Rezultate din textul definițiilor
ABSOLÚT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
APÁRTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trăsătură aparte. – A3 + parte (după fr. à part).
AUTOAFIRMÁ, autoafírm, vb. I. Refl. A se afirma prin sine însuși. [Pr.: a-u-to-a-] – Auto1- + afirma.
AUTOEDUCÁȚIE, autoeducatii, s. f. Educație făcută de sine însuși. [Pr.: a-u-to-e-] – Auto1- + educație.
CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelație cu sine însuși exprimă ideea de opozitie sau de distribuție) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.
CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos. ◊ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ◊ Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ◊ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât.... cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât... cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? în ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut! ◊ Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).
DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și” introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.: leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
IDENTITÁTE, identități, s. f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însuși. ◊ Principiul identității = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relație de egalitate în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis.
IMANÉNT, -Ă, imanenți, -te, adj. 1. Care este propriu naturii obiectului, care acționează din interiorul obiectului, condiționat de esența obiectului; intrinsec. 2. (În concepția idealistă despre lume) Care există și acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză din afară. ◊ Filozofia (sau școala) imanentă = filozofie care afirmă că existența, realitatea reprezintă conținutul conștiinței. – Din fr. immanent, lat. immanens, -ntis.
INFATUÁT, -Ă, infatuați, -te, adj. Plin de sine însuși, îngâmfat, înfumurat. [Pr.: -tu-at] – Din fr. infatué. Cf. it. infatuato.
INTRINSÉC, -Ă, intrinseci, -ce, adj. Care constituie partea lăuntrică, proprie și esențială a unui lucru; care există prin sine însuși (independent de relațiile sale cu alt lucru). – Din fr. intrinsèque, lat. intrinsecus.
ÎNCHIPUÍ, închípui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu pronumele în dativ) A-și face o părere sau o imagine despre cineva sau ceva; a-și imagina. ♦ Refl. A se imagina pe sine însuși într-o situație sau împrejurare. 2. A plăsmui cu mintea, cu fantezia; a imagina. 3. A reprezenta, a simboliza; a forma. 4. (Pop.) A face, a întocmi, a înjgheba. – În + chip + suf. -ui.
ÚNUL, ÚNA, unii, unele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui substantiv, fără a da o indicație precisă asupra obiectului) Să cântăm una de jale. * Expr. Asta-i încă una! sau asta încă-i una! exclamație de mirare (față de comunicarea unui fapt surprinzător sau neobișnuit) sau de nemulțumire (în legătură cu o întâmplare neplăcută). ◊ (În alternanță cu „altul” sau cu sine însuși) Unul are ureche muzicală, unul are glas frumos. ◊ (În corelație cu „altul”, exprimă un raport de reciprocitate) Își luară ziua bună unul de la altul. ♦ Cineva; oarecare. ◊ (Cu determinări care indică mai precis sensul substantivelor înlocuite) Deveni una din cele mai frumoase provincii. ◊ (Cu nuanță peiorativă, folosit de obicei pe lângă nume de persoană) Unu', Iorgu Badea. ♦ (În alternanță cu „altul”) Primul, întâiul. 2. (La pl.) O parte din... ♦ (Adjectival) Niște, anumiți. 3. (Cu formă feminină și valoare neutră) Ceva. A-și pune una în gând. * Expr. (Cu) una cu alta = compensându-se (împreună). [Gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora] – Din unu, una.
EXIGÉNȚĂ, exigențe, s. f. Faptul de a fi exigent; ceea ce pretinde cineva de la altul (și de la sine însuși); pretenție, cerință, exiguitate. ♦ Nevoie, trebuință, necesitate. – Din fr. exigence, lat. exigentia.
LĂUDÁ, láud, vb. I. Tranz. A exprima prin cuvinte prețuirea, stima față de cineva sau ceva; a aduce laude, a elogia. ♦ Refl. A spune despre sine însuși cuvinte de laudă; a se mândri, a se făli. ◊ Expr. (Fam.) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum te mai simți? ♦ Refl. A face pe grozavul; a se grozăvi. [Pr.: -lă-u-] – Din lat. laudare.
ORGÓLIU, orgolii, s. n. Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie. – Din it. orgoglio. Cf. fr. orgueil.
PÁRTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât... cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte: a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu); 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) s*x masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) s*x feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.
ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.
PUTÉRE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitore și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.
FÍE1 conj. 1. (În corelație cu sine însuși sau cu „or” și „sau”, introduce o propoziție disjunctivă, exprimând nu numai alternanța sau opoziția, ci și o nuanță de condiție) Ori... ori... 2. (Urmat de „și” introduce o propoziție concesivă) Chiar (și), măcar. – Lat. fiat.
