Rezultate din textul definițiilor
DECĂDEÁ, decád, vb. II. Intranz. 1. A ajunge într-o stare mai rea, a fi în declin; a regresa. ♦ A ajunge într-o stare morală degradantă, a se degrada moralicește; a se declasa, a se deprava. 2. (În expr.) A decădea din drepturi = a pierde un drept prin neîndeplinirea în termenul prevăzut de lege a unor condiții sau formalități. – De4- + cădea (după fr. déchoir). Cf. it. decadere.

ÎNĂLȚĂTÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care înalță. 2) fig. Care creează omului o stare morală sau psihică superioară; care înnobilează sufletul. Poezie ~oare. Scopuri ~oare. /a înălța + suf. ~ător

CONFORMÍST1 ~stă (~ști, ~ste) și substantival Care ține de conformism; propriu conformismului. Spirit ~. morală ~stă. /<fr. conformiste

ISPÍTĂ ~e f. 1) Motiv care atrage la o acțiune; dorință puternică de a realiza sau a obține ceva (mai ales interzis); tentație. 2) înv. Încercare la care era supus cineva pentru a i se verifica starea morală. /v. a ispiti

DEPRESIÚNE s. f. 1. întindere de teren înconjurată de înălțimi; adâncitură de teren de întindere mare. 2. (geod.) unghi sub care se vede orizontul când stația este amplasată la înălțime. 3. presiune mai mică decât cea de referință. ♦ ~ atmosferică = presiune atmosferică inferioară valorii normale a presiunii dintr-o anumită zonă. 4. pierdere a energiei fizice sau morale; stare patologică de tristețe intensă; depresivitate, deprimare. 5. scădere a valorilor, a acțiunilor etc., cauzată de o criză. (< fr. dépression, lat. depressio)

PROFÚND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Înzestrat cu o mare putere de pătrundere, de înțelegere; care analizează temeinic lucrurile; pătrunzător, perspicace; (despre înțelegerea, despre gândurile, judecățile, creațiile etc. omului) care dovedește profunzime, seriozitate, inteligență. 2. (Despre însușiri morale, despre stări fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverențe etc.) Care se face înclinând foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprimă respect, considerație. 3. (Despre ochi, privire) Care exprimă, care sugerează însușiri morale deosebite, profunzime, sentimente adânci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adânc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esențial, radical. 6. (Despre ape, cavități, săpături, obiecte concave etc.) Al cărui fund este situat la o distanță (foarte) mare față de marginea de sus, de suprafață; adânc. – Din lat. profundus, fr. profond.

SUFERÍNȚĂ, suferințe, s. f. Durere fizică sau morală; suferire; starea celui care suferă. ◊ Expr. A fi în suferință = a duce lipsă de ceva. – Suferi + suf. -ință (după fr. souffrance).

MARÁSM s. n. 1. demoralizare, decădere morală, descurajare. ◊ stare de stagnare, de criză (economică, politică, socială etc.). 2. epuizare fizică, stare generală proastă a organismului. (< fr. marasme, gr. marasmos)

BENEDICT DE NURSIA (c. 480-c. 558), fondatorul mănăstirii de la Montecassino (Pen. Italică), autorul „Normelor morale” care stau la baza ordinului ce îi poartă numele.

PERDÍȚIE, perdiții, s. f. stare de decădere morală în care se află cineva; pierzanie. ♦ Ceea ce provoacă decăderea morală a cuiva. – Din fr. perdition.

EPÁVĂ, epave, s. f. Rămășiță a unei nave scufundate sau eșuate. ♦ Fig. Persoană ajunsă într-o stare fizică sau morală mizerabilă, om distrus, ruinat (fizic sau moral). – Din fr. épave.

TICĂLOȘÍE, ticăloșii, s. f. 1. stare de decădere morală; p. ext. faptă comisă de un om ticălos (1), faptă josnică; nemernicie, mârșăvie, ticăloșenie, josnicie. 2. (Înv.) Mizerie, sărăcie; nefericire, nenorocire. – Ticălos + suf. -ie.

CRAPULÓS, -OÁSĂ, crapuloși, -oase, adj. (Rar) Care este în decădere, în stare de mizerie morală; vicios, viciat. ♦ Hoțesc, tâlhăresc. – Din fr. crapuleux.

CANGRÉNĂ ~e f. 1) Alterare a unui țesut din organism (ca urmare a unei infecții, a unui traumatism, a unor tulburări circulatorii etc.). 2) fig. stare de descompunere morală, de corupție etc. [G.-D. cangrenei] /<fr. gangrene, lat. gangraena

A SE CORÚPE mă corúp intranz. 1) A ajunge în stare de declin moral; a se declasa; a degenera; a degrada; a se vicia; a se p******i; a decădea. 2) (despre idei, sentimente, fenomene sociale etc.) A pierde integritatea sau puritatea inițială. /<lat. corrumpere

A DECĂDEÁ decád intranz. 1) A ajunge într-o stare inferioară celei precedente; a fi în declin; a regresa. 2) A ajunge în stare de declin moral; a degrada; a se p******i; a se declasa; a se corupe; a se vicia; a degenera. /de + a cădea

A SE DECLASÁ mă ~éz intranz. A ajunge în stare de declin moral; a se degrada; a degenera; a decădea; a se p******i; a se corupe; a se vicia. /<fr. déclasser

A DEGENERÁ ~éz intranz. 1) A pierde (total sau parțial) însușirile naturale caracteristice speciei sau genului. 2) A ajunge într-o stare inferioară celei precedente; a fi în declin; a regresa; a decădea. 3) fig. A ajunge în stare de declin moral; a se degrada; a decădea; a se p******i; a se declasa; a se corupe; a se vicia. /<fr. dégénérer, lat. degenerare

