Rezultate din textul definițiilor
ÎNTOÁRCE, întórc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia2 sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni2 sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, lanul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.
ÎNTURNÁ, întórn, vb. I. (Reg.) Refl. și tranz. 1. A veni sau a face pe cineva să vină înapoi; a (se) înapoia2, a (se) întoarce. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A cuprinde pe cineva din nou. 2. A (se) îndrepta în altă direcție. 3. A (se) întoarce de pe o parte pe alta; a (se) învârti, a (se) suci. – În + turna.
EXCLAMÁȚIE, exclamații, s. f. Cuvânt, propoziție sau frază rostită cu un ton ridicat (și prelungit), pentru a exprima o stare afectivă puternică; strigăt, exclamare. – Din fr. exclamation, lat. exclamatio.
SIMȚÍT, -Ă, simțiți, -te, adj. 1. Pornit dintr-o stare afectivă puternică, dintr-un sentiment profund; plin de simțire, plin de sensibilitate; p. ext. emoționant. 2. (Despre persoane) Plin de bun-simț, cu bun-simț. – V. simți.
PLĂCÉRE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.
EXCLAMATÍV, -Ă, exclamativi, -e, adj. Care exprimă o exclamație. Ton exclamativ. ◊ Propoziție exclamativă (și substantivat, f.) = propoziție care exprimă o stare afectivă. – Din fr. exclamatif.
SIMȚÍ, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simț, senzația sau percepția unui lucru, a unui fapt, a unei calități, a percepe efectul unei e*******i; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-și da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezența unei ființe sau o acțiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o e*******e a simțurilor decât cu ajutorul judecății. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege, a bănui o acțiune, o situație etc., bazându-se atât pe informații și elemente logice, cât și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. ♦ Refl. A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie. ◊ Expr. A se simți în stare (de ceva sau să facă ceva) = a se ști, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau să facă ceva). 4. Refl. A avea, a da dovadă de bun-simț; a fi un om simțit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat de ceva. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. A simți nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... ◊ Expr. (Refl.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuți; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simți bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situație etc. [Prez. ind. și: (reg.) simțesc, simț] – Lat. sentire.
EXCLAMATÍV ~ă (~i, ~e) Care exprimă o exclamație; propriu unei exclamații. ◊ Propoziție ~ă propoziție care exprimă în mod spontan o stare afectivă. [Sil. ex-cla-ma-tiv] /<fr. exclamatif
EXCLAMÁȚIE ~i f. Cuvânt, propoziție sau frază care exprimă o stare afectivă puternică. /<fr. exclamation, lat. exclamatio, ~onis
EXCLAMATÍV, -Ă adj. Care exprimă o exclamație. ◊ Propoziție exclamativă (și s.f.) = propoziție în care se exprimă o stare afectivă (admirație, bucurie, surprindere etc.). [< fr. exclamatif].
EXCLAMATÍV, -Ă adj. care exprimă o exclamație. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care exprimă o stare afectivă. (< fr. exclamatif)
FEELING [FÍLIN] s.n. stare afectivă; intuiție afectivă. ◊ (muz.) sentiment, simțire, sensibilitate. (< engl. feeling)
ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
AMIMÍE s. f. stare patologică constând în incapacitatea de exprimare a stărilor afective prin mimică. – Din fr. amimie.
PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. stare afectivă și intelectuală deosebit de intensă și stabilă, manifestată ca o tendință care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanența acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦ Dorință, aspirație. 3. Dragoste puternică față de o persoană (de s*x opus). 4. Tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe (reprobabile); patimă, viciu. 5. (Concr.) Ceea ce constituie obiectul unei pasiuni (1-4). 6. Gen muzical înrudit cu oratoriul, dar al cărui text este întotdeauna inspirat din patimile evanghelice; bucată muzicală aparținând acestui gen. [Pr.: -si-u-] – Din fr. passion, lat. passio, -onis, germ. Passion.
MORÁL, -Ă, morali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.
