Rezultate din textul definițiilor
ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Mușchi abductor = mușchi care îndepărtează un membru de axul median al corpului sau două organe unul de celălalt. – Din fr. abducteur.

ADUCTÓR, aductori, adj.m. (În sintagma) Mușchi aductor = mușchi2 care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau două organe unul de celălalt. – Din fr. adducteur, lat. adductor.

GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se m**a (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului.Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

OLÁLTĂ adv. Împreună, la un loc, laolaltă. ◊ Loc. adv. Între olaltă = unul cu altul; reciproc. După olaltă = unul după altul (fără întrerupere). (Pe) lângă olaltă = unul (pe) lângă altul; alături. De olaltă = unul de altul, unul de celălalt. De la olaltă = laolaltă, împreună. Pe (sau peste) olalta = unul peste altul. Înspre olaltă = unul către altul. – O3 + alaltă (= aialaltă).

ABDUCTÓR adj. invar. (Despre mușchi) Care îndepărtează un membru de planul de simetrie al corpului sau două organe unul de celălalt. [< fr. abducteur].

DIBIÓNT, -Ă adj., s. f. (plantă) care prezintă gametofitul și sporofitul separate, independente unul de celălalt. (< fr. dibionte)

ABDUCTÓR, abductori, adj. m. (În expr.) Mușchi abductor = mușchi care îndepărtează un membru de planul de simetrie al corpului sau două organe unul de celălalt. – După fr. abducteur.

ADUCTÓR, aductori, adj.m. (În expr.) Mușchi aductor = mușchi care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau două organe unul de celălalt. – Fr. adducteur (lat. lit. adductor, -oris).

POLARITÁTE s. f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, în două puncte ale sale, caracteristici de aceeași natură, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei părți din el de a forma două puncte de creștere cu proprietăți diferite. 3. (Fil.) Specie a contradicției constând în relația dintre doi termeni care prezintă cel mai mare grad de opoziție posibil și totodată se presupun reciproc, ca polii unui magnet. – Din fr. polarité.

TRANȘÁNT, -Ă adj. 1. Care taie, despică. 2. (Fig.) Care nu permite contraziceri; categoric. ♦ (Despre culori) Care se opun puternic una celeilalte. [Cf. fr. tranchant].

TRANȘÁNT, -Ă adj. 1. care nu admite contraziceri; categoric, ferm. 2. (despre culori) care se opun puternic una celeilalte. (< fr. tranchant)

NESTORIANÍSM (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Nestorie) s. n. Doctrină religioasă opusă arianismului, fundată de Nestorie și condamnată ca erezie de sinodul din Efes (431); susținea că în Iisus Hristos trebuie să distingem două persoane, două individualități, așa cum se disting două naturi – umană și divină – opuse una celeilalte. Persecutați, adepții lui Nestorie s-au refugiat în Persia și de acolo mai departe, până în Imp. Chinez; astăzi se mai află în Iran, Irak și Siria.

BIPLÁN, biplane, s. n. Avion cu două aripi de același tip, așezate paralel una deasupra celeilalte. – Din fr. biplan.

EMÚLSIE, emulsii, s. f. Amestec dispers format din două lichide insolubile unul în celălalt. ♦ Strat sensibil la acțiunea luminii, depus pe plăcile și pe filmele fotografice. – Din fr. émulsion.

ÍNVERS, -Ă, inverși, -se, adj. (Adesea adverbial) Care este, se face într-un sens opus direcției inițiale sau firești, de la sfârșit către început; făcut pe dos, de-a-ndoaselea. ◊ (Mat.) Raport invers (proporțional) = raport între două mărimi, cantități, valori care depind în așa fel una de cealaltă încât, dacă una se mărește de un număr de ori, cealaltă scade de același număr de ori. Mărimi (sau valori etc.) invers proporționale = mărimi (sau valori etc.)care se află în raport invers proporțional. Cantități (sau mărimi, numere) inverse = cantități (sau mărimi, numere) al căror produs este egal cu unitatea. – Din fr. inverse, lat. inversus.

FILIÁȚIE, filiații, s. f. Legătură de rudenie între copii și părinți, descendență; p. gener. legătură de rudenie în linie dreaptă. ♦ Fig. Legătură între lucruri, întâmplări, fenomene etc. care derivă unul din celălalt. [Pr.: -li-a-.Var.: filiațiúne s. f.] – Din fr. filiation.

DUÉL, dueluri, s. n. Luptă care se desfășoară (după un anumit cod) între două persoane înarmate, în prezența unor martori și care are drept scop tranșarea unui diferend personal. ♦ Luptă în care artileriile celor două armate inamice trag simultan una asupra celeilalte. ♦ Fig. Polemică vie care are loc între două persoane, două publicații etc. – Din fr. duel, lat. duellum.

DUIÚM s. n. Mulțime, grămadă, gloată, droaie (de ființe, obiecte, întâmplări etc.). ◊ Loc. adv. Cu duiumul = în mare număr sau cantitate; unul după celălalt. [Pr.: du-ium] – Din tc. doyum.

TÁLER1, talere, s. n. 1. Vas plat de lemn, de pământ ars, de metal, din care se mănâncă; talger, farfurie. ♦ Tavă, tabla. 2. Fiecare dintre cele două discuri sau vase ale unei balanțe, în care se pun fie obiectele de cântărit, fie greutățile; tas. 3. Fiecare dintre cele două discuri de alamă ușor concave, folosite în fanfară sau în orchestre, care, prin lovirea unuia de celălalt, produc un sunet puternic și metalic marcând ritmul sau cadența; talger. 4. Piesă subțire de metal, de lemn etc., de formă plată și aproximativ rotundă, cu gura foarte largă și cu marginile drepte sau răsfrânte. 5. Disc de pământ ars sau de asfalt, care servește ca țintă mobilă în tirul sportiv. ♦ (La pl.) Probă sportivă din cadrul tirului care constă în trageri cu arme de vânătoare cu alice în talere1 (5). – Cf. bg. taler.

TAUTOMERÍE s. f. Formă de izomerie care se caracterizează prin ușurința cu care izomerii trec unul în celălalt, datorită deplasării unei duble legături și a unui atom de hidrogen. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautomérie.