A SE DEGRADÁ mă ~éz intranz. 1) A ajunge în stare de declin moral; a decădea; a se corupe; a se p******i; a se vicia; a se declasa; a degenera. 2) (despre sisteme tehnice sau obiecte materiale) A înceta să funcționeze normal; a se deteriora; a se strica. 3) (despre terenuri agricole) A-și pierde productivitatea. /<fr. dégrader, lat. degradare

JÉNĂ f. 1) Situație sau factor care cauzează o stare (fizică sau morală) neplăcută, penibilă; constrângere supărătoare. ◊ ~ financiară lipsă de bani; criză financiară ușoară. 2) Sentiment cauzat de asemenea situație sau factor; sfială; timiditate. 3) Comportare de om stăpânit de un sentiment de incomoditate. Fără ~ fără a se neliniști de opinia sau de comoditatea cuiva. 4) Durere organică ușoară; senzație dureroasă, neplăcută. [G.-D. jenei] /<fr. gêne

A LOVÍ ~ésc 1. tranz. 1) A atinge cu putere. 2) A atinge în mod violent (și repetat), producând durere (cu mâna sau cu un obiect). 3) A atinge din întâmplare (fără violență). 4) fig. A face să suporte o durere fizică sau morală. 5) fig. (despre stări fiziologice și psihice, boli, necazuri etc.) A cuprinde pe neașteptate, aducând prejudicii. 6) (mai ales despre surse de lumină) A atinge brusc, provocând neplăcere. Lumina m-a ~it în ochi. 7) A face să se lovească. 2. intranz. A bate cu putere, producând un zgomot (puternic). ~ cu pumnul în masă. /<sl. loviti

MARÁSM n. 1) stare de slăbire extremă a organismului; extenuare fizică. 2) stare de epuizare morală și spirituală; demoralizare. /<fr. marasme, ngr. marasmos, germ. Marasmus

A PĂTRÚNDE pătrúnd 1. intranz. A intra (într-un mediu) avansând cu greu; a penetra; a răzbate; a răzbi. Hoțul a pătruns în apartament. Vântul pătrunde în cameră. 2. tranz. 1) (despre fenomene ale naturii, stări fizice sau morale etc.) A cuprinde pe de-a întregul; a răzbi. Ploaia m-a pătruns până la piele. 2) fig. (esența lucrurilor) A fi în stare să cuprindă cu mintea; a descifra prin raționamente; a înțelege; a pricepe. ◊ ~ cu privirea a străpunge cu ochii. 3) fig. A zgudui sufletește; a impresiona. [Sil. -trun-] /<lat. pertundere

PERDÍȚIE ~i f. rar stare de degradare morală; decădere. [G.-D. perdiției] /<fr. perdition

A PIÉRDE pierd tranz. 1) (bunuri materiale, ființe, situații, stări fizice sau morale, sentimente etc.) A nu mai avea în posesie; a înceta de a mai poseda; a prăpădi. ~ băsmăluța. ~ vaca. ~ postul. ~ drepturile. ~ încrederea.~ cunoștința a cădea în nesimțire; a leșina. ~ firul (gândurilor) a se încurca. ~ urma (sau urmele) cuiva a nu mai ști unde se află cineva sau ceva. ~ ocazia a nu folosi la timp ocazia. 2) (părți ale corpului) A înceta de a mai avea (în urma unui accident, a unei operații etc.). ◊ A-și ~ capul a se zăpăci. 3) (rude, prieteni) A nu mai avea alături din cauza morții. 4) (mijloace de transport) A nu mai reuși să prindă; a scăpa. ◊ ~ drumul (sau calea) a se rătăci. 5) (partide, întreceri sportive, procese, lupte etc.) A face să fie ratat; a nu câștiga; a nu obține. 6) (bani, produse alimentare sau industriale etc.) A consuma în mod nerentabil și nechibzuit; a irosi; a prăpădi. ~ timpul. /<lat. perdere

A PIROTÍ ~ésc intranz. 1) A ațipi și a se trezi repetat, la intervale scurte, șezând sau stând în picioare; a moțăi; a dormita; a somnola; a picoti. 2) (despre persoane) A fi într-o stare de depresie morală sau de moleșeală fizică; a lâncezi; a tânji. 3) (despre ființe) A suferi îndelung de o boală; a zace; a gogi; a boli. /Orig. nec.

PUTREFÁCȚIE ~i f. 1) Proces de descompunere a substanțelor organice (de natură animală sau vegetală) care se produce în natură sau în interiorul organismelor vii sub influența fermentației microbiene; putrezire. 2) fig. stare de degradare morală; putreziciune. [G.-D. putrefacției] /<fr. putréfaction, lat. putrfactio, ~onis

PUTREZICIÚNE ~i f. 1) Substanță organică putredă; putregai. 2) fig. stare de degradare morală; putrefacție. /a putrezi + suf. ~ciune

A SEDÚCE sedúc tranz. 1) (persoane) A căuta să pună stăpânire pe deplin (prin comportare, exterior, vorbe etc.); a capta prin însușiri deosebite; a cuceri. 2) fig. (despre lucruri, activități etc.) A atrage foarte puternic; a fascina; a captiva. 3) (persoane) A determina la relații s*****e prin promisiuni false; a ademeni; a înșela. 4) A face să ajungă în stare de declin moral; a corupe; a p******i; a declasa; a vicia. /<lat. seducere, fr. séduire

