Rezultate din textul definițiilor
COPULA ~e f. 1) lingv. Cuvant de legatura. 2) log. Cuvant care face legatura dintre subiect si predicat. /<fr. copule, lat. copula
CATEGORIC, -A adj. (adesea adv.) Precis, hotarat; neconditionat. ♦ (Log.; despre judecati) In care legatura dintre subiect si predicat este neconditionata si sigura. [Cf. fr. categorique, lat. categoricus].
AFIRMATIE s. f. 1. enunt prin care se afirma ceva. 2. (log.) judecata in care se enunta existenta unui anumit raport intre subiect si predicat. (< fr. affirmation, lat. affirmatio)
CATEGORIC, -A adj. (si adv.) precis, hotarat; neconditionat. ◊ (log.; despre judecati) in care legatura dintre subiect si predicat este neconditionata si sigura. (< fr. categorique)
CONGRUENTA s. f. 1. insusirea de a fi congruent; potrivire deplina. ♦ (mat.) relatie de ~ = relatie dintre doua numere intregi congruente. ◊ acord intre gandurile, sentimentele, convingerile cuiva in comportamemtul sau. 2. acord intre subiect si predicat. 3. (med.) calitate a unei anastomoze ale carei parti se impreuna perfect. (< fr. congruence, lat. congruentia)
COPULA s. f. 1. verb copulativ. 2. (log.) cuvant care face legatura intre subiect si predicat. (< fr. copule, lat. copula)
predicat, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principala a propozitiei, care arata o actiune, o stare sau o insusire a subiectului. ◊ predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjectie). predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal si un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva despre subiect. – Din fr. predicat, lat. praedicatum.
TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.
COPULA, copule, s. f. 1. Cuvant de legatura. 2. Verb copulativ. 3. Cuvant care leaga subiectul de predicat. – Din fr. copule, lat. copula.
CONVERSIUNE, conversiuni, s. f. 1.Schimbare a conditiilor unui imprumut. 2.Preschimbare a unei valori de natura economica in alta. 3. (Log., in sintagma) Conversiunea judecatilor = operatie de inversare a functiunii subiectului si predicatului in judecata, pastrandu-se calitatea judecatii. 4. (Chim.) Marime care exprima transformarea substantelor initiale dintr-o reactie chimica in unitatea de timp, exprimata de obicei in procente pe unitate de timp. – Din fr. conversion, lat. conversio, -onis.
TAUTOLOGIE ~i f. 1) Repetare inutila a aceluiasi gand, formulat prin aceleasi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greseala constand in repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens si ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecata in care subiectul si predicatul exprima exact aceeasi notiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia
BIMEMBRU, -A adj. Cu doua membre, cu doi membri. ◊ Propozitie bimembra = Propozitie in care exista ambele parti de propozitie principale (subiectul si predicatul). [Cf. it. bimembre].
CONVERSIUNE s.f. 1. Schimbare a conditiilor unui imprumut (prin prelungirea termenelor, micsorarea dobanzilor etc.). ♦ (Ec.) Preschimbare a unei valori (mai ales monetare) intr-o valoare de alta natura. 2. (Rar) Schimbare a naturii, a formei unui lucru. ♦ Transformare in urma unui proces chimic, a unei specii de molecule in alte specii de molecule. ♦ (Biol.; in forma conversie) schimbare in ordinea liniara a genelor; transmutatie genetica. 3. Reluare in ordine inversa a termenilor unei sintagme sau fraze, fara ca intelesul sa sufere; reversiune. ♦ Formare de noi cuvinte prin schimbarea categoriei gramaticale; hipotaxa. 4. (Log.) Rasturnare a unei judecati prin inlocuirea reciproca a subiectului cu predicatul. ♦ (Cib.) Traducere a unui cuvant, a unui numar sau a unui mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj intr-altul. [Var. conversie s.f. / cf. fr. , engl. conversion, lat. conversio].
COPULA s.f. Cuvant de legatura; verb copulativ. ♦ (Log.) Cuvant care leaga subiectul de predicat. [Cf. fr. copule, lat. copula – legatura].
TAUTOLOGIE s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. ♦ (In logica simbolica) Expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logos – cuvant].