TRÁCTUS s. n. (Anat.) Ansamblu de fibre sau de organe care urmează unul după celălalt, alcătuind un sistem – Din fr., lat. tractus.

DECOMANDÁTE adj. pl. (În sintagma) Camere decomandate = camere în care se poate intra fără a trece din una în cealaltă, camere cu intrări separate. – Din fr. décommandé.

SINESTEZÍE, sinestezii, s. f. Asociație între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt. – Din fr. synesthésie.

COMPATIBILITÁTE s. f. 1. Faptul de a fi compatibil; însușirea a tot ce e compatibil; potrivire. 2. (Log.) Raport între două enunțuri care nu se exclud reciproc. 3. (Mat.) Proprietate a unui sistem de relații de a fi compatibil, părțile sale neexcluzându-se una pe cealaltă. 4. (Tel.; în sintagma) Compatibilitate inversă = retrocompatibilitate. – Din fr. compatibilité.

ACUZÁ vb. 1. a (se) învinovăți, a (se) învinui, (livr.) a (se) culpabiliza, a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.) 2. (JUR.) a inculpa, (livr.) a incrimina. (Îl ~ de omor.)

ÁLTUL pron. celălalt. (Când unul, când ~.)

EMÚLSIE ~i f. 1) Amestec dispers din două lichide insolubile unul în celălalt. ~ de ulei în apă. 2) Strat fotosensibil de pe hârtia sau filmele fotografice. [G.-D. emulsiei; Sil. -si-e] /<fr. émulsion

LEGĂTÚRĂ ~i f. 1) Mod de reunire, de asamblare a două corpuri prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite, de obicei, transmiterea unor mișcări de la unul la celălalt. 2) Obiecte de același fel legate împreună; mănunchi. 3) Ansamblu de obiecte învelite în ceva; boccea. 4) Fâșie de tifon folosită pentru pansare; bandaj; fașă. 5) Copertele și cotorul în care este legată o carte. 6) Mod de încrucișare a firelor la țesut sau la tricotat. 7) Mijloc de comunicare între diferite puncte (rutiere, feroviare, aeriene, telefonice, radiofonice etc.); comunicație. 8) mai ales la pl. Relație între fenomene, obiecte, persoane, comunități. ~i de prietenie. 9) Concordanță, consecvență între părțile unei expuneri. 10) Dispozitiv care leagă două sau mai multe piese, mecanisme, instalații. 11) chim. Forță care leagă între ei atomii unei molecule. [G.-D. legăturii] /<lat. ligatura

PRINS1 n. v. A PRINDE și A SE PRINDE. ◊ De-a ~ul (sau ~elea) joc de copii în care unul aleargă să prindă pe unul dintre ceilalți. /v. a (se) prinde

CRÓSING s.n. (Tehn.) Construcție care asigură încrucișarea subterană a doi curenți de aer dirijați unul deasupra celuilalt în galeria unei mine. [Scris și crossing < engl. crossing].

DECOMANDÁT, -Ă adj. Care a fost anulat, contramandat. ◊ Camere decomandate = camere în care se poate intra fără a trece din una în cealaltă; camere cu intrări separate. [Cf. fr. decommandé].

GALÉT s.m. 1. Fragment mic de rocă cu muchiile rotunjite de acțiunea mării sau a torenților și care prin cimentare formează conglomerate. 2. Disc de lemn, de metal etc. plasat între două suprafețe care se mișcă una deasupra celeilalte pentru a le micșora frecarea. 3. Element de transformator electric de forma unui inel, având mai multe spire de înfășurare. [< fr. galet].

PROGRÉSIE s.f. (Mat.) Șir finit de numere care derivă, după o anumită regulă, unul din celălalt. ◊ Progresie aritmetică = progresie în care fiecare termen este rezultatul adunării termenului precedent cu un număr constant, numit rația progresiei; progresie geometrică = progresie în care fiecare termen este rezultatul înmulțirii termenului precedent cu un număr constant, numit rația progresiei. [Gen. -iei, var. progresiune s.f. / cf. fr. progression, lat. progressio].

ANTITÉZĂ s.f. 1. Opoziție între două idei, între două noțiuni, între două teze. 2. Figură de stil bazată pe contrastul dintre două idei care se pun în relief una pe cealaltă. 3. Judecată opusă unei alte judecăți, numită teză. ♦ (În filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei; negație, opoziție. [< fr. antithèse, cf. lat., gr. antithesis – opoziție].

INTERSCHIMBÁBIL, -Ă adj. (Despre elementele unui sistem) Care se poate schimba, înlocui unul pe celălalt; interșanjabil. [După fr. interchangeable].

INTERSCHIMBABILITÁTE s.f. Proprietate a unor piese de a se putea înlocui una pe cealaltă; interșanjabilitate. [După fr. interchangeabilité].

RECIPRÓC, -Ă adj. (Despre acțiuni, fenomene, sentimente etc.) Care acționează unul asupra celuilalt; mutual. ♦ Ecuație reciprocă = ecuație cu o singură necunoscută, ale cărei rădăcini sunt două câte două, una reciprocă celeilalte; teoremă reciprocă (și s.f. ) = teoremă ale cărei premise sunt concluziile altei teoreme și invers; judecăți reciproce = judecăți în care subiectul uneia poate să devină predicatul celeilalte și invers; reflexiv reciproc = reflexiv care arată că acțiunea este făcută simultan de două obiecte, fiecare dintre acestea suferind efectele acțiunii celuilalt. ♦ (Despre convenții, obligații) Care angajează în egală măsură părțile contractante. [< fr. réciproque, cf. lat. reciprocus].

SUDÁ vb. I. tr. A îmbina (realizând o legătură atomică) două piese de metal astfel încât să adere perfect una la cealaltă. ♦ refl. (Despre oase, ligamente) A se uni, a se lega. ♦ refl. (Despre elemente de vorbire) A se alipi unul de altul, formând un singur cuvânt. [< fr. souder].

TRANSPOZÍȚIE s.f. Transpunere. ♦ (Mat.) Permutare în care toate elementele, în afară de două (care se schimbă unul în celălalt), rămân neschimbate. ♦ (Chim.) Schimbare a poziției unor atomi sau a unor radicali dintr-o moleculă, pentru a forma un izomer. ♦ (Muz.) Schimbarea tonalității unei compoziții. [Gen. -iei. / cf. fr. transposition, lat. transpositio].