A SE VICIÁ mă ~éz intranz. 1) (despre aer) A deveni infect; a se face greu de respirat; a se strica. 2) fig. (despre persoane) A ajunge în stare de declin moral; a se corupe; a decădea; a degrada; a se declasa; a se degenera; a se p******i. /<fr. vicier

CANGRÉNĂ s. f. 1. distrugere prin putrezire a unei părți din țesuturile unui organism animal. 2. (fig.) stare de descompunere morală, de corupție. (< fr. gangrène, lat. gangraena, it. cancrena)

PERDÍȚIE s. f. stare de cădere morală; pierzanie; corupție, desfrâu. (< fr. perdition, lat. perditio)

TORTURÁ, torturez, vb. I. Tranz. A supune (pe cineva) la chinuri fizice violente; a schingiui; p. ext. a supune (pe cineva) la chinuri morale; a chinui. ♦ (Despre stări sufletești) A roade, a frământa, a obseda în mod dureros. ♦ Fig. A forța, a stâlci, a poci cuvintele, stilul, limba, versul etc. – Din fr. torturer.

CONFLÍCT ~e n. 1) Ciocnire materială sau morală violentă; situație controversată; stare de dușmănie; divergență. ~ armat. ~ so-cial. ~ psihologic. 2) Ciocnire între interesele sau între sentimentele personajelor, care stimulează desfășurarea acțiunii într-o operă artistică (literară). /<lat. conflictus, fr. conflict

ÎNCERCÁRE ~ări f. 1) v. A ÎNCERCA.A pune la ~ a verifica starea fizică și/sau morală a cuiva. 2) Acțiune întreprinsă pentru realizarea unui lucru (fără a avea garanția reușitei). A trecut cu bine ~area. 3) Lucrare (literară sau științifică) de debut. 4) Necaz suportat de cineva. La grea ~ s-a aflat. [G.-D. încercării] /v. a încerca

TICĂLOȘÍE ~i f. 1) stare de ticălos; decădere morală. 2) Faptă de ticălos; josnicie; mârșăvie; abjecție. [G.-D. ticăloșiei] /ticălos + suf. ~ie

convulsiúne f. (lat. convúlsio, -ónis, d. con-véllere, -vúlsum, a zmulge [!]. V. revulsiune). Med. Contracțiune violentă și involuntară a mușchilor, cîrcel: convulsiunile morțiĭ. Zvîrcolire produsă de o durere fizică orĭ morală. Fig. Dezordinĭ în stat: convulsiunile Rusiiĭ în timpu războĭuluĭ mondial.

PLICTISEÁLĂ, plictiseli, s. f. 1. stare sufletească apăsătoare, ușoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie etc.; gol sufletesc, urât, plictis. 2. Enervare, necaz, supărare. – Plictisi + suf. -eală.

H******P ~uri n. 1) (în competițiile sportive) Avantaj acordat unui concurent mai slab (pentru a egala șansele de câștig). 2) (în competițiile sportive) Diferență (mare) de puncte dintre echipa învingătoare și cea învinsă. 3) Piedică în desfășurarea unei activități; dezavantaj. 4) fig. stare de inferioritate (fizică sau morală). /<engl., fr. h******p

PRESIÚNE ~i f. 1) Forță care acționează pe suprafața unui corp. 2) fiz. Mărime fizică egală cu raportul dintre forțele care acționează asupra unei suprafețe. ◊ ~ atmosferică presiune exercitată de atmosferă asupra suprafeței pământului. 3) fig. Constrângere morală sau materială. 4) fig. rar stare de apăsare sufletească. [G.-D. presiunii; Sil. -si-u-] /<fr. pression

A SE REFÁCE mă refác intranz. 1) (de-spre un organism sau despre părți ale lui) A reveni la condiția inițială; a se restabili; a se regenera; a crește. 2) (despre persoane) A-și recăpăta starea normală (fizică sau/și morală); a se regenera; a se redresa. /re- + a se face

A SE REGENERÁ mă ~éz intranz. 1) (despre un organism sau despre părți ale lui) A reveni la condiția inițială; a se restabili; a se reface; a crește. 2) (despre persoane) A-și recăpăta starea normală (fizică sau/și morală); a se reface. /<fr. régénérer, lat. regenerare

A SE REMONTÁ mă ~éz intranz. A-și recăpăta starea normală (fizică sau/și mora-lă); a se reface; a se regenera; a se redresa. /<fr. remonter

PUTREZICIÚNE, putreziciuni, s. f. 1. Materie organică putredă; organism mort, intrat în putrefacție; putregai, putriditate, putrezime, putrezitură, putrejune. ♦ starea unui organism putred. 2. Fig. Descompunere morală, decădere. – Putrezi + suf. -ciune.

JURĂMÂNT ~íntre n. 1) Promisiune solemnă făcută de cineva, de regulă în public, printr-o formulă fixă (cu invocarea divinității sau a unei valori morale recunoscute). 2) Angajament solemn față de stat sau de popor, pronunțat de o persoană în public, într-o formulă fixă. 3) Promisiune fermă. /<lat. juramentum

JUSTÍȚIE ~i f. 1) Totalitate a instanțelor judecătorești și a legilor unui stat. ◊ A chema (sau a se prezenta) în fața ~ei a cita (sau a se prezenta) la judecată. 2) Activitate a instanțelor judiciare ale unui stat; exercițiu al puterii judiciare. 3) Principiu moral având ca esență conformitatea cu adevărul. 4) Caracter just; echitate; justețe. [G.-D. justiției; Sil. -ți-e] /<lat. justitia, fr. justice

MORALÍST1 ~stă (~ști, ~ste) Care ține de morală; propriu moralei. /<fr. moraliste

SUFLETÉSC ~eáscă (~éști) 1) Care ține de suflet; propriu sufletului. stare ~ească. 2) Care ține de trăsăturile morale ale omului. Tărie ~ească. Mulțumire ~ească. [Sil. su-fle-] /suflet + suf. ~esc

MARÁSM s. n. (Livr.) stare de epuizare fizică sau de decădere morală. – Din fr. marasme, ngr. marasmós, germ. Marasmus.