MONOLÓG, monoloage, s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care personajul supune introspecției propriile sentimente. ♦ Lucrare dramatică de proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. [Pl. și: monologuri] – Din fr. monologue.
MONOLOGÁ, monologhez, vb. I. Intranz. A vorbi singur, a vorbi cu sine însuși. – Din fr. monologuer.
EXIGÉNT, -Ă, exigenți, -te, adj. Care pretinde multă grijă, strictețe, corectitudine de la alții (și de la sine însuși) în privința îndeplinirii unei datorii; pretențios. – Din. fr. exigeant, lat. exigens, -ntis.
RĂDĂCÍNĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (Bot.) Rădăcina vieții = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. ◊ Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori. 3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 4. P. a**l. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine).
CUB, cuburi, s. n. 1. Corp geometric cu șase fețe pătrate, egale între ele. 2. Produs al înmulțirii unui număr cu sine însuși de două ori. ♦ (Adjectival; în sintagma) Metru (sau decimetru, centimetru etc.) cub = unitate de măsură pentru volume, egală cu volumul unui corp de formă cubică, având latura egală cu un metru (sau cu un decimetru etc.) – Din fr. cube, lat. cubus.
NECĂJÍT adj., s. 1. adj. v. supărat. 2. adj. nemul-țumit, supărat, (înv., reg. și fam.) paraponisit. (E tare ~ pe sine însuși.) 3. adj. v. înciudat. 4. adj. v. nervos. 5. adj. chinuit, consumat, frământat, muncit, trudit, zbuciumat, (reg.) canonit, (înv.) necăjitor. (Om ~.) 6. adj., s. v. sărac. 7. adj. v. greu.
A AMENINȚÁ améninț tranz. 1) (ființe) A speria cu o pedeapsă printr-o vorbă sau printr-un gest (pentru a intimida sau pentru a obține ceva). 2) A avertiza cu un gest asupra eventualelor consecințe. 3) A pune în primejdie; a face să fie în primejdie. 4) A fi gata să...; a fi pe punctul de... 5) înv. A semnaliza prin sine însuși; a prevesti. /<lat. amminaciare
AUTOGÉN ~ă (~i, ~e) Care este creat sau existent prin sine însuși. ◊ Sudură ~ă sudare cu ajutorul unui metal topit la o flacără oxiacetilenică. /<fr. autogene
A SE DEFINÍ mă ~ésc intranz. (despre persoane) A se caracteriza pe sine însuși. /<fr. définir, lat. definire
A SE ÎNDURÁ mă îndúr intranz. 1) A-și manifesta mărinimia; a da dovadă de bunătate, de milă. 2) (la forma negativă) A nu-și putea impune. 3) rar A cădea de acord cu sine însuși; a-și face o concesie. /<lat. indurare
A SE LĂUDÁ mă láud intranz. A spune cuvinte de laudă despre sine însuși. /<lat. laudare
A MONOLOGÁ ~ghéz intranz. A vorbi numai cu sine însuși; a vorbi în formă de monolog. /<fr. monologuer
A PREVESTÍ ~ésc tranz. 1) A stabili din timp prin deducție sau intuiție, aducând la cunoștință; a prezice. 2) fig. A semnaliza prin sine însuși. Norii plumburii ~esc furtună. /pre- + a vesti
PUTÉRE ~i f. 1) Capacitate a ființelor vii de a săvârși acțiuni fizice; forță fizică; tărie. ◊ În ~ (sau ~i) puternic; voinic; tare. Din toate ~ile adunându-și toate forțele. A sta (sau a fi) în ~ea cuiva a avea posibilitatea sau capacitatea de a face ceva. 2) Capacitate de a realiza o muncă intelectuală; forță spirituală. ~ creatoare. ~ de imaginație. 3) (despre medicamente) Grad de influență asupra organismului. 4) (despre sisteme tehnice) Capacitatea de a efectua un lucru mecanic. 5) (despre acte, documente, vize etc.) Caracter valabil; valabilitate. 6) (despre bani) Capacitatea de a servi la vânzare-cumpărare; valoare. 7) (despre acțiuni sau fenomene naturale) Grad de intensitate. ~ea cutremurului. ~ea vântului. ◊ În ~ea nopții în plină noapte; când noaptea este în toi. În toată ~ea cuvântului în adevăratul înțeles al cuvântului. 8) Acțiune dominantă exercitată asupra cuiva; stăpânire; dominație. ~ea religiei. ◊ A fi în ~ea cuiva a depinde de voința sau de bunul plac al cuiva. 9) Libertate legală în acțiuni; drept. ◊ Cu de la sine ~ fără a avea împuternicire; arbitrar; samavolnic. 10) Drept de a conduce. ~ parlamentară. ~ democratică. ◊ ~ legislativă drept al organelor superioare de stat de a emite legi. A veni (sau a ajunge) la ~ a deveni conducător. Marile ~i statele cu autoritate și influență, care joacă un rol decisiv pe arena internațională. 11) mat. Indice care arată de câte ori un număr se înmulțește cu sine însuși. Cinci la ~ea a doua. [G.-D. puterii] /v. a putea
A SE SINUCÍDE mă sinucíd intranz. A se ucide pe sine însuși (în urma unui șoc de natură patologică); a-și curma viața; a-și face seamă. [Sil. sin-u-] /sine + a ucide
AUTOCITÁ vb. I. refl. A se cita pe sine însuși. [< it. autocitare].