BIMEMBRU, -A adj. cu doua membre, cu doi membri. ♦ propozitie ~a = propozitie in care exista si subiectul si predicatul. (< it. bimembre)
CONVERSIUNE s. f. 1. modificare a conditiilor initiale ale unui imprumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare intr-o valoare de alta natura. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor marimi date. ◊ transformare, in urma unui proces chimic, a unei specii de molecule in alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare in ordine liniara a genelor; transmutatie genetica. 3. reluare in ordine inversa a termenilor unei sintagme, cu sau fara schimbarea intelesului ori functiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvant; hipotaxa. 4. (log.) rasturnare a unei judecati prin inlocuirea reciproca a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvant, numar sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj intr-altul. 6. mecanism psihic care face sa apara un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede in constiinta fara a provoca o reactie de angoasa. (< fr. conversion, lat. conversio)
TAUTOLOGIE s. f. I. 1. (log.) judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. 2. (in logica simbolica) expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)
predicat ~e n. 1) gram. Parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare sau o insusire. 2) log. Termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva despre subiectul acesteia. /<fr. predicat, lat. praedicatum
NONCONTRADICTIE s.f. Principiu fundamental al gandirii potrivit caruia nu se poate afirma si nega in acelasi timp acelasi predicat despre un subiect. [< fr. non-contradiction].
NONCONTRADICTIE s. f. principiu fundamental al gandirii, potrivit caruia nu se poate afirma si nega, in acelasi timp, acelasi predicat despre un subiect. (< fr. non-contradiction)
COPULATIV, -A, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjunctii) Care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb care intra in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura dintre subiect si numele predicativ. Propozitie copulativa = propozitie coordonata, legata de coordonata ei printr-un raport de asociere in interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. – Din fr. copulatif, lat. copulativus.
CUANTIFICARE s.f. 1. Faptul de a cuantifica. 2. Procedeu al mecanicii cuantice pentru stabilirea valorilor luate de marimile fizice care caracterizeaza proprietatile sistemelor atomice sau ale particulelor elementare; cuanterizare. 3. Cuantificarea predicatului = operatie logica prin care se precizeaza cantitatea predicatului in raport cu subiectul. [Cf. fr. quantification].
COPULATIV, -A adj. 1. (Despre conjunctii) Care uneste parti de propozitii sau propozitii de acelasi fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leaga subiectul de numele predicativ; propozitie copulativa = propozitie coordonata care exprima asocierea fata de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecati afirmative) Care are mai multe subiecte unite de acelasi predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].
COPULATIV, -A adj. 1. (despre conjunctii) care leaga (parti de) propozitii de acelasi fel. ♦ verb ~ = verb in alcatuirea predicatului nominal, facand legatura intre subiect si numele predicativ; copula (1); propozitie ~a = propozitie coordonata legata prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecati afirmative) care are mai multe subiecte legate de acelasi predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)
CUANTIFICA vb. tr. 1. (log.) a atribui o cantitate unui termen. 2. a determina cantitatea a ceva. ◊ a preciza cantitatea predicatului in raport cu subiectul. 3. a stabili valorile discontinue pe care le poate lua o anumita marime fizica; a impune unei marimi fizice o variatie discontinua, prin cuanta. (dupa fr. quantifier)
CUANTIFICARE s. f. 1. faptul de a cuantifica. 2. procedeu al mecanicii cuantice pentru stabilirea valorilor luate de marimile fizice care caracterizeaza proprietatea sistemelor atomice sau ale particulelor elementare. 3. a predicatului = operatie logica prin care se precizeaza cantitatea predicatului in raport cu subiectul. 4. introducere a determinatiilor cantitative in definirea si exprimarea conceptelor stiintifice. (dupa fr. quantification)
RECIPROC, -A adj. (despre fapte, fenomene, sentimente) care actioneaza unul asupra celuilalt. ♦ (mat.) ecuatie ~a = ecuatie care, pe langa orice solutie data, admite ca solutie si valoarea inversa a acesteia; teorema ~a (si s. f.) = teorema ale carei premise sunt concluziile altei teoreme si invers; judecati ce = judecati in care subiectul uneia poate deveni predicatul celeilalte si invers; reflexiv ~ = reflexiv care arata ca actiunea este facuta simultan de doua subiecte, fiecare dintre acestea suferind efectele actiunii celuluilt. ◊ (despre conventii, obligatii) care angajeaza in egala masura partile contractante; mutual. (< fr. reciproque, lat. reciprocus)
ACUZATIV s. n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, in care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
COPULATIV ~a (~i, ~e) 1): Conjunctie ~a conjunctie care leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. 2): Verb ~ verb lipsit de functie semantica independenta, care, impreuna cu numele predicativ, formeaza predicatul nominal al propozitiei; verb de legatura; copula. 3) Care are cateva subiecte pe langa un singur predicat. /<fr. copulatif, lat. copulativus
NEGATIV, -A adj. 1. (op. pozitiv) Care neaga, care tagaduieste ceva. 2. Care reprezinta o negatie. ♦ (Log.; despre judecati) Care enunta lipsa apartenentei insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. ♦ Ostil progresului; distructiv. 3. (Despre numere) Mai mic decat zero. // s.n. 1. Imagine obtinuta prin expunerea la lumina, developarea si fixarea unei varietati de material fotografic fotosensibil, caracterizata prin redarea inversata a tonurilor si a laturilor subiectului fotografiat; (p. ext.) hartie fotografica, placa, film care contine o astfel de imagine. 2. (Poligr.) Litera alba pe fond inchis. [< lat. negativus, cf. fr. negatif].