PRECÉPT, precepte, s. n. Formulă, principiu, învățătură care stă la baza unei doctrine (mai ales morale); normă, regulă de conduită. ♦ Recomandare, sfat, povață. Precepte de igienă. [Pl. și: precepturi] – Din fr. précepte, lat. praeceptum.

SINGURĂTÁTE, (2) singurătăți, s. f. 1. Faptul de a fi singur (1); starea celui care trăiește singuratic (1); spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu, lipsit de oameni (și de animale); pustietate; p. ext. izolare. – Singur + suf. -ătate.

EPIGRÁMĂ ~e f. Poezie lirică de proporții reduse care satirizează trăsăturile morale negative ale unei persoane sau anumite stări de lucruri, terminându-se, de obicei, printr-o poantă ironică. [Sil. -pi-gra-] /<fr. épigramme, lat. epigramma

ONÉST ~stă (~ști, ~ste) Care se conformează corectitudinii morale; corect și de bună credință; cinstit; integru. /<lat. honestus, it. onesto

PROSTRÁT, -Ă adj. 1. Lipsit de energie morală; abătut, istovit. 2. (Bot.; despre tulpină) Care stă culcată la pământ, fără a-și ridica în sus nici măcar vârful. V. procumbent. [< lat. prostratus, cf. fr. prostré].

MORÁL, -Ă I. adj. 1. conform principiilor moralei. ◊ din care se trage o învățătură, didactic. 2. referitor la psihic, spirit sau intelect, intelectual, spiritual. II. s. n. 1. ansamblul facultăților psihice, spirituale. 2. stare de spirit. ◊ curaj. (< lat. moralis, fr. moral)

PRESIÚNE, presiuni, s. f. 1. Forță care apasă (uniform și perpendicular) pe unitatea de suprafață a unui corp; mărime fizică egala cu raportul dintre valoarea acestei forțe și aria suprafeței corpului respectiv; apăsare. ◊ Presiune atmosferică = presiune pe care o exercită atmosfera asupra suprafeței pământului și a corpurilor situate pe ea. 2. (În sintagma) Presiune arterială = tensiune. 3. (Bot.; în sintagma) Presiune radiculară = presiune din celulele vii ale rădăcinii care împinge apa în rădăcină și tulpină. 4. Fig. Constrângere (morală, economică, politică, socială) exercitată asupra cuiva. ♦ (Rar) stare de apăsare sufletească. [Pr.: -si-u-] – Din fr. pression.

MORBÍD, -Ă, morbizi, -de, adj. Care indică o stare bolnăvicioasă sau rezultă dintr-o astfel de stare; nesănătos (din punct de vedere fizic sau moral). – Din lat. morbidus, fr. morbide.

RĂZBÓI1, războaie, s. n. Conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice și politice; răzbel. Război civil = luptă armată între două sau mai multe grupări politice de orientări diferite din interiorul unui stat în vederea schimbării ordinii politice și de stat sau pentru menținerea celei existente. Război rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile internaționale, provocată de politica de ostilitate a unor state față de altele, care nu ia totuși forma unui conflict armat. Război psihologic = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. stare de război = beligeranță. ♦ Fig. Ceartă; neînțelegere, vrajbă, gâlceavă. – Din sl. razboj „ucidere, jaf”.

PĂTIMÍRE ~i f. 1) v. A PĂTIMI. 2) Suferință fizică sau morală. 3) înv. Alterare de natură organică sau funcțională a stării normale a unui organism uman; boală. /v. a pătimi

FERMITÁTE s. f. Însușirea de a fi ferm, starea a ceea ce este ferm; stabilitate; hotărâre neclintită, tărie morală, statornicie. – Ferm + suf. -itate (după fr. fermeté).

STĂPÂNÍRE, stăpâniri, s. f. Acțiunea de a (se) stăpâni și rezultatul ei. 1. Proprietate, posesiune. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominație. ◊ Expr. A avea stăpânire asupra cuiva = a avea autoritate, ascendent moral asupra cuiva; a domina, a conduce. ♦ Putere, autoritate de stat; persoanele care reprezintă această autoritate. 3. Fig. Înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente, etc. ◊ Expr. Stăpânire de sine = calm, sânge rece, cumpăt. – V. stăpâni.

CAZUÍST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Teolog care rezolva problemele morale aplicând metodele cazuisticii. 2) Persoană care, în susținerea unor teze îndoielnice, recurge la argumente sofistice. [Sil. -zu-ist] /<fr. casuiste

PÚTRED ~dă (~zi, ~de) 1) (despre substanțe organice) Care s-a descompus sau se află în stare de descompunere sub acțiunea unor microorganisme. Lemn ~. ◊ ~ de bogat (sau bogat ~) foarte bogat. 2 fig. (despre stări și lucruri, medii sociale) Care vădește decădere economică și morală. /<lat. putridus

MORÁL, -Ă adj. 1. Conform principiilor moralei. ♦ Din care se trage o învățătură, didactic. 2. Referitor la psihic, spirit sau intelect; intelectual, spiritual. // s.n. Ansamblul facultăților psihice, spirituale. ♦ stare de spirit, dispoziție sufletească. ♦ Curaj. [Cf. lat. moralis, fr. moral].

