Dex studiu complex

OCEANOGRAFIE (‹ fr.; {s} gr. okeanos „ocean” + „graphein” „descriere”) s. f. Ramura a hidrologiei care se ocupa cu studiul si descrierea stiintifica a Oceanului Planetar (configuratia tarmurilor, relieful si structura fundului oceanic si marin, dinamica si caracteristicile fizico-chimice ale apei, organismele vii care traiesc in oceane si in mari, diviziunile oceanului planetar cu resursele minerale si biologice si valorificarea lor, managementul mediului oceanic). UNESCO defineste o. ca stiinta nelimitata la ocean. Unul dintre fondatorii o. este L.F. Marsigli, autorul lucrarii „Istoria fizica a marii” (1725), care a efectuat un studiu complex al G. Lyon.

PALEONTOLOGIE s. f. Stiinta care se ocupa cu studiul complex al organismelor fosile animale si vegetale. [Pr.: -le-on-] – Din fr. paleontologie.

SPEOLOGIE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul complex al pesterilor si al vietuitoarelor din mediul subteran. Pronuntat: spe-o-.

SPEOLOGIE s. f. Stiinta care are ca obiect explorarea si studiul complex al pesterilor. [Pr.: spe-o-] – Cf. fr. speleologie.

OCEANOLOGIE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul complex al oceanului planetar. [Pron. -cea-, gen. -iei. / < germ. Ozeanologie, cf. gr. okeanos – ocean, logos – stiinta].

REAUMUR [reomur], Rene Antoine FERCHAULT [ferʃo] de (1683-1757), fizician si naturalist francez. A inventat (1730) un termometru cu alcool si scara termometrica ce-i poarta numele. Fondator (1722) al metalografiei; a izolat (1752) acidul citric si a demonstrat rolul sucului gastric in digestie. Studii complexe asupra coloniilor de insecte, a molustelor, crustaceelor si pasarilor („Memorii pentru o istorie a insectelor”).

PETROCHIMIE s. f. 1. Ramura a industriei chimice care prelucreaza titeiul cu derivatele lui, gazele de sonda si de rafinarie, gazul metan, in scopul transformarii lor in produse chimice (semifabricate sau finite) cu valoare mult mai ridicata. 2. Ramura a petrografiei care se ocupa cu studiul chimic complex al rocilor si cu clasificarea lor chimica. – Din fr. petrochimie.

CIBERNETICA f. Stiinta care se ocupa cu studiul matematic al sistemelor complexe de dirijare si de comunicatie, precum si cu metodele de prelucrare a informatiei. [G.-D. ciberneticii] /<fr. cybernetique, engl. cubernetics

RESPIRATIE, respiratii, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizeaza schimbul de gaze (absorbirea oxigenului si eliminarea bioxidului de carbon) intre organismele vii si mediul inconjurator; actiune ritmica si mecanica prin care animalele superioare inspira aerul ambiant continand oxigenul necesar intretinerii vietii si expira bioxidul de carbon si vaporii de apa rezultati din arderi; rasuflare. ◊ Respiratie artificiala = mijloc de reanimare care consta in efectuarea unui ansamblu de miscari ce se executa asupra corpului unei persoane, pentru a provoca reluarea miscarilor respiratorii normale, intrerupte in caz de asfixiere, sincopa etc., in vederea introducerii si scoaterii alternative si ritmice a aerului din plamani. Opera (sau studiu, lucrare) de larga respiratie = opera (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexa. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.

OCEANOLOGIE (‹ fr.; {s} gr. okeanos „ocean” + logos „stiinta”) s. f. Termen folosit de unii specialisti pentru studiul Oceanului Planetar, dar avand acelasi continut (sfera de cuprindere, metode de studiu etc.) ca si oceanografia. Termenul scoate in evidenta faptul ca in prezent studiul oceanelor, este deosebit de complex, implicand specialisti din diferite ramuri ale stiintei (hidrologi, geologi, biologi etc.) si prezinta un interes deosebit avand in vedere rolul major al oceanelor in mentinerea echilibrului intregii planete.

PROBABILITATE s. f. 1. caracterul a ceea ce este probabil; aparenta de adevar, posibilitate cu multe sanse de realizare. 2. (stat. mat.) raportul dintre numarul cazurilor favorabile si al celor total posibile dintr-o experienta etc. ♦ teoria ~tatii = teorie despre fenomene sau evenimente intamplatoare, repetabile, cu caracter de masa; calculul ~tatilor = capitol al matematicii care se ocupa cu studiul probabilitatilor producerii unui fenomen sau eveniment dintr-un complex de fenomene ori evenimente de acelasi fel. (< fr. probabilite, lat. probabilitas)

SUPERIOR, -OARA I. adj. 1. asezat in partea de sus; deasupra. ◊ (despre cursuri de apa) spre izvor. 2. care are un loc inalt (intr-o ierarhie). 3. care se distinge prin calitati, prin merite deosebite. ◊ la un nivel mai inalt. ♦ matematici ~ oare = parte a matematicii care foloseste metode de cercetare foarte complexe; invatamant ~ = treapta a invatamantului care urmeaza dupa cel liceal; studii ~ oare = studii universitare. II. s. m. f. cel care ocupa un loc mai important intr-o ierarhie, cel care are un grad mai mare decat altul. (< lat. superior, fr. superieur)

SPECTROMETRU s.n. 1. Instrument pentru studiul spectrelor prin masurarea intensitatii fiecarei radiatii monocromatice din spectru. 2. Instalatie complexa folosita in fizica nucleara pentru studierea spectrului de viteze sau de energii ale particulelor. [< fr. spectrometre, cf. lat. spectrum – spectru, gr. metron – masura].