ACOLÁT, -Ă adj. 1. (herald.; despre două scuturi) înclinate unul spre celălalt. 2. (despre plante, ramuri) încolăcit. (< fr. accolé)

COORDONÁRE s. f. 1. acțiunea de a coordona. 2. raport, relație într-un enunț între două sau mai multe propoziții ori părți de propoziție pe același plan gramatical, nedependente una de cealaltă. ◊ raport între mai multe noțiuni de același fel, subordonate aceleiași noțiuni. (< coordona)

CRÓSING s. n. construcție care asigură încrucișarea subterană a doi curenți de aer unul deasupra celuilalt, în galeria unei mine. (< engl. crossing)

DUÁL, -Ă I. adj. care prezintă dualitate; dublu. ◊ (despre două noțiuni matematice) de aceeași natură, obținute una din cealaltă prin același procedeu. II. s. n. număr gramatical caracteristic unor limbi, deosebit de singular și plural, prin care se arată că este vorba de două exemplare din aceeași specie sau de o pereche de obiecte. (< fr. dual, lat. dualis)

DUÉL s. n. 1. luptă cu armele între două persoane, dată în prezența unor martori fixați dinainte, în vederea lămuririi unui diferend. 2. ~ de artilerie = acțiune în care artileriile părților beligerante trag simultan una asupra celeilalte. 3. (fig.) luptă, dispută între două persoane, grupuri, publicații. (< fr. duel, lat. duellum)

EMÚLSIE s. f. 1. amestec dispers din două lichide insolubile unul în celălalt. 2. strat fotosensibil de pe un material fotografic. (< fr. émulsion)

PROGRÉSIE s. f. 1. (mat.) șir finit de numere care derivă, după o anumită regulă, unul din celălalt. ♦ ~ aritmetică = progresie în care fiecare termen este rezultatul adunării termenului precedent cu o numită rație; ~ geometrică = progresie în care fiecare termen este rezultatul înmulțirii termenului precedent cu un număr constant, numit rație. 2. (muz.) secvență (3). (< fr. progression, lat. progressio)

RECIPRÓC, -Ă adj. (despre fapte, fenomene, sentimente) care acționează unul asupra celuilalt. ♦ (mat.) ecuație ~ă = ecuație care, pe lângă orice soluție dată, admite ca soluție și valoarea inversă a acesteia; teoremă ~ă (și s. f.) = teoremă ale cărei premise sunt concluziile altei teoreme și invers; judecăți če = judecăți în care subiectul uneia poate deveni predicatul celeilalte și invers; reflexiv ~ = reflexiv care arată că acțiunea este făcută simultan de două subiecte, fiecare dintre acestea suferind efectele acțiunii celuluilt. ◊ (despre convenții, obligații) care angajează în egală măsură părțile contractante; mutual. (< fr. réciproque, lat. reciprocus)

TRANSPOZÍȚIE s. f. 1. transpunere. 2. (mat.) permutare în care toate elementele, în afară de două (care se schimbă unul cu celălalt), rămân neschimbate. 3. (chim.) schimbare a poziției unor atomi sau radicali dintr-o moleculă organică pentru a forma un izomer. 4. (muz.) transcriere sau executare a unei compoziții în altă tonalitate decât cea inițială. 5. (biol.) mișcare a unei gene dintr-un set cromozomial sau dintr-un cromozom în altul. 6. problemă enigmistică, în schimbarea poziției părților componente ale unei șarade din a căror însumare inversă trebuie să rezulte un cuvânt nou. (< fr. transposition)

VARIOCUPLÓR s. n. (telec.) aparat din două înfășurări, fixă și mobilă, fiecare aparținând unui circuit diferit, dar cuplat unul cu celălalt inductiv, astfel încât cuplajul să fie reglabil. (< fr. variocupleur)

míe pron. pers. în dativ. Lat. mĭhi (Candrea-Dens., 1099). Se folosește în patru feluri diferite: mie în poziție tare, ca în sp. a mí, și totdeauna împreună cu una dintre celelalte trei forme: mie nu mi-au spus; mi (cu i vocalic), înaintea altor pronume: mi s-a spus, mi l-a dat; mi (cu i consonantic) în poziție enclitică sau proclitică: mi-a adus, dîndu-mi; îmi în următoarele cazuri: îmi pare, îmi aduc aminte, valoare emfatică, față de mi-a duc aminte, pronunțare familiară.

ADERÉNȚĂ, aderențe, s. f. 1. Punct de sudură a unor țesuturi, organe etc. care în stare normală nu sunt sudate. 2. (Tehn.) Forță care menține alăturate două corpuri aflate în contact, care trebuie învinsă pentru a permite rularea unuia peste celălalt. Aderența dintre roțile unui vehicul și șosea.Fr. adhérence.

BÚRSĂ3 (‹ fr.) s. f. (ANAT.) Ansamblul învelișului t**********r. ♦ B. sinovială (seroasă) = formațiune anatomică în formă de sac, plină cu lichid vîscos, înterpusă între două suprafețe, cu rol de a facilita alunecarea acestora, una pe cealaltă (ex. b. seroase anexate mușchilor și tendoanelor, plasate, în special, în zona articulațiilor).

BIPLÁN, biplane, s. n. Avion cu două aripi de același tip așezate una deasupra celeilalte. – Fr. biplan.

ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul, călcând pe o suprafață lucioasă (și a cădea, a se prăbuși). 2. A se mișca lin, fără a întâmpina vreo rezistență; (despre două corpuri aflate în contact) a se deplasa unul față de celălalt tangențial, fără a se rostogoli; a se strecura ușor. 3. Fig. A se abate, a se lăsa ispitit; a greși. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.

HĂIS interj. Strigăt cu care se mână boii înjugați pentru a merge spre stânga. ◊ Loc. adj. Din (sau de) hăis(a) = (despre o vită înjugată) din stânga. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hăis(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înțeleg. A trage hăis(a) = a nu fi de acord cu alții. [Var.: hăisa interj.] – Cf. scr. ais.