APĂSÁRE, apăsări, s. f. Acțiunea de a apăsa și rezultatul ei. ♦ stare a celui chinuit, copleșit de suferință, de griji materiale sau morale. – V. apăsa.

MORÁL2 n. 1) Ansamblu de calități psihice și spirituale ale unui om. 2) stare de spirit, dispoziție sufletească; tărie de caracter. /<lat. moralis, ~e, fr. moral

MORALÍST2 ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Specialist în probleme de morală. 2) Persoană înclinată să facă mereu morală. /<fr. moraliste

DAGERMAN [dá:gəmán], Stig (1923—1954), scriitor suedez. Opera sa ilustrează starea de spirit specifică „generației anilor '40“ confruntată cu dezastrele materiale și morale de după război. Romane („Șarpele“, „Copilul ars“), nuvele („Jocurile nopții“), piese de teatru („Condamnat la moarte“).

NEFERICÍT, -Ă, nefericiți, -te, adj. (Adesea substantivat) Care nu este fericit, care îndură suferințe (morale); cuprins de durere; nenorocit. ♦ Nefast. Zi nefericită. ♦ Care este într-o stare proastă, neprielnică, care provoacă neplăceri. Climă nefericită.Ne- + fericit.

DEMNITÁTE, (2) demnități, s. f. 1. Calitatea de a fi demn, atitudine demnă (2); autoritate morală, prestigiu. ♦ Gravitate, măreție. 2. (Mai ales la pl.) Funcție sau însărcinare înaltă în stat; rang. – Din lat. dignitas, -atis (după demn).

PROGRESÁ, progresez, vb. I. Intranz. 1. Trecere la etape, stări, niveluri calitativ superioare, manifestată în diferite domenii ale vieții sociale (economic, cultural, moral etc.); a face progrese, a înainta, a propăși; a avansa; a se dezvolta. 2. (Despre boli) A evolua; a se agrava; a se intensifica. – Din fr. progresser.

A SE SIMȚÍ mă simt intranz. 1) A fi conștient de starea sa fizică (pe baza propriilor simțuri). ~ vinovat. ~ stăpân. 2) A suporta o apăsare morală. /<lat. sentire

RECTITÚDINE s.f. 1. starea, calitatea unei linii drepte. 2. (Fig.) Spirit de dreptate; sinceritate. ♦ Conformitate cu rațiunea, morala, datoria. [Cf. fr. rectitude, lat. rectitudo, it. rectitudine].

PRĂPĂDÍT, -Ă, prăpădiți, -te, adj. (Despre obiecte, clădiri, bunuri etc.) Care se află într-o stare mizerabilă, care este stricat, deteriorat, dărâmat, sărăcăcios; (despre ființe) cu forțele fizice (sau morale) epuizate; vlăguit, extenuat, sfârșit. ♦ (Substantivat) Om sărac, sărman; om nenorocit, amărât; p. ext. om chinuit, nefericit, obidit. – V. prăpădi.

RÁNĂ, răni, s. f. 1. Ruptură internă sau exterioară a țesutului unei ființe vii, sub acțiunea unui agent distrugător; leziune, plagă. ◊ Expr. Bun de pus la rană, se spune despre un om foarte bun. A pune sare pe rană = a întărâta pe cineva, a stârni lucrurile, agravând situația. A pune degetul pe rană = a găsi și a arăta în mod lămurit pricina unei stări de lucruri supărătoare, a dezvălui adevărata cauză a unei situații neplăcute. 2. Fig. Durere morală, suferință, chin sufletesc. – Din sl. rana.

STÁRE, stări, s. f. 1. Situație în care se află cineva sau ceva; mod, fel, chip în care se prezintă cineva sau ceva. ◊ Expr. A fi în stare (să...) = a putea, a fi capabil să... (Rar) Faptul de a sta într-un anumit fel; poziție a corpului; postură. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea stare sau a nu-l mai prinde starea = a nu avea astâmpăr, a nu avea odihnă. Spec. Situație a unui corp sau a unui sistem determinată de structura sa, de condițiile exterioare etc. și definită prin anumite mărimi sau parametri. 2. Fel în care se simte cineva (din punct de vedere fizic sau moral), dispoziție în care se află cineva. 3. Situație materială (bună); avere. ◊ Loc. adj. Cu stare = bogat, înstărit. 4. (Înv.) Categorie, grup sau pătură socială. ♦ Grad, ierarhie, treaptă socială. – V. sta.

SPIRITUÁL adj. 1. (FILOZ.) ideal, imaterial. (Elemente materiale și elemente ~.) 2. imaterial, nematerial, sufletesc. (Aspectul ~ al...) 3. moral, sufletesc, (înv.) moralic, moralicesc. (Ceva despre viața ~ a unui popor.) 4. psihic, psihologic, sufletesc. (starea ~ a cuiva.) 5. intelectual. (Cultură ~.) 6. cerebral, intelectual, mintal, rațional. (Activitate ~.) 7. (BIS.) bisericesc, ecleziastic, religios, (înv.) religionar. (Dogmă ~.) 8. (BIS.) bisericesc, duhovnicesc, religios, sufletesc. (Păstor ~.) 9. adoptiv, sufletesc. (Ei sunt părinții mei ~.) 10. deștept, inteligent, (înv.) spirituos. (O conversație ~.) 11. hazliu. (Glumă ~.)