AFIRMATIV, -A adj. (op. negativ) Cu caracter de afirmatie, care afirma ceva; pozitiv. ♦ (Log.; despre judecati) Care enunta apartenenta insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. [Cf. fr. affirmatif, lat. affirmativus].
RECIPROC, -A adj. (Despre actiuni, fenomene, sentimente etc.) Care actioneaza unul asupra celuilalt; mutual. ♦ Ecuatie reciproca = ecuatie cu o singura necunoscuta, ale carei radacini sunt doua cate doua, una reciproca celeilalte; teorema reciproca (si s.f. ) = teorema ale carei premise sunt concluziile altei teoreme si invers; judecati reciproce = judecati in care subiectul uneia poate sa devina predicatul celeilalte si invers; reflexiv reciproc = reflexiv care arata ca actiunea este facuta simultan de doua obiecte, fiecare dintre acestea suferind efectele actiunii celuilalt. ♦ (Despre conventii, obligatii) Care angajeaza in egala masura partile contractante. [< fr. reciproque, cf. lat. reciprocus].
AFIRMATIV, -A adj. (si adv.) care afirma ceva; pozitiv. ◊ (log.; despre judecati) care enunta aparenta insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. (< fr. affirmatif, lat. affirmativus)
NEGATIV, -A I. adj. 1. care neaga, tagaduieste ceva. 2. care reprezinta o negatie. ◊ (log.; despre judecati) care enunta lipsa apartenentei insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. ◊ ostil progresului; distructiv. 3. (despre numere) mai mic decat zero. II. s. n. 1. imagine obtinuta pe un material fotosensibil, prin redarea inversata a tonurilor si a laturilor subiectului fotografiat. 2. (poligr.) litera alba pe fond inchis. (< fr. negatif, lat. negativus, germ. negativ)
ACUZATIV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, in care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
UNIVERSAL, -A, universali, -e, adj. 1. Care apartine Universului, privitor la Univers; care se extinde asupra intregii lumi, care cuprinde tot ce exista si este comun tuturor; care se refera la toate fiintele sau lucrurile luate in consideratie intr-un caz dat; general, obstesc. ◊ (Adverbial) Universal valabil. ◊ (Substantivat, n.) Exista o unitate dialectica intre universal si particular. ◊ (Log.) Judecata universala = judecata care afirma (sau neaga) un predicat in legatura cu totalitatea sferei subiectului. (Jur.) Legatar universal = mostenitor unic al unei averi disponibile. ♦ Mondial. 2. Care se bucura de o mare faima; vestit, ilustru, celebru. 3. Care poseda cunostinte din toate domeniile, care are o cultura generala vasta. 4. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operatii, bun pentru mai multe situatii. ♦ (Substantivat, n.) Mandrina de strung. – Din fr. universel, lat. universalis.
NONCONTRADICTIE f. Lipsa de con-tradictie. ◊ Principiul ~ei principiu potrivit caruia nu se poate afirma si nega concomitent acelasi predicat care se raporteaza la un subiect. /<fr. non-contradiction
predicat s.n. 1. Parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ◊ predicat verbal = predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal; predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. Termen al unui rationament care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ♦ (In logica simbolica) Element constitutiv al functiilor specifice calculului cu predicate. [< lat. praedicatum, cf. fr. predicat].
UNIVERSAL, -A adj. 1. Care se extinde asupra intregii lumi, care cuprinde tot si este comun tuturor lucrurilor; general. ♦ adv. Universal valabil. 2. (Log.; despre judecati) Al carei predicat se refera la intreaga sfera a subiectului. ♦ (Jur.) Legatar universal = mostenitor unic al unei averi disponibile. ♦ Mondial. 3. Care poseda cunostinte din toate domeniile, care are o cultura generala vasta. 4. (Despre unelte, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operatii. // s.n. Mandrina de strung. [< fr. universel, it. universale, lat. universalis].