AUTOCONCURÁ vb. I. refl. A se concura pe sine însuși. [<auto1- + concura].
AUTOCONTEMPLÁ vb. I. refl. A se contempla pe sine însuși. [Cf. fr. autocontempler].
AUTOCRITICÁ vb. I. refl. A se critica pe sine însuși. [Cf. fr. s'autocritiquer].
AUTODOMINÁ vb. I. refl. A se domina pe sine însuși. [Cf. it. autodominare].
AUTOEVIDENȚIÁ vb. I. refl. A se evidenția pe sine însuși. [Et. incertă].
AUTOGNÓZĂ s.f. Cunoașterea de sine însuși. [< fr. autognose, cf. gr. autos – însuși, gnosis – cunoaștere].
AUTOIMITÁ vb. I. refl. A se imita pe sine însuși. [Et. incertă].
AUTOIRONIZÁ vb. I. refl. A se ironiza pe sine însuși. [Et. incertă].
AUTOJUSTIFICÁRE s.f. Justificare față de sine însuși. [După fr. autojustification].
AUTOLINIȘTÍ vb. IV. refl. A-și liniști propria persoană în urma unor succese, ducând la o stare de pasivitate și lipsă de vigilență; a se liniști pe sine însuși. [< auto1- + liniști].
AUTOMODELÁ vb. I. 1. refl. A se modela pe sine însuși. 2. tr. A face automodele. [Et. incertă].
AUTOMULȚUMÍRE s.f. Mulțumire de sine însuși în urma unor succese, care duce la suficiență, la stagnare, la regres și la lipsă de vigilență; autoîncântare. [< auto1- + mulțumire].
AUTONEGÁ vb. I. refl. A se nega pe sine însuși. [Et. incertă].
AUTOPERFECȚIONÁ vb. I. refl. A se perfecționa pe sine însuși. [< auto1- + perfecționa].
AUTOPERSIFLÁ vb. I. refl. A se persifla pe sine însuși. [Et. incertă].
AUTOSCOPÍE s.f. Simptom al unor boli care constă în aceea că bolnavul crede că se vede pe sine însuși în fața lui. [< fr. autoscopie, cf. gr. autos – însuși, skopein – a privi].
CONSECVÉNT, -Ă adj. (adesea adv.) Care acționează potrivit cu principiile sale; care nu se contrazice cu sine însuși. // s.n. 1. Orice fenomen care urmează altui fenomen. 2. Al doilea element al unei judecăți ipotetice. ♦ A doua parte a unei fraze muzicale. [Var. consecuent, -ă adj. / < fr. conséquent, cf. lat. consequens – care urmează].
PRETÉNȚIE s.f. 1. Drept (real sau închipuit) pe care îl revendică cineva. 2. (la pl.) Idee exagerată despre sine însuși; înfumurare. [Gen. -iei, var. pretențiune s.f. / cf. fr. prétention, it. pretensione < lat. praetentus].
SELF-MADE MAN loc.s. (Anglicism) Om ajuns prin propriile-i forțe, instruit de sine însuși, care nu datorează nimic originii, favorurilor altuia sau norocului. [Pron. self méid men. / < engl. self-made man].
SOLILÓC s.n. (Liv.) Convorbire cu sine însuși; monolog. ♦ Scriere cu caracter de monolog. [Pl. -curi. / < fr. soliloque, cf. lat. solus – singur, loqui – a vorbi].
SOLILOCÁ vb. I. intr. A vorbi cu sine însuși. V. monologa. [< fr. soliloquer].