RAȚIÚNE s. f. 1. facultate a omului de a cunoaște, operând cu noțiuni, judecăți, raționamente, de a pătrunde dincolo de aparențele lucrurilor și fenomenelor; judecată, gândire; inteligență. 2. motiv, cauză, justificare, temei. ♦ ~ de stat = teorie politică și diplomatică potrivit căreia interesele generale primează asupra oricăror considerente de drept sau morală. ♦ ~ a de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică existența (unui lucru). ♦ scop, țel. (< lat. ratio)

BRAHMANÍSM (‹ fr.) s. n. Sistem religios apărut în primele secole ale milen. 1 î. Hr. în India, inspirat direct din religia vedică. B. afirmă caracterul iluzoriu al lumii și ideea renașterilor și distrugerilor periodice ale lumii. Doctrina morală a b., care prevede răsplata postumă după felul cum fiecare și-a îndeplinit în viață datoria, stă la baza regimului castelor.

RĂU3 réle n. 1) Calitate care întruchipează tot ce este negativ. ~l aduce daune. ◊ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu părere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) să aibă parte de lucruri neplăcute. De bine, de ~ deși nu este așa cum trebuie, dar te poți împăca și cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeață de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boală care apare la unii călători pe mare. ~ de munte stare de indispoziție generală care apare în timpul urcării la mari înălțimi. 2) Principiu care vine în contradicție cu morala; faptă nesocotită. ◊ A vorbi de ~ pe cineva a bârfi pe cineva. /<lat. reus

RĂU1 adv. (în opoziție cu bine) 1) Contrar regulilor morale; așa cum nu se cuvine; aiurea. ◊ A se pune ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A sta ~ a o duce greu. A-i merge (cuiva) ~ a nu avea noroc; a avea o viață grea. (E) ~ cu ~, dar mai ~ (e) fără ~ nu este tocmai bine așa cum este, dar poate fi și mai grav, dacă vei pierde și ceea ce ai. A-i fi (cuiva) ~ (sau a se simți ~) a) a duce o viață grea; b) a se simți bolnav. A-i ședea (sau a-i sta) ~ a nu i se potrivi; a nu-i sta bine. A i se face (sau a-i veni cuiva) ~ a simți (pe neașteptate) o senzație de indispoziție fizică. A se avea ~ cu cineva a fi în ceartă cu cineva. A se uita ~ la cineva a privi pe cineva cu dușmănie. A-i părea (cuiva) ~ a regreta. 2) Foarte tare. A bate ~ pe cineva. ◊ Cum e mai ~ mai prost nici nu se poate. /<lat. reus

PROSTRÁȚIE s.f. stare de totală indiferență față de ceea ce se petrece în jur, cauzată de oboseala excesivă a nervilor; depresiune morală, apatie. [Gen. -iei. / cf. fr. prostration, lat. prostratio].

PROSTRÁȚIE s. f. stare patologică de totală indiferență față de ceea ce se petrece în jur, cauzată de oboseala excesivă a nervilor; depresiune morală, apatie. (< fr. prostration, lat. prostratio)

APATÍE s. f. stare de indiferență, lipsă de interes față de orice activitate și față de lumea înconjurătoare. ♦ (În concepția filozofilor stoici antici) Ideal moral care constă în înăbușirea oricărei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.

FÓRȚĂ s.f. I. 1. Putere, tărie, vigoare. ◊ Tur de forță = acțiune care cere multă putere, îndemânare și energie; forță de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice și intelectuale datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale; forță de producție = categorie economică, desemnând una din laturile modului de producție, cuprinzând totalitatea mijloacelor de producție și a forțelor de producție, privite în unitatea și în interacțiunea lor dialectică. ♦ Energie morală. ♦ Aptitudine, capacitate. 2. Forțe armate = armată, unități militare. II. Energie, putere naturală, element al naturii. ♦ Cauză care scoate un corp din starea de repaus sau de mișcare sau care schimbă direcția și viteza mișcării. III. Constrângere, violență. ◊ (Caz de) forță majoră = situație în care cineva nu poate acționa după voință din cauza unor împrejurări care îl domină. [Pl. -țe. / < fr. force].

FÓRȚĂ s. f. 1. putere fizică, tărie, vigoare. ♦ tur de ~ = acțiune care cere multă putere, îndemânare și energie; ~ de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice și intelectuale datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale; ~ de producție = categorie economică desemnând una din laturile modului de producție, care include mijloacele de producție și forța de muncă atrase în procesul de producție. ◊ energie morală. ◊ aptitudine, capacitate. 2. ~ e armate = armată, unități militare. 3. energie, putere naturală, element al naturii. 4. (fiz.) cauză care scoate, un corp din starea de repaus sau de mișcare sau care schimbă direcția și viteza mișcării. ♦ ~ de tracțiune = forță exercitată de un vehicul motor asupra unei mașini sau a unui vehicul pe care îl remorchează. 5. putere de constrângere, violență. ♦ caz de ~ majoră = situație în care cineva nu poate acționa după voință din cauza unor împrejurări care îl domină; prin ~ a împrejurărilor = constrâns de împrejurări. (< fr. force, it. forza)

INFIRMITÁTE, infirmități, s. f. starea celui infirm; defect fizic congenital sau dobândit în urma unui accident, a unei boli etc.; beteșug, betegeală, betegie; invaliditate. ♦ Fig. Slăbiciune morală, imperfecțiune. – Din fr. infirmité, lat. inmmitas, -ans.