LÍRIC, -Ă, lirici, -ce, adj. 1. (Mai ales despre poezii) Care exprimă direct stări afective personale, sentimente intime. ♦ (Substantivat, f.) Poezia lirică (1), genul poetic liric. ♦ (Substantivat, f.) Totalitatea operelor lirice (1) ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci etc. 2. Care aparține poeziei (sau literaturii) lirice (1), care este caracteristic poeziei lirice, privitor la poezia lirică. ♦ (Despre scriitori; adesea substantivat) Care scrie poezii lirice (1) sau literatură lirică. ♦ Fig. Sentimental, emotiv, sensibil; plin de entuziasm, exaltat. 3. Care aparține muzicii de operă, referitor la muzica de operă. ♦ (Despre voce) Care se caracterizează prin sonoritate dulce, lipsită de încordare, prin mobilitate; (despre cântăreți) care are o astfel de voce. – Din fr. lyrique.
EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.
TIMÍE s. f. (Psih.) stare afectivă obișnuită a unui individ. – Din lat., engl. thymia.
EMÓȚIE ~i f. stare afectivă intensă, de durată relativ scurtă, provocată de factori externi și caracterizată printr-o bruscă perturbație fizică și psihică. [G.-D. emoției; Sil. -ți-e] /<fr. émotion
PALPITÁȚIE ~i f. mai ales la pl. 1) Bătaie neregulată și mai accelerată a inimii (provocată de emoții, eforturi, boli etc.). 2) fig. stare afectivă manifestată prin modificări de ordin neurovegetativ în funcționarea organismului; emoție. /<fr. palpitation
ANTROPOPATÍSM s.n. Atribuirea de însușiri psihice și de stări afective specific umane animalelor sau obiectelor neînsuflețite. [< fr. anthropopatisme].
DEFULÁ vb. I. refl. (Franțuzism) A se lăsa purtat de stări afective; a-și da drumul. [< fr. (se) défouler].
FEELING s.n. (Anglicism) stare afectivă; intuiție afectivă. ♦ (Muz.) Sentiment, simțire, sensibilitate. [Pron. filin. / < engl. feeling]
AMIMÍE s.f. Pierdere a capacității de exprimare prin mimică a unor stări afective. [< fr. amimie].
AMIMÍE s. f. pierdere patologică a capacității de exprimare prin mimică a unor stări afective, idei etc. (< fr. amimie)
ANOÉTIC, -Ă adj. (fil.) referitor la senzații și percepții, la trăiri subiective, individuale, la stări afective. (cf. gr. noetikos, gânditor)
ANTROPOPATÍE s. f. 1. formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea. 2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii. ◊ reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism. (< fr. anthropopathie)
DEFULÁ vb. I. tr. a da curs liber ideilor și tendințelor refulate în subconștient. II. refl. (fam.) a se lăsa purtat de stări afective; a-și descărca sufletul. (< fr. défouler)
DISMIMÍE s. f. tulburare a mimicii în raport cu starea afectivă. (< fr. dysmimie)
HIPOTIMÍE, hipotimii, s. f. (Med.) Diminuare a tonusului afectiv (în stările depresive). – Din fr. hypothymie.
AFÉCT s.n. Reacție emotivă puternică și scurtă. ♦ Denumire generică pentru stările sau reacțiile afective; totalitatea stărilor psihice de natură senzorială, emoțională și sentimentală. [Pl. -te, (rar) -turi. [Cf. germ. Affekt, lat. affectus].
AFÉCT, afecte, s. n. 1. Reacție emoțională, cu desfășurare puternică și relativ de scurtă durată. 2. (În sens larg) Denumirea generică pentru stările sau reacțiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
SIMȚÍRE, simțiri, s. f. 1. Faptul de a simți; sensibilitate (1). 2. Trăire afectivă, afect, sentiment. 3. stare normală a organismului în care omul este pe deplin conștient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale. ◊ Loc. adj. Fără simțire = fără cunoștință; leșinat. ◊ Expr. A-și pierde simțirea (sau simțirile) = a leșina. A-și veni în simțire (sau în simțiri) = a-și reveni din leșin; a-și veni în fire; a-și recăpăta stăpânirea de sine. ♦ (Rar) Simț (1). 4. (Înv. și pop.; și în sintagma simțire de sine) Bun-simț, bună-cuviință. – V. simți.