ABSOLÚT, -Ă adj. (op. relativ). 1. Care nu este supus unei restricții, necondiționat. ◊ Monarhie absolută = monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; în idealismul obiectiv) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (În filozofia idealistă) Spirit absolut, (idee) absolută = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte persoane asemănătoare. ◊ Adevăr absolut = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; element al cunoașterii care nu poate fi infirmat în viitor; (fiz.) mișcare absolută = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero absolut = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 ºC). 3. (Mat.; despre mărimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoare aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desăvârșit, complet, perfect. // adv. Cu desăvârșire, întocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu].
AUTOACUZÁ vb. I. refl. A se acuza pe sine însuși. [Et. incertă].
AUTOFECUNDÁRE s.f. Acțiunea de fecundare prin sine însuși, care are loc la unele viețuitoare inferioare. [Cf. fr. autofécondation].
AUTOGÉN, -Ă adj. Care îmbină prin sine însuși, care există prin sine însuși. ◊ Sudură autogenă = sudură a două piese metalice, făcută cu ajutorul unui metal topit la o flacără oxiacetilenică. [Cf. fr. autogène, it. autogena].
triumfalísm s.n. Atitudine de încredere exagerată în sine însuși, în propriile-i idei sau teorii. (< fr. triomphalisme)
MONOLÓG s.n. 1. Scenă dintr-o piesă de teatru în care vorbește un singur personaj. ♦ Mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ Monolog interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. Vorbire cu sine însuși a cuiva. [Pl. -oage, -oguri. / cf. fr. monologue, gr. monologos < monos – singur, logos – vorbire].
sinamăgí, sinamăgésc, vb. IV refl. (reg.) a se înșela pe sine însuși.
sinamăgíre s.f. (înv.) înșelare pe sine însuși.
șuștá vb. I (reg.) 1. (refl.) a protesta, a cârti; (în forma: șușca) a se simți nemulțumit de sine însuși, a-și face reproșuri. 2. (în forma: șușca) a lovi puternic; a ghionti; a înăbuși.
AUTOCITÁ vb. refl. a se cita pe sine însuși, din propria operă. (< it. autocitare)
AUTOCONCURÁ vb. refl. a se concura pe sine însuși. (< auto1- + concura)
AUTOCONTEMPLÁ vb. refl. a se contempla pe sine însuși. (< fr. autocontempler)
AUTOCRITICÁ vb. refl. a se critica pe sine însuși. (< fr. sáutocritiquer)
AUTODOMINÁ vb. refl. a se domina pe sine însuși. (< it. autodominare)
AUTOEVIDENȚIÁ vb. refl. a se evidenția pe sine însuși. (< auto1- + evidenția)
AUTOFORMÁȚIE s. f. educație prin sine însuși. (< auto1- + formație)
AUTOGÉN, -Ă adj. 1. creat, existent prin sine însuși. 2. a cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (despre sudură) făcută cu ajutorul unui metal topit la o flacără oxiacetilenică. (< fr. autogène)
AUTOGNOZIE s. f. cunoașterea de sine însuși. (< fr. autognosie)
AUTOJUSTIFICÁRE s. f. justificare față de sine însuși. (după fr. autojustification)
AUTONEGÁ vb. refl. a se nega (pe sine însuși). (< auto1- + nega)
AUTOREGENERÁRE s. f. regenerare prin sine însuși. (< auto1- + regenerare)
CONTRAZÍCE vb. I. tr. 1. a susține contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. 2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminți. II. refl. 1. a fi în dezacord cu sine însuși. 2. (despre susținătorii unor afirmații etc.) a fi în contrazicere unii cu alții, a avea păreri deosebite. ◊ (despre idei, afirmații, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele. (după fr. contredire, lat. contradicere)
DIALÓG s. n. 1. conversație între doi vorbitori. 2. schimb de opinii între reprezentanții a două partide, state etc. 3. ansamblu de replici schimbate între personajele unei piese de teatru sau ale unui film; pasaj dintr-o operă literară care reproduce convorbirea unor personaje. ♦ ~ interior = replicile pe care le schimbă cu sine însuși un personaj literar. ◊ scriere redactată sub formă de dialog (1). 4. alternare de fraze muzicale care parcă răspund una alteia, executate de două voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite. (< fr. dialogue, lat. dialogus)
INTROVERSIÚNE s. f. orientare a stărilor de conștiință spre lumea interioară; retragere în sine însuși. ◊ detașarea libidoului de obiectele exterioare și retragerea asupra lumii interioare. (< fr. introversion)
NARCISÍSM s. n. 1. admirație contemplativă față de sine însuși; autofilie. 2. anomalie în care persoana proprie devine obiectul instinctului s****l. (< fr. narcissisme)
PROPRIOCÉPȚIE s. f. 1. activitate a sensibilității proprioceptive; rezultatul acesteia. 2. percepție de sine însuși. (< fr. proprioception)
SOLILÓC s. n. 1. convorbire cu sine însuși; monolog. 2. scriere cu caracter de monolog. (< fr. soliloque)
ABSOLÚT2, -Ă, absoluți, -te, adj. 1. Care nu este supus nici unei restricții; nelimitat. ♢ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă a lumii obiective. (În filozofia idealistă) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care e raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. Desăvârșit, complet. – Fr. absolu (lat. lit. absolutus).
ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. 1. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi. ♦ A seduce. 2. Refl. (Rar) A se liniști pe sine însuși; a se amăgi, a se înșela. 3. Refl. (Rar) A se încânta, a se minuna. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Comp. magh. adomány.
APÁRTE adv. Separat. ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special. Avea un fel aparte de a vorbi. – Din parte (după fr. à part).
ABSOLÚT, -Ă, absoluți, -te, adj., s. n., adv. I. 1. Adj. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. 2. S. n. Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Fil.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 3. Adj. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 4. Adj. (Mat.; despre mărimi) A cărei valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 5. Adj. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus, fr. absolu.
AUTOFECUNDÁRE, autofecundări, s. f. (La unele plante și specii inferioare de animale) Fecundare prin sine însuși. – Din auto1- + fecundare (după fr. autofécondation).
AUTOLINIȘTÍRE s. f. Acțiunea de a se liniști pe sine însuși, în urma unor succese (reale sau aparente), ducând adesea la o condamnabilă atitudine de pasivitate, la o primejdioasă lipsă de vigilență. – Din auto1- + liniștire.
AUTOMULȚUMÍRE s. f. Mulțumire de sine însuși în urma unor succese (reale sau aparente), care duce la lipsă de vigilență, de atitudine autocritică, la stagnare și regres. – Din auto1- + mulțumire.
CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind numele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Găsi felurime de păsări adunate, Care, din întâmplare, Se-ntreceau la cântare (ALEXANDRESCU). ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile (CAMIL PETRESCU). b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? (SLAVICI). 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. Baba își lua cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit (RETEGANUL). ◊ Expr. (Să) nu care cumva să... = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opozitie sau de distribuție) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. 4. (Înv. și pop., raportându-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; de unde... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să râd, să-și ceară de la mine trei daruri... care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să râză (ȘEZ.). II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba sau în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care-i acolo, măi? strigă argatul (SADOVEANU). ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi poate întrece sau birui pe celălalt? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? (CREANGĂ). [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când au valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.
SOLILÓCVIU (‹ it., fr.; lat. solus „singur” + loqui „a vorbi”) s. n. 1. Conversație a unei persoane cu sine însuși; monolog (2). 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog (ex. „Solilocviile” Sf. Augustin).
SELF-MADE MAN (engl.) om făurit de sine însuși – Persoană ajunsă la un anumit grad de cultură sau la o anumită situație socială numai prin eforturi proprii.
UZURPATÓR, -OÁRE, uzurpători, -oare, s. m. și f. Persoană care uzurpă, care își însușește în mod fraudulos un bun, un drept, o calitate etc. – Din fr. usurpateur, lat. usurpator.
SÍNE pron. refl. (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile și numerele; uneori întărit prin „însuși”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau înv. „pre”, având funcție de complement direct al unui verb reflexiv) Numai pe sine nu se vede. 2. (Precedat de prepoziții, are funcție de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanțial) Păstrează totul pentru sine însăși. ◊ Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenția cuiva, prin propriile forțe; din proprie inițiativă. (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conștiință, în gând. – Lat. se (după mine, tine).
ESCRÓC, -OÁCĂ, escroci, -ce, s. m. și f. Persoană care înșală pe alții și își însușește, prin mijloace frauduloase bunuri străine; pungaș, șarlatan. – Din fr. escroc.
SUBSCRÍE, subscriu, vb. III. 1. Tranz. A-și pune semnătura sub un text scris sau pe un act, ca autor al lui sau ca unul care își însușește cele scrise; a subsemna. 2. Intranz. și tranz. A se angaja, printr-o semnătură, la o contribuție bănească pentru o operă de interes particular sau public. 3. Intranz. Fig. A aproba verbal părerea cuiva. – Sub1- + scrie (după fr. souscrire, lat. subscribere).
