Rezultate din textul definițiilor
PERÉCHE, perechi, s. f. (De obicei urmat de determinări) l. (Adesea cu valoare de num. card.) Grup de două ființe de același fel. ♦ (Adverbial; cu valoare de num. distributiv) În grup de doi, doi câte doi. ♦ Spec. Cuplu de dansatori. ♦ Grup format din două părți sau organe identice și simetrice ale (corpului) unei ființe. ◊ (O) pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva (pe obraz) cu palma. 2. Grup format din două exemplare din același fel de obiecte. ♦ Spec. Grup de două obiecte de același fel, care formează o unitate, întrebuințându-se împreună. 3. Fiecare dintre cele două ființe, două obiecte, două fenomene care formează un grup (unitar), considerate în raport cu cea de-a două ființă, cu cel de al doilea obiect etc.; ființă, obiect, fenomen care seamănă perfect cu altă ființă, cu alt obiect, cu alt fenomen. ◊ Loc. adj. Fără pereche = unic în felul său. ◊ Expr. A nu-și avea (sau afla etc.) pereche = a nu se putea compara cu nimic prin însușirile pe care le posedă; a nu avea seamăn. 4. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice unite intre ele. ◊ Pereche de case = corp de case (care formează o unitate). Pereche de haine= costum de haine. Pereche de cărți = pachet de cărți (de joc) care cuprinde toate cărțile necesare unui joc (de cărți). [Var.: (reg.) păréche s. f.] – Lat. paric(u)la.

SÚI-GÉNERIS adj. invar. Special, original, particular; unic în felul său. – Loc. lat.

IZOLÁT ~tă (~ți, ~te) 1) și adverbial v. A IZOLA.Parte de propoziție ~tă parte secundară a propoziției care se izolează prin semne de punctuație. 2) Care este unic în felul său. Caz ~. Problemă ~tă. /v. a izola

PERÉCHE ~i f. 1) Grup de două obiecte de același fel întrebuințate împreună. O ~ de ciorapi. 2) Grup de două persoane de s*x opus aflate într-o anumită legătură; cuplu. O ~ de dansatori. O ~ aleasă. 3) Grup de două animale de aceeași specie. O ~ de găini. O ~ de boi. 4) Fiecare dintre elementele care alcătuiesc asemenea grupuri. Aceasta ți-i ~ea. 5) Obiect compus din două părți simetrice, unite între ele și formând un întreg. O ~ de foarfece.O ~ de cărți un pachet de cărți de joc. 6) la pl. Câte doi. A merge ~. 7) Persoană care se potrivește după anumite calități altei persoane. ◊ Fără ~ fără seamăn; unic în felul său. A-i fi cuiva ~ a se potrivi cu cineva. [G.-D. perechii] /<lat. paric[u]la

SINGULÁR2 ~ă (~i, ~e) 1) (despre trăsături, particularități) Care ține de un singur exemplar dintr-o clasă de elemente. ◊ Număr ~ categorie gramaticală care indică o singură persoană sau un singur lucru. 2) (despre ființe sau despre lucruri) Care are anumite trăsături distinctive specifice, individuale; unic în felul său. /<lat. singularis, fr. singulier

A SE SINGULARIZÁ mă ~éz intranz. A deveni singular (unic în felul său); a căpăta caracter singular, trăsături strict individuale; a se individualiza; a se particulariza. /<fr. singulariser

SUI- : i-GÉNERIS adj. invar. Care este unic în felul său; original. /Cuv. lat.

SUI-GÉNERIS adj. invar. Special; unic în felul său. [Pron. su-i-. / < lat. sui-generis].

SUI-GÉNERIS adj. inv. unic în felul său; original, special. (< lat. sui generis)

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci“, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4— 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpa¬to-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac pri¬mejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km2, a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.—1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așe¬zărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87— 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101—102 și 105—106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106—111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118—119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167—169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano“). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme admi¬nistrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2—3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au roma¬nizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2—3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3—10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

FÉNIX m. mit. 1): Pasărea ~ pasăre fabuloasă, imaginată ca un vultur, care, conform legendei, spre sfârșitul vieții se arunca în foc și renăștea din propria cenușă. 2) Persoană superioară, unică în felul său. 3) Simbol al reînnoirii eterne. /<fr. phénix, lat. phoenix

ÚNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care este numai unul; singur de felul său. ~cul exemplar. 2) Care se impune prin calități neobișnuite; caracterizat prin originalitate deosebită; excepțional. Soartă ~că. 3) Care este același pentru mai multe situații. Principiu ~. Soluție ~că. 4) Care formează o unitate indisolubilă. Mișcare ~că. Front ~. /<lat. unicus, fr. unique

ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [Acc. și: uníc] – Din lat. unicus, fr. unique.

Acrisius, rege al Argosului și fiu al lui Abas. De teama unui oracol care-i prezisese că va fi ucis de către unul dintre urmașii săi, Acrisius și-a zăvorît unica fiică, pe Danaë, într-un turn înalt. Îndrăgostindu-se de frumusețea tinerei fete, Zeus reușește totuși să pătrundă pînă la ea transformîndu-se în ploaie de aur. Din unirea lor se naște un băiat, Perseus. Pentru a zădărnici prezicerea oracolului, Acrisius o închide pe Danaë împreună cu Perseus într-un cufăr și le dă drumul pe mare. Salvați de la înec, după ani de zile în care timp Perseus crescuse, cei doi se reîntorc în Argos să-l vadă pe Acrisius. În cadrul unor întreceri care au loc în Thessalia și la care participă și Perseus, discul lansat de el îl lovește din greșeală pe Acrisius, ucigîndu-l pe loc. În felul acesta oracolul se împlinește (v. și Perseus).



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)