VALȚ1, valțuri, s. n. Mașină sau instalație formată din una sau mai multe perechi de cilindri grei, dispuși paralel și având rotire inversă unul față de celălalt, folosită la prelucrarea prin deformare plastică a materialelor metalice, la sfărâmarea boabelor de cereale, la prelucrarea cauciucului etc. ♦ Cilindru care intră în componența unei mașini. – Din germ. Walze.

ECHILIBRÁ, echilibrez, vb. I. Tranz. și refl. A aduce sau a fi în stare de echilibru; a (se) cumpăni. ♦ Tranz. A face ca două valori, prețuri, bugete etc. să fie în proporție justă una față de cealaltă. – Din fr. équilibrer.

CONTRÁR, -Ă, contrari, -e, adj., adv., s. n., prep. 1. Adj. Opus, potrivnic. ◊ Noțiuni contrare = noțiuni care se află într-un raport în care acceptarea uneia presupune înlăturarea celeilalte fără ca înlăturarea uneia să presupună admiterea celeilalte. 2. Adv. Împotrivă, în contra, neconform cu... 3.S. n. (La pl.; în forma contrarii) Denumire dată noțiunii care desemnează laturi, însușiri sau tendințe ale obiectelor și proceselor opuse unele altora, astfel încât se exclud reciproc, această opoziție constituind forța motrice și conținutul principal al dezvoltării acelui obiect sau proces; (și la sg.) fiecare din termenii unei contradicții (1). 4. Prep. Contra, împotriva cuiva sau a ceva. [Var.: contráriu, -ie adj., s. n.] – Din fr. contraire, lat. contrarius.

DECALÁJ, decalaje, s. n. Distanțare în spațiu a două obiecte în raport cu poziția inițială a unuia față de celălalt; distanțare în timp a două sau mai multe fapte sau evenimente. ♦ Fig. Dezacord, nepotrivire între situații, concepții, evenimente sau fapte. – Din fr. décalage.

TANDÉM, tandemuri, s. n. 1. Bicicletă pentru două persoane, cu două șei așezate una în spatele celeilalte, acționată de două perechi de pedale. 2. Cilindru compresor mecanic cu doi tăvălugi, egali ca mărime, ca formă și ca greutate. 3. Sistem tehnic acționat din două sau mai multe puncte situate pe direcția mișcării întregului sistem pe direcția mișcării elementului conducător al mecanismului motor. ♦ Mașină-unealtă cu mai multe posturi de lucru pentru operații succesive de prelucrare a aceleiași piese. 4. Fig. Grup de două persoane (nedespărțite). – Din fr. tandem.

COMUNICATÍV, -Ă, comunicativi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care intră ușor în legătură cu ceilalți; sociabil. 2. (Despre unele manifestări ale oamenilor) Care se transmite ușor de la o persoană la alta. – Din fr. communicatif, lat. communicativus.

CRÓSING, crosinguri, s. n. Construcție subterană care asigură încrucișarea a doi curenți de aer, prin trecerea unuia pe deasupra celuilalt, în galeria unei mine. – Din engl. crossing.

A ALUNECÁ alúnec intranz. 1) A călca (din neatenție) pe o suprafață lucioasă, pierzându-și echilibrul (și căzând). 2) A se mișca lin. 3) (despre două corpuri în contact) A se deplasa tangențial unul față de celălalt fără rostogolire. ◊ ~ printre degete a) a fi greu de prins; b) a scăpa de sub supraveghere. 4) fig. A încălca anumite norme, principii; a greși. /<lat. lubricare

COAUTÓR ~i m. 1) Fiecare dintre cei doi sau mai mulți autori ai unei lucrări (realizări) în raport unul față de celălalt. 2) jur. Persoană care a comis un delict împreună cu altă persoană. [Sil. co-a-u-] /<fr. coauteur

CODEBITÓR ~i m. Fiecare dintre cei doi sau mai mulți debitori în raport unul față de celălalt. /<fr. codébiteur

COECHIPIÉR ~i m. Fiecare din cei doi sau mai mulți echipieri în raport unul față de celălalt. [Sil. -pi-er] /<fr. coéquipier

COLOCATÁR ~ă (~i, ~e) m. și f. Fiecare din persoanele care locuiesc în același spațiu locativ, fără a face parte din aceeași familie, în raport unul față de celălalt. /<fr. coloca-taire

CONCETĂȚEÁN ~eánă (~éni,~éne) m. și f. Fiecare dintre doi sau mai mulți cetățeni ai aceluiași stat în raport unul față de celălalt. /con- + cetățean

PIRAMÍDĂ ~e f. 1) Poliedru cu fețe triunghiulare unite într-un vârf comun. 2) (în Egiptul antic) Construcție masivă din piatră, având forma unui asemenea poliedru cu baza pătrată, care servea drept monument funerar pentru faraoni. 3) Grămadă de obiecte așezate unele peste altele în forma unui astfel de poliedru. ◊ ~ de arme a) suport cu baza poligonală, pe care se sprijină mai multe arme; b) grup de arme așezate cu patul pe pământ și sprijinite una de alta cu vârfurile țevilor. 4) Figură de gimnastică executată de mai mulți acrobați, care, urcându-se unii pe umerii celorlalți, amintesc prin formă un asemenea poliedru. /<ngr. piramis, ~idas, lat. pyramis, ~idis, fr. pyramide

TANDÉM ~uri n. 1) Bicicletă pentru două persoane, având două șei așezate una în spatele celeilalte și două perechi de pedale. 2) Compresor constând din două tăvăluge identice. 3) fig. Reunire de două persoane care acționează în comun și în interdependență; cuplu. /<fr. tandem

TELESCÓPIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de telescop; propriu telescopului. 2) Care este realizat cu telescopul. Observații ~ce. 3) tehn. (despre tuburi) Care poate pătrunde unul în golul celuilalt, pentru a putea fi alungit sau scurtat. 4) Care este alcătuit din astfel de tuburi. Antenă ~că. [Sil. -le-sco-] /<fr. téléscopique

IERARHÍE s.f. Sistem de subordonare a gradelor, a funcțiilor, a autorităților etc. unele față de celelalte; ordine. [Gen. -iei. / cf. fr. hiérarchie].