PROBABILITATE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este probabil; aparenta de adevar, posibilitate cu multe sanse de realizare. ♦ Dupa toate probabilitatile = dupa cat se pare. 2. Marime folosita in formularea legilor statistice ale fenomenelor, care nu sunt perfect determinate prin anumite conditii experimentale date. ♦ Teoria probabilitatii = teorie despre evenimente intamplatoare cu caracter de masa; calculul probabilitatilor = ramura a matematicii care se ocupa cu studiul probabilitatilor producerii unui fenomen sau a unui eveniment dintr-un complex de fenomene sau de evenimente de acelasi fel. [Cf. lat. probabilitas, fr. probabilite].

RIPAN, Raluca (1894-1975, n. Iasi), chimista romana. Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Chimie din Cluj (din 1951). Lucrari in domeniul chimiei anorganice si analitice, privind cercetarea combinatiilor complexe, elementele rare si disperse, utilizarea izotopilor radioactivi si a radiatiilor in procesele chimice; studii pentru aplicarea in industrie a rezultatelor teoretice. Op. pr.: „Trata de chimie analitica”, „Sels complexes de magnesium”.

ISTORIE s.f. 1. Procesul obiectiv al dezvoltarii fenomenelor in natura si in societate. 2. Stiinta care studiaza dezvoltarea complexa a societatii omenesti, a unui popor, urmarind-o cronologic ca un proces unitar, desfasurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) stiinta care se ocupa cu studiul aparitiei si dezvoltarii faptelor dintr-un anumit domeniu. ♦ Scriere care cuprinde expunerea critica a unor fapte istorice. 3. Povestire, naratiune. [Gen. -iei. / < lat., gr. historia].

ANDREESCU, Ioan (1850-1882, n. Bucuresti), pictor roman. Studii la Bucuresti si, ulterior la Paris, unde s-a alaturat grupului de la Barbizon. Influentat de impresionisti, deosebindu-se de acestia prin solida constructie a formelor si prin cromatica sobra cu tonalitati grave. complexa vocatie de peisagist; profund si meditativ observator al naturii, careia ii confera un intens dramatism si un mare potential poetic („La arat”, „Stejarul”, „Iarna la Barbizon”). A mai pictat flori, naturi moarte si portre („Autoportret”, „Profil de fata”). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).

MORFOLOGIE s. f. 1. complex de discipline biologice care studiaza forma exterioara si structura interna a organismelor plantelor si animalelor. 2. Parte a structurii gramaticale constituita din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari; parte a gramaticii care se ocupa cu studiul acestor reguli. – Din fr. morphologie.

BRANCUSI, Constantin (1876-1957, n. sat Hobita, jud. Gorj), sculptor roman. Personalitate marcanta a artei sec. 20. Dupa studii in tara, pleaca in 1902 in strainatate, stabilindu-se in 1904 la Paris. Intr-o prima perioada sculpteaza portrete („Pictorul N. Darascu”, capete de copii) de o mare finete a expresiei si plasticitate a formei, in spiritul artei lui Rodin. Catre sfirsitul primului deceniu al sec. 20 se desprinde de sculptura traditionala, urmarind esentializarea formelor si concentrarea maxima a expresiei. Ecouri stravechi se imbina cu un simt foarte modern al formelor in spatiu, in lucrari ca: „Pasarea maiastra”, „Pasarea in spatiu”, „Inceputul lumii”, „Cocosul”. Dupa „Rugaciunea”, complexul statuar de la Tirgu Jiu („Poarta sarutului”, „Masa tacerii”, „Coloana fara sfirsit”) constituie o creatie de seama in materie de sculptura monumentala. Reprezentat in muzeele din Romania si in marile muzee din Europa si S.U.A. M. post-mortem al Acad. (1990).

OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumita intrebuintare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra carora actioneaza omul in cadrul procesului de productie, direct sau cu ajutorul mijloacelor de munca, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra careia e indreptata gandirea, activitatea intelectuala a omului. ◊ Loc. adj. si adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) in tema, fara divagatii inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se afla in afara eului; lucru care afecteaza simturile noastre sau asupra caruia se indreapta gandirea noastra. ♦ Continutul asupra caruia se indreapta cunoasterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formeaza materia unei discipline, disciplina de studiu; materie. 4. Scop, tinta, tel; obiectiv. 5. (Gram.; in sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.