APROPRIÁ vb. a-și atribui, a-și însuși. (Își ~ ceva ce nu i se cuvine de drept.)
RETÓRICĂ s. elocvență, oratorie, (înv.) limbuție, ritorie: (Își însușește arta ~ii.)
AUTOFECUNDÁRE ~ări f. Fecundare prin sine însăși care are loc la unele viețuitoare inferioare. /auto- + fecundare
SUBSTÁNȚĂ ~e f. 1) Materie din care sunt formate lucrurile. ~ lichidă. ~ gazoasă. ~ solidă. 2) Esență calitativă a materiei, care există prin sine însăși și constituie esența lucrurilor indiferent de varietatea și modificarea lor. 3) chim. fiz. Corp fizic omogen din punctul de vedere al structurii și al compoziției. ~ organică. ~ toxică. 4) Parte concretă sau materială a lucrurilor și a fenomenelor. ~ a limbii. 5) fig. Parte constitutivă a unui lucru; conținut principal; esență. [G.-D. substanței] /<lat. substantia, fr. substance
RATIFICÁRE s.f. Acțiunea de a ratifica și rezultatul ei; ratificație. ♦ Acțiune juridică prin care un stat își însușește prin intermediul organelor sale competente un tratat internațional. ◊ Instrument de ratificare = document în care se consemnează însușirea unui tratat internațional de către un stat. [< ratifica].
APÁRTE adv. Separat. ♦ (Teatru) Spus sie însuși, vorbind cu sine, dar tare (ca să audă publicul). // adj.invar. Deosebit, special. [Cf. fr. à part].
CAPITALÍST, -Ă adj. Referitor la capitalism. // s.m. și f. Posesor de capital care își însușește plusvaloarea fără să intervină direct în procesul de producție. [Cf. fr. capitaliste].
EXPLOATATÓR, -OÁRE s.m. și f., adj. 1. (Cel) care își însușește fără echivalent produsul muncii străine, care acaparează roadele muncii altuia. 2. (Persoană) care exploatează o moșie, o întreprindere etc. [< exploata + -tor].
substáre, substări, s.f. (înv.) 1. conținut, fond, structură, esență, miez. 2. realitate care există prin sine însăși și care constituie suportul comun al calităților succesive; ceea ce e permanent, substrat care persistă de-a lungul transformărilor. 3. specie de substanță caracterizată prin omogenitate, prin compoziție și structură constantă. 4. țesut sau produs organic format din celule, săruri, lichide etc. din care sunt alcătuite diferitele organe și părți ale corpului unei ființe sau ale unei plante.
RATIFICÁRE s. f. 1. (jur.) act prin care organul competent al unui stat declară că își însușește un tratat semnat de reprezentantul său cu un alt stat sau cu mai multe state. ♦ instrument de ~ = document în care se consemnează însușirea unui tratat internațional de către un stat. 2. aprobare a unui act săvârșit de un alt organ. (< ratifica)
CAPITALÍST, -Ă, capitaliști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține capitalismului sau are trăsăturile capitalismului, privitor la capitalism. 2. S. m. și f. Persoană care posedă capital și care își însușește plusvaloarea rezultată din exploatarea muncitorilor salariați, fără a interveni direct în procesul de producție. – Fr. capitaliste.
ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.
AUTOGHIDÁT, -Ă, autoghidați, -te, adj. (Despre mobile) Care își dirijează el însuși mișcarea către țintă. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoguidé.
síne pron. – El însuși. Lat. se, modelat ca mine, tine, pentru a evita prezența unui cuvînt monosilabic în poziție tonică, cf. lat. sese, sp. consigo. Se folosește ca mine (pron. pers. de persoana a-III-a, la cazurile prepoziționale; înv., acuzativ fără prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric”, sens cu care se folosește ca s.: în sinea lui ‹ în sine „înlăuntrul său”, în sinea mea „pentru mine” etc.; și, de asemeni, cu posesivul enclitic în sine-mi, în sine-ți, în sineși. În sec. XIX s-a folosit pentru a traduce pref. auto-; sineiubire (egoism); sinestătător (autonom) etc. Dintre aceste formații s-au păstrat în limbă numai sinucidere și sinucigaș.
SÍEȘI pron. refl. (Forma accentuată de dat., pers. 3, pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. [Pr.: sí-eși] – Sie + [î]și.
AUTOMIȘCÁRE s.f. Mișcare care își are izvorul, cauza în însuși obiectul ce se mișcă; starea de continuă mișcare și transformare a naturii și a societății, determinată de contradicțiile interne proprii tuturor obiectelor și fenomenelor. [< auto1- + mișcare, după rus. samodvijenie].