RÍDDA s.f. (Liv.) Vechi dans italian în care dansatorii se învârtesc unul în jurul celuilalt; melodia acestui dans. [< it. ridda].

TELESCÓPIC, -Ă adj. 1. Referitor la telescop. 2. (Despre tuburi) Care poate pătrunde unul în golul celuilalt. [Cf. fr. télescopique, germ. teleskopisch].

ALTERNÁ vb. I. intr. 1. A se schimba pe rând, a reveni succedându-se unul în urma celuilalt. 2. (Despre sunete) A varia de la o formă gramaticală la alta a aceluiași cuvânt sau în cuvinte din aceeași familie. [< fr. alterner, cf. lat. alternare].

BICICLÉTĂ s.f. Vehicul cu două roți de mărime aproape egală, așezate în linie una în spatele celeilalte, dintre care cea din urmă este o roată motrice, pusă în mișcare, prin intermediul unui lanț, de două pedale acționate cu picioarele. [< fr. bicyclette].

CORELATÍV, -Ă adj. Care arată o corelație, un raport reciproc. ◊ Noțiuni corelative = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii; conjuncții corelative (și s.f.) = conjuncții care introduc două propoziții coordonate sau o propoziție regentă și una subordonată, în raport de corelație una față de cealaltă. [< fr. corrélatif].

alandála, adv. – Pe dos, în dezordine, împotriva sensului comun. Ngr. ἄλλ’ἀντ’ἄλλον „unul în locul celuilalt” (Philippide, Principii, 146; DAR; Gáldi 142); cf. alb. dalë ng’dali.

FÁLIE s.f. Ruptură care desparte două blocuri ale scoarței Pământului, deplasate unul față de celălalt. [Gen. -iei. / < fr. faille, cf. lat. fallere – a lăsa să cadă, a nu susține].

piciorâș adv. (reg.) unul la picioarele celuilalt.

MONÓM s.n. Expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici semnul minus. ◊ (Fam.) În monom = în rând, unul în urma celuilalt. [Pl. -oame, (s.m.) -omi. / < fr. monôme, cf. gr. monos – unic, nomos – diviziune].

NEAGRESIÚNE s.f. Lipsă de agresiune. ◊ Pact de neagresiune = pact prin care două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă nici o acțiune dușmănoasă unul față de celălalt. [< ne- + agresiune, după fr. non-agression].

OPOZÍȚIE s.f. I. 1. Raport care se stabilește între două lucruri sau două situații opuse, contrare; contrast. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau judecăți, stabilit după anumite criterii. ♦ Diferență (fonetică) între două unități lingvistice. 2. Împotrivire, opunere. 3. Poziție pe care o ocupă un astru când Pământul se află între el și Soare; poziția a două corpuri cerești care se află la o distanță de 180 de grade pe bolta cerească unul față de celălalt. II. (În țările capitaliste) Grup politic parlamentar potrivnic partidului care se află la putere; (p. ext.) politică pe care o practică acest grup. [Gen. -iei, var. opozițiune s.f. / cf. fr. opposition, rus. opozițiia, lat. oppositio].

POL s.m. 1. (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o axă străpunge sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 2. (Astr.) Fiecare dintre cele două extremități ale axei Pământului. ♦ Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care bolta cerească pare să fie atinsă de axa în jurul căreia se efectuează mișcarea diurnă a aștrilor. 3. (Fiz.) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric. 4. (Fig.) Extremități, puncte opuse unul față de celălalt. [Pl. poli, (s.n.) poluri. / < fr. pôle, cf. germ. Pol < lat. polus , gr. polos < polein – a se întoarce, a se învârti].

TANDÉM s.n. 1. Bicicletă cu tracțiune dublă pentru două persoane, având șeile așezate una în spatele celeilalte. 2. Cilindru compresor mecanic cu două tăvăluguri, egale ca mărime, ca formă și ca greutate. 3. (Tehn.) În tandem = poziție de montare a două sisteme tehnice care lucrează împreună, astfel încât axele lor longitudinale să fie în prelungire. [< fr., engl. tandem < lat. tandem – în sfârșit, într-o enumerare].

TWIST s.n. Dans modern de perechi în care partenerii dansează individual, unul în fața celuilalt, cu mișcări de răsucire, brațele mișcându-se într-un balans continuu, în sens invers mișcării picioarelor; melodia acestui dans. [Pron. tuist, pl. -turi. / < engl. twist].

ANTIBIÓZĂ s. f. tip de relații între două sau mai multe specii de microorganisme în care una împiedică dezvoltarea celorlalte. (< fr. antibiose)

BICICLÉTĂ s. f. vehicul cu două roți așezate una în spatele celeilalte, pusă în mișcare, prin intermediul unui lanț, de două pedale acționate cu picioarele. (< fr. bicyclette)

FÁLIE s. f. ruptură care desparte două blocuri ale scoarței Pământului, deplasate unul față de celălalt; fractură (3). (< fr. faille)

IERARHÍE s. f. sistem de subordonare a gradelor, funcțiilor, autorităților etc. unele față de celelalte; ordine. (< fr. hiérarchie)

INTERMIGRÁȚIE s. f. (biol.) migrație a două populații, una luând locul celeilalte. (< engl. inter-migration)

PROCUSTIANÍSM s. n. confruntare între doi termeni care se măsoară, definindu-se reciproc, unul prin mărimea celuilalt. (< procustian + -ism)

REFERÍNȚĂ s. f. 1. raportare, referire, informație dată asupra cuiva pentru a-l caracteriza. ♦ de ~ = la care se poate face referire; important. 3. (mat., fiz.) sistem de ~ = ansamblu de elemente geometrice (puncte, linii, suprafețe) imobile unul față de celelalte, la care se raportează pozițiile corpurilor; reper. (< fr. référence, germ. Referenz)

RÍDDA s. f. vechi dans italian în care dansatorii se învârtesc unul în jurul celuilalt; melodia corespunzătoare. (< it. ridda)

