EST) CARTHAGO (lat.) Cartagina trebuie (sa fie) distrusa – Adagiu dedus din „Ceterum censeo, Carthaginem este delendam” („Pe de alta parte, socot ca Cartagina trebuie distrusa”), cuvinte prin care Cato cel Batran isi incheia discursurile in Senat, reamintind romanilor ca orasul impotriva caruia purtasera un razboi indarjit constituie o permanenta amenintare pentru ei. In sens larg, idee obsedanta.

INVERSIUNE s.f. Rasturnare, schimbare de sens; inversare. ◊ Inversiune s*****a = h*************e. ♦ (Mat.) Transformare geometrica care permite sa se deduca dintr-o figura o alta figura punct cu punct. ♦ (Gram.) Procedeu stilistic constand in schimbarea topicii normale a cuvintelor intr-o fraza. 2. Inversiune de relief = stadiu avansat de evolutie a reliefului cand formele initiale pozitive devin negative si invers. 3. V. inversie. [Pron. -si-u-. / cf. fr. inversion, lat. inversio].

FARA, conj., prep. I. (Urmat de o propozitie circumstantiala de mod sau de un infinitiv care ii tine locul, are valoarea unei negatii) A ascultat fara sa raspunda nimic. ♦ (Urmat de o propozitie concesiva sau de un infinitiv care ii tine locul) Desi nu..., cu toate ca nu... Fara sa fie desavarsit, e multumitor. 2. (Reg.; dupa negatie, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Inv.; adverbial) Decat, (in) afara de...; exceptand pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstantiale de mod si atribute, continand ideea de excludere) Lipsit de... Om fara necazuri. ♦ (In legatura cu cuvinte care arata cantitatea sau masura, indicand cat lipseste pana la o masura deplina) Este ora zece fara cinci minute. ♦ (In operatii aritmetice de scadere) Minus, mai putin. Patru fara doi. 2. (Introduce complemente circumstantiale sociative negative) Pot eu sa traiesc si fara tine. ♦ (Introduce complemente circumstantiale instrumentale negative) A scos cuiele fara cleste. – Lat. foras „afara”.

NEGATIE, negatii, s. f. 1. Faptul de a nega. ♦ cuvant, gest, fapt etc. care neaga, contrazice, contesta (ceva sau pe cineva). ♦ Functor logic pe baza caruia se contesta valoarea de adevar sustinuta intr-o afirmatie. ♦ cuvant cu ajutorul caruia se neaga ideea exprimata de o propozitie sau de una dintre partile ei. 2. (Fil.) Proces obiectiv de inlocuire a unor calitati ale obiectelor prin altele, care asigura dezvoltarii un sens ascendent; negare (2). – Din fr. negation, lat. negatio.

UN, O, unii, unele, art. nehot. (Substantivul pe care il determina denumeste obiectul neindividualizat in discutie) Un prieten. ◊ (Accentueaza notiunea exprimata de substantiv) O bucurie se vestea in ochii ei. ◊ (Da sens general substantivului) Un artist, fie si mai genial decat Paganini. ♦ (Inaintea unui nume propriu sugereaza o comparatie) Unul ca..., unul asemenea cu... Mi se parea ca vad un Platon. ♦ (Da valoare substantivala unor cuvinte pe care le preceda) Un murdar. [Gen.-dat. sg. unui, unei; gen.-dat. pl. unor] – Lat. unus, una.

CATERING s.n. cuvant recent, de origine engleza, care, atat in Marea Britanie, cat si in SUA, denumeste activitatea de alimentatie publica in toata complexitatea ei, fiind sinonim cu fr. restauration – restauratie; preluat in limba romana cu sens restrans, de livrare si servire de preparate culinare si bauturi sau de organizare de evenimente sociale (nunti, aniversari etc.) si de afaceri (bufete, cocteiluri etc.) in alte locuri (sedii de firme, institutii) decat restaurantele, de catre unitati specializate, la comanda unui client (persoana fizica sau juridica). – Din engl. catering.

ZGAIBA, zgaibe, s. f. ~ 4. (cuvant de ocara) D**c. (din lat. scabere = a se scarpina, cf. alb. zgebe = raie, it. scabbia = raie; in privinta formei, cf. habeat > aiba; etimonul lat. nu a fost acceptat din cauza dificultatii semantice, daca se pleaca de la sensul de raie propriu lui scabies; dar se poate presupune ca etimonul lat. pastra de asemenea intelesul sau etimologic, de mancarime, ceea ce provoaca scarpinatul, sens ce corespunde cuv. rom.)