AUTOBIOGRAFÍE ~i f. 1) Biografie a unei persoane scrisă de ea însăși. 2) Lucrare literară în care autorul își descrie viața. [G.-D. autobiografiei; Sil. a-u-to-bi-o-gra-] /<it. autobiografia, fr. autobiographie
AUTOTÉLIC, -Ă adj. (Fil.) Care își are scopul în sine. [< fr. autotélique, cf. gr. autos – însuși, telos – scop].
AUTOBIOGRAFÍE s.f. Biografie a unei persoane, scrisă de ea însăși. ♦ Scriere literară în care autorul își povestește viața. [Gen. -iei. / cf. it. autobiografia, fr. autobiographie, rus. avtobiografia < gr. autos – însuși, bios – viață, graphein – a scrie].
AUTOBIOGRAFÍE s. f. 1. biografie a unei persoane, scrisă de ea însăși. 2. scriere literară în care autorul își povestește viața. (< fr. autobiographie, rus. avtabiografiia)
AUTOREPRODÚCERE s. f. însușire a materiei vii prin care organismele își asigură, automat și de la sine, urmași. (< auto1- + reproducere)
IPOSTAZIÁ vb. 1. tr. (fil.) a transforma pe plan mintal o realitate, o însușire sau o noțiune într-o realitate de sine stătătoare. II. refl. (despre un scriitor) a se substitui personajelor sale. (< germ. hypostasieren)
AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s. f. Expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane făcute de ea însăși. ♦ Operă literară aparținând genului epic, în care autorul își povestește viața. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographie.
TRÁVLING s.n. Procedeu de punere în scenă, folosit în cinematografie și televiziune, constând în filmarea unui plan cu un aparat mobil, montat de obicei pe un cărucior cu roți care glisează pe șine; mișcarea de translație executată de aparatul de filmat. ♦ Aparatul însuși. ♦ Căruciorul pe care e montat aparatul. ◊ Travling optic = efect identic travlingului obișnuit, obținut cu un aparat de filmat mobil, prin varierea distanței focale. [Pl. -uri, scris și travelling. / < engl. travelling].
AUTO1- Element prim de compunere savantă pentru cuvinte care arată că noțiunea se referă la subiect sau că acțiunea exprimată se îndeplinește de la sine. [Pron. a-u-. / < fr., it. auto-, cf. gr. autos – însuși].
HABENT SUA FATA LIBELLI (lat.) cărțile își au soarta lor – Terentianus Maurus, „De littersi, syllabis, pedibus et metris”, 258: „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli” („Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor”). Autorul acestui vers a avut el însuși o soartă tristă, întrucât cartea sa de prozodie a fost dată uitării, iar aforismul acesta atribuit altor scriitori latini.
SÍE pron. refl. (Forma accentuată de dat. pers. 3 pentru toate genurile) Lui însuși, ei însăși. – Lat. sibi.
ASIMILÁ, asimilez, vb. I. Tranz. 1. A transforma în propria sa substanță materiile nutritive introduse în organism. 2. (Subiectul și complementul indică un grup social sau național) A face asemănător cu sine prin ștergerea trăsăturilor caracteristice (limbă, obiceiuri etc.); a absorbi. 3. A-și însuși cunoștințe, idei etc. 4. A considera egal, asemănător cu altă persoană. 5. (Fon.) A transforma un sunet sub influența altui sunet aflat în apropiere. – Fr. assimiler (lat. lit. assimilare).
ASIMILÁ vb. I. 1. A transforma în propria sa substanță materiile hrănitoare absorbite de organism. 2. A face asemănător, a se prezenta ca asemănător. ♦ A face asemănător cu sine (o naționalitate, un popor) prin ștergerea trăsăturilor caracteristice (limbă, obiceiuri etc.). 3. A dobândi, a învăța, a-și însuși (idei, cunoștințe etc.). 4. (Fon.) A transforma un sunet prin influența unui alt sunet din apropiere. [< fr. assimiler, cf. it., lat. assimilare < lat. ad – la, similis – asemănător].
AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s. f. Biografie pe care o persoană și-o scrie ea însăși; datele esențiale din viața unei persoane, scrise de ea însăți. ♦ Compunere literară (în proză) în care autorul își povestește propria sa viață. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – După fr. autobiographie (< gr.).
AUTOTRÓF, -Ă adj. (Biol.; despre organisme) Care își produce singur substanțele de care are nevoie. [Pron. a-u-, pl. -fi, -fe. / < fr. autotrophe, cf. gr. autos – însuși, trophe – hrană].