TANDÉM s. n. 1. bicicletă cu tracțiune dublă pentru două persoane, având șeile așezate una în spatele celeilalte. 2. cabrioletă descoperită, trasă de doi cai înhămați unul după altul. 3. cilindru compresor mecanic cu două tăvăluguri, egale ca mărime, ca formă și greutate. 4. poziție de montare a două sisteme tehnice care lucrează împreună, astfel încât axele lor longitudinale să fie în prelungire. 5. (fam.) asociație de două persoane (nedespărțite). (< fr., engl. tandem)

TELESCÓPIC, -Ă adj. 1. referitor la telescop. 2. (despre tuburi) care se poate lungi sau scurta, intrând unul în golul celuilalt. (< fr. télescopique)

TWIST [TUIST] s. n. 1. dans modern de perechi în care partenerii dansează individual, unul în fața celuilalt, cu mișcări de răsucire, brațele mișcându-se într-un balans continuu, în sens invers mișcării picioarelor; melodia corespunzătoare. 2. (fin.) operație din majorarea dobânzii pe termen scurt în scopul atragerii capitalurilor externe și totodată din reducerea dobânzii pe termen lung pentru menținerea expansiunii economice. (< engl., fr. twist)

BLIDARU, deal la SV de com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara; 703 m alt. Aici a fost descoperită o cetate dacică, puternic fortificată cu ziduri de piatră fasonată, aparținînd ansamblului de fortificații din M-ții Orăștiei (sec. 1 î.Hr.-106 d. Hr.). Formată din două incinte, aflate la o mică diferență de nivel una față de cealaltă, constituia principalul obstacol în calea atacurilor din N.

CONJUGÁT, -Ă, conjugați, -te, adj. Unit, legat împreună. ◊ (Biol.) Nervi conjugați = nervi care au aceeași funcție. (Fiz.) Focare conjugate = focare astfel așezate încât razele de lumină răsfrânte dintr-unul se unesc în celălalt și invers. Puncte conjugate = oricare dintre punctele unui obiect și punctul corespunzător de pe imaginea obiectului obținută cu ajutorul unui sistem optic. (Mat.) Numere conjugate = două numere complexe care au părțile reale egale, iar părțile imaginare egale și de semne contrare. Regulă conjugată = reunirea a două sau mai multor reguli de trei simple. – Din fr. conjugué.

DONÁȚIE, donații, s. f. Contract prin care una dintre părți transmite celeilalte proprietatea unui bun material fără să primească ceva în schimb; donare. ♦ (Concr.) Bun material transmis printr-un astfel de contract. [Var.: (înv.) donațiúne s. f.] – Din fr. donation, lat. donatio, -onis.

COMBINÁT1, combinate, s. n. Mare complex productiv care reunește mai multe întreprinderi industriale și în care uneori produsele uneia din întreprinderi servesc celorlalte ca materie primă, semifabricată sau auxiliară. ♦ Combinat sportiv = reunire a mai multor terenuri și săli de gimnastică, unde se practică diferite sporturi. – Din rus. kombinat, fr. combinat.

COMENSUALÍSM n. Conviețuire a două specii de animale sau plante dintre care una trăiește pe seama celeilalte (fără a-i pricinui daune esențiale). [Sil. -su-a-] /<germ. Kommensalismus, fr. commensalisme

PAT2 n. (la jocul de șah) Situație când unul dintre jucători, având celelalte piese blocate, nu-și poate deplasa regele fără a-l pune în poziție de șah. /<fr. pat

ȚINC ~uri n. Fiecare dintre proeminențele executate la extremitatea a două scânduri care se îmbină, una intrând în golurile celeilalte. /<germ. Zinke

MONOVÉRB s.n. Joc distractiv care constă în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reieșind din poziția elementelor componente. ◊ Monoverb cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, se obține un cuvânt nou; monoverb epentetic = monoverb ilustrat prin două imagini, una numită „bază”, iar cealaltă „plus”, cuvântul „plus” introducându-se neschimbat între literele care formează cuvântul „bază”. [Cf. gr. monos – unic, lat. verbum – cuvânt].

COMBINAT1 s. n. complex care reunește mai multe ramuri ale industriei și în care produsele uneia dintre ele servesc celorlalte ca materie primă, semifabricată etc. ◊ ~ sportiv = ansamblu de mai multe terenuri, săli de gimnastică etc., unde se practică diferite sporturi. (< rus. kombinat, fr. combinat)

COMBINÁT s.n. Mare întreprindere economică, care reunește mai multe fabrici și uzine și în care produsele uneia dintre ele servesc celorlalte ca materie primă, semifabricată etc. ◊ Combinat sportiv = ansamblu de mai multe terenuri, săli de gimnastică etc., unde se practică diferite sporturi. [< rus. kombinat].

CONJUGÁT, -Ă adj. Unit, legat împreună. ◊ Nervi conjugați = nervi care îndeplinesc aceeași funcție; focare conjugate = sistem optic în care focarele sunt așezate astfel încât razele de lumină răsfrânte dintr-unul se reunesc în celălalt focar și invers; frunze conjugate = frunze cu foliolele împerecheate; numere conjugate = numere complexe care au același coeficient. [Cf. fr. conjugué].

pitárcă, pitắrci, s.f. (reg.) 1. numele a două specii de ciuperci înrudite cu mânătarca, dintre care una este comestibilă, iar cealaltă otrăvitoare. 2. (în forma: chitoarcă) haină ruptă; zdreanță, fleandură.

sântión s.m. (pop.) numele a două sărbători creștine (Sf. Ion) celebrate una la 7 ianuarie, iar cealaltă la 24 iunie.

COAPTÁȚIE s. f. 1. (biol.) ajustare a două organe ale aceluiași individ formate independent unul de altul, unul în cavitate și celălalt în relief. 2. punerea la locul lor a fragmentelor de oase fracturate sau a oaselor luxate. (< fr. coaptation)

DIAÚLOS s. n. (la vechii greci) instrument de suflat, din două tuburi cu ancie, dintre care unul cânta melodia, iar celălalt emitea o notă lungă de acompaniament. (< fr. diaule)

DONÁȚIE s. f. act juridic prin care una din părți transmite celeilalte părți proprietatea unui bun fără a primi ceva în schimb. ◊ (concr.) bun transmis printr-un act public. (< fr. donation, lat. donatio)

ÎNCOPCIÁ, încopciez, vb. I. Tranz. 1. (Rar) A închide o copcă; a încheia o haină în copci. 2. A îmbina două piese de tablă, introducând limbile uneia în golurile corespunzătoare ale celeilalte, după care limbile astfel montate se răsucesc. [Pr.: -ci-a] – În + copcă.