UNIVERSAL, -A I. adj. 1. care se extinde la intregul univers, care cuprinde tot ce exista. ◊ comun unei totalitati cuprinzatoare de entitati; general. 2. (log.; despre judecati) al carei predicat se refera la intreaga sfera a subiectului. ◊ mondial. 3. care poseda cunostinte din toate domeniile, care are o cultura generala vasta. 4. (despre unelte, aparate) care poate fi folosit la mai multe operatii. II. s. n. mandrina de strung. (< fr. univesel, lat. universalis)
DISJUNCTIV, -A, disjunctivi, -e, adj. Care separa, care deosebeste, care exclude; disjunct. ◊ Propozitie disjunctiva = propozitie coordonata care se afla intr-un raport de excludere cu coordonata ei. Conjunctie disjunctiva = conjunctie care leaga propozitii sau parti de propozitie disjunctive. Judecata disjunctiva = judecata care enunta incompatibilitatea intre diverse predicate ce pot fi atribuite unuia si aceluiasi subiect. – Din fr. disjonctif, lat. disjunctivus.
predica vb. I. intr. 1. A rosti o predica. ♦ tr. (Fig.) A sfatui, a recomanda cu insistenta. 2. (Fil.) A atribui unui subiect o calitate sau un atribut. [P.i. predic. / < lat. praedicare, cf. it. predicare].
predicat s. n. 1. parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locutiune verbala, adverb sau interjectie predicativa; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ◊ (log. simbolica) element constitutiv al functiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunt care depinde de una sau mai multe variabile si caruia, pentru orice valoare data variabilelor, ii corespunde o propozitie. (< fr. predicat, lat. praedicatum)
NONCONTRADICTIE, noncontradictii, s. f. Principiu fundamental al gandirii potrivit caruia despre un subiect este imposibil a afirma si a nega acelasi predicat in acelasi timp si sub acelasi raport. – Din fr. non-contradiction.
PARTICULAR, -A adj. 1. Care apartine numai anumitor persoane sau anumitor lucruri. ♦ In particular = in mod deosebit, in special, mai ales. ♦ Care constituie proprietatea individuala a cuiva. ♦ Care este de formatie sau de esenta individuala. 2. Care are caracter individual; care este caracteristic, specific. ♦ (Log.; despre judecati) In care predicatul se refera numai la o parte din sfera subiectului. 3. Cu caracter neoficial; privat; (despre lectii) predat elevilor in afara orelor oficiale de scoala. // s.n. Categorie filozofica, reprezentand o veriga de legatura intre singular si general. [Cf. fr. particulier, lat. particularis].
PARTICULAR, -A I. adj. 1. care apartine numai anumitor persoane sau lucruri. ♦ in ~ = in mod deosebit, in special. ◊ care constituie proprietatea individuala a cuiva. 2. cu caracter individual; caracteristic, specific. ◊ (log.; despre judecati) in care predicatul se refera numai la o parte din sfera subiectului. 3. cu caracter neoficial; privat; (despre lectii) predat elevilor in afara orelor oficiale de scoala. II. s. n. categorie filozofica, veriga intermediara intre singular si general. III. s. m. persoana care nu detine o functie oficiala; (p. ext.) persoana considerata ca individ in raport cu statul. (< fr. particularis, germ. partikular, /III/ Partikular)
ABLATIV s.n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. Ablativ absolut = constructie a limbii latine corespunzatoare unei propozitii circumstantiale, in care subiectul si numele predicativ se pun la ablativ sau, cand predicatul este verbal, verbul se trece la participiu, acordandu-se in gen, numar si caz cu fostul subiect al propozitiei secundare. [< lat. (casus) ablativus, cf. fr. ablatif].
predicatIE s.f. 1. (Liv.) Actiunea de a predica; propovaduire. 2. (Log.) Atribuire a unei calitati sau a unui atribut unui subiect intr-o propozitie. ◊ Judecati de predicatie = judecati care reflecta raportul dintre un obiect si o insusire a sa. [Gen. -iei. / < fr. predication].
predicatIV, -A adj. 1. care formeaza sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propozitii; nume ~ = nume care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste functia de nume predicativ pe langa un verb copulativ din regenta; element ~ suplimentar = parte secundara de propozitie cu dubla subordonare (fata de verb si de subiect sau obiect); propozitie ~a suplimentara (si s. f.) = propozitie subordonata care indeplineste in fraza rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. predicatif)
subiect s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupa cineva, despre care se vorbeste. ♦ Pricina, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a intamplarilor ce se petrec in desfasurarea unei naratiuni epice sau dramatice. 2. Partea principala a unei propozitii care indica cine indeplineste sau cine sufera actiunea verbului. ♦ (Log.) Parte, termen al unei judecati despre care se afirma sau se neaga insusirea exprimata de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca fiinta inzestrata cu constiinta si vointa. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].
subiect I. s. n. 1. chestiune de care se ocupa cineva, despre care se vorbeste. ◊ pricina, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie continutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme in cadrul formelor polifonice bazate pe imitatie (inventiune, ricercar, fuga). 2. partea principala a unei propozitii, care indica cine indeplineste sau sufera actiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecatii de predicatie, reprezentand notiunea despre care se afirma sau se neaga insusirea exprimata de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca fiinta activa si constienta. 2. persoana supusa observatiei, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizica sau juridica supusa unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, dupa fr. subjet)