MORÁL, -Ă, morali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

LOVITÚRĂ ~i f. 1) Atingere bruscă și puternică; izbitură. ◊ ~ de grație lovitură care răpune definitiv adversarul. 2) Zgomot produs de o izbitură. 3) fig. Suferință morală; durere sufletească; necaz. ~ile sorții. 4) Atac îndrăzneț efectuat prin surprindere. ◊ A da ~a a realiza pe neașteptate ceva foarte important. ~ de stat preluare a puterii într-un stat prin răsturnarea violentă a conducerii vechi. ~ de trăsnet fapt, eveniment neașteptat. ~ de teatru acțiune bruscă, efectuată cu scopul de a impresiona puternic. 5): ~ de pedeapsă sancțiune dată de arbitru unei echipe sportive pentru incorectitudine de joc, constând dintr-o lovitură executată de echipa adversă. [G.-D. loviturii] /a lovi + suf. ~tură

FALÍT, -Ă, faliți, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care se află în stare de faliment; (om) insolvabil. ♦ Fig. (Persoană) care a suferit un eșec total, care s-a compromis din punct de vedere politic sau moral. – Din it. fallito.

RESTITUTIO IN INTEGRUM (lat.) restituite integrală – Repunerea unei persoane în starea anterioară uni fapt juridic care i-a lezat un drept. În sens generic, în mod obișnuit, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.

MARȚIÁL1, -Ă adj. 1. ostășesc, militar; de război. ◊ impunător, solemn, grav. 2. arte ĕ = discipline sportive de atac și apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai. 3. lege ~ă = lege care autorizează intervenția forței armatei în caz de tulburări interne. ♦ curte ~ă = tribunal militar în timp de război sau de stare excepțională, care judecă după legi militare. (< fr. martial, it. marziale)

ERÓU s.m. 1. (Ant.) Personaj mitologic născut dintr-un muritor și o divinitate, înzestrat cu puteri supraomenești și despre care se povesteau fapte mărețe; semizeu. ♦ (P. ext.) Denumire dată de greci unor oameni deosebit de viteji, autori ai unor fapte mărețe. 2. Persoană vestită prin forța, vitejia și biruințele sale în războaie, în lupte; personalitate distinsă prin faptele sale mărețe. ♦ Ostaș căzut pe câmpul de luptă. 3. Persoană deosebită prin calitățile sale morale și prin acțiunile sale mărețe; om care se distinge în mod special într-un anumit domeniu. ◊ (În trecut) Erou al muncii (socialiste) = titlu de înaltă distincție acordat de stat persoanelor care se deosebesc printr-o muncă de valoare excepțională pentru societate; persoană care a primit acest titlu. 4. Personaj principal al unei întâmplări. [< lat. heros, cf. fr. héros].

NECÁZ, necazuri, s. n. 1. stare a celui necăjit; supărare, mâhnire, tristețe, amărăciune; suferință. ◊ Expr. La necaz = în momente de supărare; într-un moment critic, în primejdie. 2. Ceea ce provoacă cuiva o suferință fizică sau morală; neajuns, neplăcere, impas; (la pl.) încercări, greutăți. 3. Pornire împotriva cuiva; mânie, furie, ciudă, pică. ◊ Loc. prep. În necazul (cuiva) = cu intenția de a supăra (pe cineva). ◊ A avea necaz (pe cineva) = a fi supărat (pe cineva), a purta (cuiva) pică. A-i fi (cuiva) necaz = a-i fi ciudă, a-i părea rău (de ceva). A-i face (cuiva) în necaz = a supăra (pe cineva) intenționat. De necaz = ca ripostă la o nemulțumire; pentru a-și exprima ciuda, mânia. [Var.: (reg.) năcáz s. n.] – Cf. sl. nakazŭ.

HABITÚDINE (‹ fr., lat.) s. f. 1. (SOCIOL.) Mod de comportament al indivizilor ce aparțin aceluiași grup, format în procesul de socializare, reprezentând un act standardizat și reprodus ca atare timp îndelungat, nu prin constrângere, ci în virtutea normelor morale acceptate; obicei, obișnuință. ◊ H. mentală = acțiune sau grup de acțiuni ori operații mentale, automatizate prin repetare, care facilitează realizarea unor performanțe intelectuale. 2. (FILOZ.) Mod de a fi general și permanent, stare a unei existențe considerată în ansamblul ei; p. restr. stare rezultată în urma unei schimbări, ca efect al adaptării.

TÂNJÍ, tânjesc, vb. IV. Intranz. 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lâncezi. ♦ (Despre plante; p. ext. despre locul unde cresc plante) A se veșteji, a se ofili. ♦ Fig. A stagna. 2. A suferi mult din punct de vedere moral, a se consuma, a se topi. ♦ A dori mult ceva. – Din sl. tonziti.