ÎNSCRÍE, înscríu, vb. III. 1. Tranz. și refl. A(-și) scrie, a(-și) trece numele într-un catalog, într-o condică etc.; a (se) înregistra, a (se) înmatricula. ◊ Expr. (Refl.) A se înscrie în fals = a susține în fața unei instanțe judiciare că dovada (scrisă) adusă de partea adversă este falsă. ♦ Tranz. A consemna ceva în scris. 2. Tranz. A construi o figură geometrică în perimetrul alteia, astfel încât unele puncte ale celei dintâi să fie tangente la cealaltă. 3. Tranz. (Sport) A marca unul sau mai multe goluri, seturi, coșuri etc. [Perf. s. înscrisei, part. înscris] – În + scrie (după fr. inscrire).

ASCÚNS1 s. n. Faptul de a (se) ascunde.De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. ◊ Loc. adv. În sau pe (sub) ascuns = tainic, pe furiș. – V. ascunde.

EXCÉS, excese, s. n. 1. Exagerare, abuz; p. ext. lipsă de cumpătare, de măsură. ◊ Expr. Exces de zel = zel exagerat. 2. (În unele state) Act de violență, săvârșit de unul dintre soți față de celălalt, de natură a constitui motiv de divorț. – Din fr. excès, lat. excessus.

ENANTIOMORFÍE s. f. (Fiz.) Proprietate a unor substanțe de a cristaliza în două forme, dintre care una este imaginea simetrică a celeilalte în raport cu un plan; enantiomorfism. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. énantiomorphie.

RECIPROCITÁTE, reciprocități, s. f. 1. Însușirea de a fi reciproc. ♦ Asigurare făcută de către un stat altui stat, cu care întreține relații diplomatice, culturale, comerciale, de a avea un tratament egal sau echivalent cu acela pe care acest din urmă stat i-l asigură la rândul său. 2. (Mat.) Relație între două numere, ecuații sau teoreme prin care una dintre ele este reciprocă celeilalte. 3. (Fiz.) Proprietate a razelor luminoase de a nu-și schimba forma și traiectoria atunci când este inversat sensul de propagare a luminii. – Din fr. réciprocité, lat. reciprocitas,-atis.

CÚSCRU, cuscri, s. m. Tatăl unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț; (la pl.) părinții unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. – Lat. consoc(e)rum.

INCLUZIÚNE ~i f. 1) Impuritate din masa unui corp solid. 2) mat. Raportul a două ansambluri de elemente dintre care unul se include integral în celălalt. [Sil. in-clu-zi-u-] /<lat. inclusio, ~onis, fr. inclusion

A ÎNCOPCIÁ ~éz tranz. 1) (obiecte de îmbrăcăminte) A prinde în copci. 2) (piese de tablă) A împreuna introducând limbile uneia în golurile corespunzătoare ale celeilalte și îndoindu-le. /în + copcă

POL1 ~i m. 1) geogr. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele (de nord și de sud) ale axei de rotație a Pământului. 2) Regiune situată în jurul acestor puncte. ~ul nord. ~ul sud. ◊ ~ ceresc fiecare dintre punctele de intersecție a axei Pământului cu sfera cerească. 3) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 4) mat. Fiecare dintre cele două puncte de intersecție a unei sfere cu diametrul ei. 5) fiz. Fiecare dintre extremitațile unui circuit electric, una cu sarcină pozitivă, iar cealaltă cu sarcină negativă. 6) fig. Parte extremă, opusă a ceva. ~ii unei discuții. /<fr. póle, lat. polus

ANALOGÍE s.f. Asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc., considerate din anumite puncte de vedere. ♦ Asemănare parțială în ceea ce privește forma sau conținutul a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt; schimbarea produsă. [Gen. -iei, var. (înv.) analoghie s.f. / < analogie, cf. lat., gr. analogia – raport].

ANTAGONÍSM s.n. 1. Contradicție antagonistă. 2. (Fiziol.) Acțiune a organelor cu funcție opusă. ♦ Antagonism microbian = tip de relații între microorganisme prin care una dintre specii împiedică dezvoltarea celeilalte. [Pl. -me. / cf. rus. antagonizm < gr. antagonisma].

CONTRADÍCȚIE s.f. 1. Categorie filozofică care reflectă raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, legătura internă a contrariilor, unitatea și lupta acestora. ◊ (Log.) Raport de contradicție = raport între două noțiuni (sau judecăți), dintre care una neagă cu totul pe cealaltă, conținutul noțiunii (sau judecății) care neagă rămânând însă nedeterminat; în contradicție (cu...) = în opoziție, în dezacord (cu...) 2. Nepotrivire, contrazicere (între idei sau fapte). [Gen. -iei, var. contradicțiune s.f. / cf. lat. contradictio, fr. contradiction].

INCLUZIÚNE s.f. Includere. 1. Particulă de material străin conținută în masa unui corp solid, într-un țesut. 2. (Log.) Cuprinderea noțiunilor cu sferă mică, dar cu conținut bogat, în noțiuni cu sferă mare și conținut sărac. 3. (Mat.) Relație între două mulțimi care au proprietatea că orice element al uneia este un element al celeilalte. [Var. incluzie s.f. / < fr. inclusion, cf. lat. inclusio].

PARALÁXĂ s.f. Unghi format de două drepte care ating centrul unui astru, pornind una din centrul Pământului și cealaltă din locul unde se află observatorul. ♦ Unghi sub care se vede un front oarecare la o anumită distanță. [< fr. parallaxe, cf. gr. parallaxis – schimbare].

