Rezultate din textul definițiilor
OSTROGOT, -A, ostrogoti, -te, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care facea parte din triburile germanice medievale ale gotilor de est. 2. Adj. Care apartine ostrogotilor (1), privitor la ostrogoti; ostrogotic. – Din fr. ostrogot, lat. Ostrogothus.
DUCE2, duci, s. m. 1. Titlu purtat de conducatorul unui ducat; persoana avand acest titlu. 2. Titlu nobiliar superior marchizului si inferior printului; persoana avand acest titlu. ♦ Mare senior feudal. 3. Conducator militar la triburile germanice. – Din fr. duc, lat. dux, -cis.
TEUTON ~a (~i, ~e) si substantival 1) Care apartine sau este caracteristic pentru unul dintre triburile germanice din antichitate. 2) depr. Care apartine germanilor; de origine germana; nemtesc; german. [Sil. te-u-] /<fr. teuton
RAETIA (RHAETIA), provincie la S de Dunare, ce cuprinde parti din actualele state Austria, Elvesia si Germania. Populata, probabil, de descendentii ilirilor si de celti, a fost cucerita de romani (15 i. Hr.) si a devenit o importanta parte a imperiului prin pozitia strategica; terit. de frecvente confruntari intre trupele imperiale romane si triburile germanice invadatoare; in sec. 1 d. Hr. hotarul nordic se intindea pana la raul Neckar; dupa mijlocul sec. 5, autoritatile romane controlau numai tinuturile alpine ale provinciei.
ALEMANI s. m. pl. Numele unor triburi germanice care au trait (prin secolele III-VI) in regiunea Rinului. [Var.: alamani s. m. pl.] – Din germ. Alemanne, fr. Alamans.
CIMBRI s. m. pl. trib germanic asezat in antichitate la varsarea Elbei si zdrobit de romani. – Din fr. Cimbres.
MARCOMANI s. m. pl. Numele mai multor triburi germanice vechi, stabilite in Bavaria. – Din fr. Marcomans, germ. Markomannen.
VANDAL ~i m. 1) la pl. ist. grup de triburi germanice, care, emigrand in sec. V de pe tarmurile Marii Blatice, au distrus o parte din Imperiul Roman de Apus. 2) Persoana care facea parte din aceste triburi. 3) fig. Persoana care distruge fara crutare valorile culturale ale unui popor; barbar. /<fr. vandale
VANDAL s.m. 1. Membru al unui vechi trib germanic care, in secolul V, a invadat Imperiul roman de rasarit, producand mari distrugeri. 2. (Fig.) Cel care are o comportare necivilizata (fata de operele si bunurile culturii). [< fr. vandale].
VANDAL s. m. 1. membru al unui vechi trib germanic care, in secolul V, a invadat Imperiul Roman de Apus, producand mari distrugeri. 2. (fig.) om care comite acte de vandalism. (< fr. vandale)
ARMINIUS (c. 19 i. Hr. – c. 19 d. Hr.), conducator al tribului germanic al cheruscilor. A infrint in Padurea Teutoburg (9 d. Hr.) cele trei legiuni ale lui P. Quintilius Varus, guvernatorul provinciei Germania.
CIMBRI (‹ fr., lat.) s. m. pl. trib germanic asezat la varsarea Elbei in Marea Nordului. Au fost infrinti de romani la Vercellae, azi Vercelli (101 i. Hr.).
SAXONI (‹ cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. triburi germane, apartinand ramurii apusene, care populau, in sec. 2 terit. dintre gurile Weserului si Elbei, precum si S Pen. Iutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Marii Nordului, in directia estuarului Rinului. Din a doua jumatate a sec. 3 au atacat pe calea marii coastele Galiei, apoi Britannia; in cursul sec. 5-6, impreuna cu alte triburi germanice (anglii si iutii) au cucerit si colonizat mare parte din Anglia. S. ramasi in reg. Rinului inferior au fost dislocati de franci spre E (a doua jumatate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supusi si crestinati cu forta in urma a numeroase razboaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. si anglo-saxoni.
VANDAL, vandali, s. m. 1. Persoana care facea parte din grupul de triburi de origine germanica care au coborat in sec. V de pe tarmul Marii Baltice ajungand pana in nordul Africii unde au intemeiat un regat si de unde au patruns in Roma, jefuind crunt si distrugand numeroase valori culturale si artistice ale antichitatii. 2. Fig. Om necivilizat, barbar, care distruge valori culturale si artistice. – Din fr. vandale.
GERMANIC, -A, germanici, -ce, adj. Care apartine sau care este caracteristic germanilor si popoarelor inrudite cu germanii, privitor la germani si la popoarele inrudite cu ei. ◊ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite in centrul si in nordul Europei, extinse cu vremea si in alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanica = studiul limbilor si al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.
HERUL, -A, heruli, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana dintr-un neam germanic din uniunea de triburi a gotilor. 2. Adj. Care se refera la heruli (1), care apartine herulilor. – Din fr. Herules.
FRANC3, -A adj. s. m. (locuitor) dintr-o uniune de triburi germane, care traiau in sec. III, pe cursul inferior al Rinului. ◊ (s. f.) limba germanica vorbita la inceput de franci, cuceritorii Galiei. (< fr. franc, franque)
GERMANIC ~ca (~ci, ~ce) Care apartine germanilor sau popoarelor inrudite cu germanii; propriu acestor popoare. ◊ Limbi ~ce grup de limbi indo-europene vorbite de o serie de popoare din centrul si din nordul Europei. Popoare ~ce familie de popoare cuprinzand vechile triburi din care isi au originea germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie ~ca filologie care are drept obiect de studiu limbile, literaturile si culturile popoarelor germanice. /<fr. germanique, lat. germanicus
RUNA (‹ Germ. run „secret”, „mister”) s. f. (mai ales la pl.) 1. Semn grafic crestat in lemn sau cioplit in piatra, apartinand celui mai vechi alfabet germanic atestat (alfabetul runic), utilizat in inscriptiile epigrafice despre care avem marturii incepand cu sec. 2. Scrierea runica este de origine incerta, dar probabil derivata dintr-un alfabet dintr-o reg. mediteraneeana. S-au pastrat peste 4.000 de inscriptii si manuscrise runice, majoritatea dintre ele aflandu-se in Suedia (Pe terit. Romaniei r. apar pe un vas apartinand tezaurului de la Pietroasele). Au avut o mare raspandire in tarile scandinave si anglo-saxone (sec. 2-12). R. atestate sunt in numar de 24 si au atat valoarea fonetica, cat si ideografica. 2. Scriere consonantica utilizata de triburile turcice din Asia, in sec. 5-11.