AFÉCT ~e n. 1) stare emoțională puternică cu evoluție violentă și de scurtă durată. 2) stare sau reacție afectivă. /<germ. Affekt, lat. affectus
afectivITÁTE s.f. Totalitatea stărilor și fenomenelor afective; sensibilitate. [Cf. fr. affectivité].
AFÉCT s. n. 1. reacție emoțională intensă și de scurtă durată. 2. denumire generică pentru stările sau reacțiile afective. 3. (med.) leziune. (< germ. Affekt, lat. affectus)
AFECTÍV adj. 1. emotiv, emoțional. (stare ~; proces ~.) 2. sentimental. (O viață ~ bogată.)
SIMȚÍRE ~i f. 1) v. A SIMȚI. 2) Caracter sensibil; sensibilitate. 3) Atitudine afectivă față de cineva sau ceva; simțământ. 4) stare în care omul își dă seama de ceea ce se petrece în jur. ◊ Fără ~ fără cunoștință. A-și pierde ~ea (sau ~ile) a-și pierde cunoștința; a leșina. A-și veni în ~ (sau în ~i) a-și recăpăta cunoștința. 5) pop. Bun simț; bună-cuviință. /v. a simți
EMÓȚIE s.f. Reacție afectivă puternică și uneori neașteptată, adesea însoțită de modificări în starea și funcționarea organismului. ◊ Emoție estetică = moment al vieții psihice exprimând experiența contemplației obiectului estetic. [Gen. -iei, var. emoțiune s.f. / cf. fr. émotion, it. emozione < lat. emotus – mișcat].
SINTONÍE s.f. 1. (Fiz.) stare a două sisteme care oscilează cu aceeași frecvență. 2. Caracteristică temperamentală constând în ușurința de acomodare afectivă cu mediul ambiant. [Gen. -iei. / < fr. syntonie, cf. gr. syn – cu, tonos – tensiune].
SENSIBILITÁTE, sensibilități, s. f. 1. Facultate de a simți, de a reacționa la e*******i, de a-și schimba, într-o anumită măsură, starea inițială sub acțiunea unui agent exterior; acuitate a simțurilor; capacitatea de a percepe senzații. 2. Capacitate de reacție afectivă; intensitate afectivă; emotivitate, afectivitate. ♦ (În artă și literatură) Capacitatea de a transmite, de a provoca emoții artistice; receptivitate artistică. 3. Însușire a unui instrument sau a unui aparat de a reacționa la cele mai mici variații ale unor agenți externi (ca diferența de temperatură sau de greutate, schimbarea presiunii etc.). 4. (Chim.) Mărimea concentrației unei soluții în substanța de analizat, care produce, în timpul reacției de recunoaștere, un efect situat la pragul perceperii senzoriale. 5. Predispoziție a organismelor la diferite boli. 6. Calitate a materialelor fotografice de a fi sensibile (4). – Din fr. sensibilité, lat. sensibilitas, -atis.
DATÍV s.n. Caz al declinării, în care stă de obicei complementul indirect și care răspunde la întrebarea „cui”. ◊ Dativ etic = cazul dativ în care pronumele neaccentuate mi, ți arată persoana care este interesată (afectiv) în acțiune. [< lat. dativus, cf. fr. datif].
NOMINATÍV s.n. Caz al declinării în care stau subiectul, apoziția și numele predicativ. ◊ Nominativ etic = formă de nominativ a pronumelui personal de persoana 2 sg., folosit într-o construcție în care, ca și în cazul dativului etic, se cere interlocutorului să participe afectiv la ceea ce se povestește. [Pl. -ve. / cf. lat. nominativus, fr. nominatif].