GÁTA1 adj. invar. și adverbial 1) (despre lucruri, procese etc.) Care este făcut până la capăt; adus la condiția finală; terminat; sfârșit; isprăvit. ◊ Haine ~ confecții. 2) Care este în stare să efectueze ceva; capabil pentru ceva. A fi ~ pentru susținerea tezei. ◊ A veni la de-a ~ a veni la ceva pregătit de alții, necontribuind cu nimic. A da ~ a) a termina de făcut; b) a distruge (moral sau fizic); c) a buimăci; a ului. 3) (uneori repetat; urmat, mai ales, de un verb la conjunctiv) Cât pe ce; mai-mai. ~ să plece. /<alb. gat

INERȚÍE ~i f. 1) fiz. Proprietate a corpurilor de a-și menține starea de repaos sau de mișcare atâta timp cât asupra lor nu acționează o forță exterioară. 2) chim. Proprietate a unor substanțe de a nu reacționa cu alte substanțe. 3) fig. Lipsă totală de activitate, de energie intelectuală sau morală; lâncezeală. [G.-D. inerției] /<fr. inertie, lat. inertia

ABANDON (‹ fr.) s. n. 1. Faptul de a renunța la ceva, de a părăsi ceva sau pe cineva. ♦ A. de familie = infracțiune care constă în săvîrșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cei îndreptățiți la aceasta, a uneia din următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunîndu-l la suferințe fizice și morale; b) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută prin lege; c) neplata cu rea-credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească. ♦ A. economic = părăsirea unor bunuri materiale proprietate particulară, obștească sau de stat (ex.: părăsirea navelor naufragiate care după o anumită perioadă intră în proprietatea statului în ale cărui ape terit. au fost abandonate). 2. (SPORT) Renunțare a unui concurent de a continua participarea la o probă în care este angajat.

NÓRMĂ, norme, s. f. 1. Regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. ◊ Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligațiile sale față de ceilalți oameni și față de societate. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general și impersonal, emisă de organele de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere. ♦ Totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obține un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de muncă pe care cineva trebuie să o presteze într-o unitate de timp; (concr.) produs realizat în acest timp. ◊ Normă de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrări în condiții specifice date. Normă tehnică = normă stabilită prin mijloace științifice, pe baza unor condiții tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.

ROBESPIERRE [robespié:r], Maximilien de (1758-1794), om politic francez. Avocat. Figură centrală a Revoluției Franceze, supranumit „incoruptibilul” (credea în virtutea morală absolută). Unul dintre conducătorii revoluției și ai iacobinilor. Șef al guvernului revoluționar (1793-1794); a instituit dictatura iacobină, prin care urmărea să instaureze o republică democratică și egalitară. În timpul guvernării sale, revoluția a atins apogeul. Răsturnat în urma loviturii de stat de la 9 thermidor (27 iul.) 1794 și ghilotinat.

SÁRCINĂ, sarcini, s. f. 1. Greutate, încărcătură pe care o duce un om sau un animal; povară. ♦ Apăsare, greutate. ♦ Fig. Povară, balast. 2. Legătură (de lemne, de fân, de paie) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. 3. Obligație, îndatorire, răspundere (materială sau morală). ◊ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau răspunzător (de ceva). 4. Misiune. ♦ (Articulat, urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Calitate, slujbă, rol. 5. starea femeii gravide; perioadă cât o femeie este gravidă; graviditate. 6. Mărime fizică care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic. ♦ Sarcină electrică = mărime scalară ce caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul sau un câmp electric sau de a fi acționat atunci când se află în câmpul electric al altui corp. ♦ Putere activă dată sau luată de un sistem tehnic generator, transmițător sau transformator de energie. – Lat. sarcina.

VÍNĂ ~i f. 1) Încălcare a unei legi sau norme morale. ◊ De ~ vinovat. Fără ~ nevinovat. Din ~a cuiva (sau a ceva) din cauza cuiva (sau a ceva). Bată-l ~a! se spune celui pe care îl dojenești cu o nuanță de simpatie. A-și ispăși ~a a-și ispăși greșeala. 2) Faptă care prezintă pericol social; infracțiune. 3) stare a celui vinovat de ceva; vinovăție; culpabilitate. [G.-D. vinii] /<sl. vina

FÓRȚĂ ~e f. 1) Capacitate a ființelor vii de a depune un efort fizic sau intelectual. 2) Ansamblu de capacități fizice sau morale. 3) Persoană înzestrată cu multă energie și putere; autoritate. 4) Grup politic sau social care are o influență deosebită asupra maselor. ◊ ~e armate (sau militare) armată. 5) Capacitate de rezistență. 6) Intensitate de acțiune. ~a vântului. 7) Putere de constrângere. A recurge la ~. 8) Caracter irezistibil. ~a obișnuinței. 9) fiz. tehn. Cauză care poate modifica starea de repaus sau de mișcare a unui corp. [G.-D. forței] /<fr. force, lat. fortia

PSIHOLOGÍSM s.n. 1. Tendința de a explica fenomenele sociale, arta, morala, religia și alte forme ale conștiinței sociale ținând seama exclusiv de aspectul psihologic drept factor determinant al celorlalte laturi și procese. ◊ Psihologism lingvistic = curent inițiat de Steinthal în Germania și de Potebnea în Rusia, după care unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, înțeles ca un proces psihic, fără nici o legătură cu viața socială. 2. Atitudine a scriitorilor care analizează numai stările psihice, neglijând cauzele sociale ale acestora. [Cf. fr. psychologisme].

REVOLÚȚIE s.f. I. 1. Schimbare bruscă, prin salt, a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. 2. Transformare radicală în raporturile social-economice și politice ale unei societăți și care constă în trecerea puterii politice din mâinile vechii clase dominante, în mâinile unei clase noi, precum și în sfărâmarea vechilor relații de producție și instaurarea unor relații de producție noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forțelor de producție. 3. (Fig.) Schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală. ♦ (În ideologia marxistă) Revoluție culturală = parte componentă a revoluției socialiste, cuprinzând schimbările pe care aceasta le aduce în planul moral-spiritual. II. 1. Mișcare periodică a unui corp ceresc; timpul în care un corp ceresc parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. 3. Schimbare geologică a scoarței terestre. 4. (Fiz.) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. ♦ Mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Gen. -iei. / cf. fr. révolution, lat. revolutio].



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)