INVERSIUNE s. f. 1. rasturnare, schimbare de sens, inversare. ♦ ~ uterina = deplasare spre inapoi si evaginare in zona perimetrica a uterului; ~ s*****a = h*************e. 2. (mat.) transformare geometrica ce permite sa se deduca dintr-o figura o alta figura, punct cu punct. 3. procedeu stilistic constand in schimbarea topicii normale a cuvintelor intr-o fraza. 4. (med.) ~ termica = cresterea temperaturii in raport cu inaltimea (invers fata de situatia obisnuita); ~ de relief – stadiu avansat de evolutie a reliefului cand formele initiale pozitive devin negative si invers. 5. (fot.) operatie urmarind obtinerea unei imagini pozitive pe insasi emulsia fotosensibila folosita la fotografiere. (< fr. inversion, lat. inversio)

IMAGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect in mintea omeneasca sub forma unor senzatii, perceptii sau reprezentari; spec. reprezentare vizuala sau auditiva; (concr.) obiect perceput prin simturi. 2. Reproducere a unui obiect obtinuta cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastica a infatisarii unei fiinte, a unui lucru, a unei scene din viata, a unui tablou din natura etc., obtinuta prin desen, pictura, sculptura etc. ♦ Reflectare artistica a realitatii prin sunete, cuvinte, culori etc., in muzica, in literatura, in arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figura obtinuta prin unirea punctelor in care se intalnesc razele de lumina sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagina, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri dupa fr. image).

cotroci (-cesc, -it), vb. – 1. A cauta, a iscodi. – 2. A acoperi, a inveli. – Var. cotrosi, cotirci. Creatie expresiva, cf. cotrobai. sensul al doilea si cel de cotroc, s. n. (Trans., pat, culcus), care pare un der. postverbal (dupa Scriban, legat de astruca, ipoteza putin probabila), se explica poate printr-o contaminare cu mag. katroc, ketres „alcov”; cu atit mai mult cu cit sint cuvinte care circula in Trans. si Banat. Cf. cotruta.

umili (-lesc, -it), vb. – 1. (Refl.) A se cai, a avea o atitudine smerita, a se comporta crestineste. – 2. A se injosi. – Var. inv. omili. Sl. umiliti sę „a se cai” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). In sensul al doilea, care pare modern, trebuie sa fi influentat fr. humilier. Der. propusa de Scriban, din sl. umaliti „a micsora”, nu pare probabila. – Der. umilenie, s. f. (cainta, mustrare de cuget), inv.; umilinta, s. f. (inv., devotiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (injositor).

INTELEGE vb. 1. v. dumeri. 2. v. sesiza. 3. a percepe, a pricepe, a sesiza, (fig.) a patrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. v. interpreta. (Cum ~ acest context?) 5. a auzi, a pricepe. (Nu ~ sa ma lasi in pace?) 6. a-si explica, a pricepe. (Pur si simplu nu ~ cum a disparut.) 7. a concepe, a pricepe. (Nu ~ de ce s-a intamplat astfel.) 8. a cunoaste, a pricepe, a sti. (~ franceza ?) 9. v. asculta. (Cine nu ~ de cuvant, o pateste.) 10. a se impaca, (pop.) a se ingadui, a se invoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se barabari, (Transilv. si Ban.) a se naravi. (Se ~ bine impreuna.) 11. v. conveni. 12. a conveni, a se invoi, (pop.) a se ajunge, a se uni, (prin Munt.) a se indogati, (Ban.) a se toldui, (inv.) a se lovi, a pristani, a se targui, a se tocmi, a veni, (grecism inv.) a se simfonisi. (Se ~ asupra pretului.) 13. v. pactiza.