HAR, haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Dar2, ajutor spiritual, grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație, dar2. 3. (Înv.) Dar2 sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.
CHIAR1 adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Acum hora era chiar în șosea (REBREANU). ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui (EMINESCU). 2. Până și, încă și. Chiar prin somn... își urmărea gândul hotărât (C. PETRESCU). ♦ (Precedat de „ba”) Ba încă, ce e mai mult. ♦ (Precedat de „nici”) Nici măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni (SADOVEANU). 3. Încă (de pe vremea aceea). Chiar de-acum un an. 4. În realitate, de fapt, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine (CREANGĂ). – Lat. clarus.
A RĂPÍ~ésc tranz. 1) (ființe) A lua cu forța, ducând cu sine și ținând în stăpânirea sa; a fura. 2) fig. (mai ales despre moarte) A lipsi de zile (smulgând dintre cei vii). ◊ ~ viața (sau zilele) a ucide. 3) (bunuri materiale) A-și însuși prin abuz de putere; a lua cu forța, însușindu-și în mod ilegal; a fura. ~ teritorii străine. 4) A face să nu mai posede. ~ liniștea. 5) fig. (persoane) A ademeni prin farmec; a atrage, cucerind atenția și seducând. Lectura l-a răpit complet. ◊ ~ inima a cuceri dragostea. /<lat. rapire
MÁRCĂ1, mărci, s. f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc. ♦ Tip, model, inscripție (care indică sursa) de fabricație. Marcă de automobil. ◊ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ◊ Loc. adj. (despre oameni) de seamă; marcant, distins. 2. Fisă de metal cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în schimbul uneltelor primite. 3. Piatră sau bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica ramificația liniei ferate și locul până unde pot înainta vehiculele fără pericol de ciocnire. 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică; particularitate. – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke.
bîr interj. – 1. Strigăt cu care ciobanii își adună și conduc turmele. – 2. Indică o senzație de frig intens. Creație expresivă; pentru diferitele sale sensuri, cf. Pușcariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima accepție, rr bilabial se folosește în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însăși v******a imită tremuratul. Cf. și Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasă încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniană (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s. m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormăi; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greșeală datorită confuziei cu pîrîi. Var. a bărăi, care apare în unele dicționare, ar putea fi o ortografie greșită.
SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără nici un tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Nici un. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar cu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă. – Lat. singulus.
Daphnis, tînăr păstor din Sicilia, fiul lui Hermes și al unei nimfe și, datorită acestui fapt, el însuși semizeu. Vestit pentru frumusețea lui, Daphnis s-a îndrăgostit de o nimfă care-i împărtășea dragostea și căreia îi jurase credință veșnică. Pentru că o dată și-a călcat însă jurămîntul, nimfa s-a răzbunat, lipsindu-l de vedere. Deznădăjduit, Daphnis s-a aruncat atunci din înaltul unei stînci. După moarte, Hermes l-a luat cu sine în ceruri. În vechime Daphnis era considerat inventatorul poeziei bucolice.
NATURALÍSM s. n. 1. curent, tendință în artă și literatură care își propune reproducerea obiectivă a realității, acordând preferință aspectelor urâte, vulgare ale naturii omenești. 2. curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX sub influența scientismului și pozitivismului, care susținea ideea determinismului social și biologic în explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură. 4. doctrină potrivit căreia nu există supranatural, natura existând prin ea însăși, printr-un principiu imanent ei. 5. doctrină după care viața morală trebuie să se conformeze legilor naturii. (< fr. naturalisme)
A ÎNȚELÉGE înțelég 1. tranz. 1) (esența lucrurilor) A-și însuși prin activitatea gândirii; a pătrunde cu mintea; a pricepe; a concepe; a sesiza. ◊ A da cuiva să înțeleagă (sau a da de înțeles) a face pe cineva să-și dea seama despre ceva numai printr-o aluzie sau printr-un semn. ~ gluma a primi glumele fără supărare; a avea simțul umorului. 2) (vorbirea orală sau scrisă) A recepționa descifrând sensul. ◊ Se înțelege de la sine este de la sine înțeles. 3) (persoane) A trata cu îngăduință; a crede. 4) (urmat de un complement indirect, introdus prin prepoziția din) A avea de profitat; a câștiga. N-am înțeles nimic din concediu. 2. intranz. : Așa înțeleg și eu! așa îmi vine la socoteală; așa îmi place și mie. ~ de cuvânt a ține cont de ce i se spune. /<lat. intelligere