MAI¹ adv. 1) (serveste la formarea gradului comparativ) ~ incet. ~ inalt. ~ bun. 2) (in imbinare cu articolul cel, cea (cei, cele) serveste la formarea gradului superlativ relativ) Cel ~ bun. Cel ~ inalt. 3) (atenueaza ideea exprimata de cuvantul determinat) In parte; intrucatva; intr-o oarecare masura. Ploaia ~ incetase. 4) (exprima ideea de aproximatie) Aproape; aproximativ. Cam ~ imi vine a crede. 5) In oarecare masura; putin. Vantul s-a ~ potolit. Vrea sa ~ lucreze. 6) (arata ca o actiune dureaza inca) ~ lucreaza lacatus. 7) (arata repetarea unei actiuni) Din nou; iar. L-ai ~ vazut pe Gheorghe? 8) (cu sens intensiv) Ce ~ fulgera! 9) (exprima ideea de aproximatie) Aproape; cam; aproximativ. ~ cat dansul de mare. ~ nimic. ◊ ~-~ gata-gata; cat pe ce. 10) In afara de aceasta; in plus. ◊ Ce ~ atata vorba sa terminam discutia. /<lat. magis

A INTELEGE inteleg 1. tranz. 1) (esenta lucrurilor) A-si insusi prin activitatea gandirii; a patrunde cu mintea; a pricepe; a concepe; a sesiza. ◊ A da cuiva sa inteleaga (sau a da de inteles) a face pe cineva sa-si dea seama despre ceva numai printr-o aluzie sau printr-un semn. ~ gluma a primi glumele fara suparare; a avea simtul umorului. 2) (vorbirea orala sau scrisa) A receptiona descifrand sensul. ◊ Se intelege de la sine este de la sine inteles. 3) (persoane) A trata cu ingaduinta; a crede. 4) (urmat de un complement indirect, introdus prin prepozitia din) A avea de profitat; a castiga. N-am inteles nimic din concediu. 2. intranz. : Asa inteleg si eu! asa imi vine la socoteala; asa imi place si mie. ~ de cuvant a tine cont de ce i se spune. /<lat. intelligere

JUDECATA ~ati f. 1) Facultate a omului de a gandi logic si de a intelege sensul si legatura fenomenelor; intelect, minte; ratiune. ◊ Cu ~ a) cu bun-simt; cu chibzuiala; b) temeinic. 2) Forma fundamentala a gandirii, exprimata printr-o propozitie in care se afirma sau se neaga ceva. 3) Gand exteriorizat in care se afirma sau se neaga ceva; rationament. 4) Punct de vedere (asupra unui lucru sau asupra unei persoane); opinie, parere, considerent; cuvant. 5) jur. Intrunire a unei instante judecatoresti pentru solutionarea unor chestiuni de natura penala sau civila; actiune judiciara; proces. ◊ A da (sau a chema, a trimite) in ~ (pe cineva) a intenta un proces cuiva; a deferi judecatii (pe cineva), ~ata de apoi judecata divina care se crede ca va avea loc la sfarsitul lumii. /<lat. judicata

A CURGE pers. 3 curge intranz. 1) (despre ape) A se misca necontenit la vale. ◊ ~ garla a veni cu prisosinta. 2) fig. (despre fiinte sau vehicule) A se deplasa in lant; a veni intr-un suvoi permanent. 3) fig. (despre viata, unitati de timp) A se consuma treptat; a se scurge; a trece. ◊ Va curge inca multa apa pe rau (sau pe garla, pe Dunare etc.) va trece inca multa vreme. 4) (despre ploaie) A cadea din belsug. 5) (despre invelitori, acoperisuri, poduri) A lasa sa patrunda apa (sau alte lichide). 6) (despre lacrimi, sudoare etc.) A iesi prelingandu-se. 7) (despre sange) A se misca continuu intr-un anumit sens si intr-un anumit spatiu. 8) (despre recipiente) A lasa sa iasa lichidul dinauntru. 9) pop. (despre bube, rani) A elimina puroi; a supura; a puroia. 10) A se desprinde din ceva, cazand cate putin si succesiv. Graul curge din sac. ◊ A-i ~ peticele a fi imbracat in haine zdrentaroase. 11) A atarna liber in jos. Parul curge pe spate. 12) fig. (despre cuvinte, expresii etc.) A se insira cu usurinta. /<lat. currere

NE- (‹ sl.) Element de derivare cu sens negativ si privativ, care seveste: a) la formarea unor derivate de la substantive (neastampar, neinfricare), de la adjective (neastamparat, neconditionat), de la pronume (necine), de la verbe (nesocoti, nemultumi), de la adverbe (necum). ♦ Cu intercalarea lui „mai”: nemaiintalnit; b) pentru a construi forma negativa a verbului la gerunziu (nesuportand zgomotul, a plecat), la supin (zmogot de nesuportat). ♦ Pe langa cuvinte din orice categorie gramaticala formeaza derivate nestabile, care, in corelatie cu pozitivul alcatuiesc constructii expresive: lesne, nelesne.

Dex sensurile unui cuvant