ANALOGÍE s. f. 1. corespondență, asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc. 2. metodă de studiu al unui sistem bazată pe analogia (1) dintre acesta și un alt sistem cunoscut. 3. (biol.) asemănare relativă a două organe (de animale) analoage. 4. (jur.) metodă de soluționare a unui caz neprevăzut de lege, dar asemănător. 5. asemănare parțială de formă, sau de conținut a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt. (< fr. analogie, lat. analogia)

ENANTIOMORFÍE s. f. proprietate a unor entități, ale căror imagini se oglindesc reciproc, de a se suprapune între ele numai prin reflectare într-un plan extern; enantiomorfism. ◊ (min.) proprietate a două substanțe de a cristaliza în două forme, dintre care una este imaginea inversă a celeilalte. (< fr. énantiomorphie)

INCLUZIÚNE s. f. 1. particulă de material străin conținută în masa unui corp solid, într-un țesut. 2. (log.) cuprinderea noțiunilor cu sfera mică, dar cu conținut bogat, în noțiuni cu sferă mare și conținut sărac. 3. (mat.) relație între două mulțimi care au proprietatea că orice element al uneia este un element al celeilalte. (< fr. inclusion, lat. inclusio)

MEZOTÓRIU s. n. veche denumire a două elemente radioactive, unul izotop al radiului, iar celălalt al toriului. (< fr. mésothorium)

PARALÁXĂ s. f. 1. unghi sub care se vede un front oarecare la o anumită distanță. ◊ unghi din două drepte care ating centrul unui astru, pornind una din centrul Pământului și cealaltă din punctul de observație. 2. eroare la citirea instrumentelor de măsurat cu ac indicator, când observatorul nu privește perpendicular scala aparatului. (< fr. parallaxe, gr. parallaxis, schimbare)

AFINITÁTE, afinități, s. f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestările lor, datorită unor înclinații care îi apropie. 2. Proprietate a substanțelor de a intra unele cu altele în combinații chimice. 3. (Jur.) Legătură de rudenie creată prin căsătorie între unul dintre soți și rudele celuilalt soț. – Fr. affinité (lat. lit. affinitas, -atis).

ANALOGÍE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ (Gram.) Asemănare parțială (de formă sau de conținut) a două elemente de limbă, care determină schimbarea unuia dintre elemente sub influența celuilalt; schimbarea produsă. – Fr. analogie (lat. lit. analogia).

ASCÚNS1 s. n. 1. (În expr.) De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii, în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. În sau pe (sub) ascuns = în taină, pe furiș. 2. (Înv.) Loc tăinuit, ascunzătoare, ascunziș. [Formă gramaticală: (în expr.) ascunselea]. – V. ascunde.

AFINITÁTE, afinități, s. f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestările lor, datorită asemănării spirituale. 2. (Chim.) Proprietate a două substanțe de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legătură de rudenie creată prin căsătorie între unul dintre soți și rudele celuilalt soț. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.

ÎNGRĂȘĂTÓR, -OÁRE, îngrășători, -oare, adj., s. f. (Reg.) 1. Adj. Care îngrașă. 2. S. f. Numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, dintre care una are flori albastre-violete, iar cealaltă flori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). 3. S. f. Plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu flori albe, grupate în formă de cârlig (Sagina procumbens). – Îngrășa + suf. -ător.

LÁCĂT, lacăte, s. n. Încuietoare alcătuită dintr-un corp care conține mecanismul de încuiere cu cheia și o toartă care se petrece prin două belciuge (unul prins în partea fixă și celălalt în partea mobilă a obiectului care trebuie închis). ◊ Expr. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură = a-și impune tăcere. [Var.: (reg.) lăcátă s. f., lăcát s. n.] – Din magh. lakat.

SÓCRU, socri, s. m. Tatăl unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. ◊ Socru-mare = tatăl mirelui. Socru-mic = tatăl miresei. ♦ (La pl.) Părinții unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. – Din lat. socrus (= socer).

PITÁRCĂ, pitărci, s. f. (Reg.) Numele a două specii de ciuperci înrudite cu mânătarca, dintre care una este comestibilă (Boletus scaber), iar cealaltă comestibilă sau otrăvitoare (Boletus luridus). – Probabil contaminare între pită și mânătarcă.

CORESPONDÉNȚĂ, corespondențe, s. f. I. 1. Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate între două persoane. ♦ Conținutul unei scrisori. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar, al unei reviste, al unui post de radio, de televiziune etc. II. 1. Raport, legătură între lucruri, fenomene, organe, părți ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanță, armonie. 2. (Lingv.) Raport constant existent între două unități lingvistice. ◊ Corespondența timpurilor = raportul de timp dintre predicatul unei propoziții subordonate și predicatul regentei. 3. (Mat.) Relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al unei mulțimi este pus în legătură cu unul sau mai multe elemente din cealaltă mulțime. 4. (În sintagma) Corespondența conturilor = schimbul de scrisori, legătura reciprocă dintre conturi care reflectă aceeași operație economică. [Var.: (inv.) corespondínță s. f.] – Din fr. correspondance.

COMENSUALÍSM s. n. (Biol.) Formă de relații între două plante sau două animale, în care unul folosește resturile de hrană ale celuilalt. [Pr.: -su-a-.Var.: comensalísm s. n.] – După germ. Kommensalismus, fr. commensalisme.

SASCHÍU, saschii, s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu frunze persistente lucioase, una cu flori albastre (Vinca herbacea), cealaltă cu flori albastre, roșii sau albe (Vinca minor). – Din magh. szászfü.

SERÓS, -OÁSĂ, seroși, -oase, adj. 1. De natura serului sau a serozității, având caracterul serozității. ◊ Sânge seros = sânge în compoziția căruia predomină serul. 2. (Despre țesuturi) Care secretează o serozitate. ◊ Membrană seroasă = membrană care înlesnește mișcările unui organ, fiind formată din două foi subțiri, una care aderă strâns la organ, cealaltă care căptușește cavitatea în care se găsește organul, spațiul dintre ele fiind umplut cu o serozitate; membrană care protejează articulațiile osoase. – Din fr. séreux.

SIMPATÍE, simpatii, s. f. 1. Atracție, înclinare, afinitate pe care cineva o simte față de o persoană sau pe care o inspiră cuiva; afecțiune; p. ext. obiectul acestui sentiment. ♦ Aprobare; atașament; devotament. 2. (Fam.) Persoană față de care cineva simte afecțiune sau dragoste. 3. (Med.) Legătură, raport dintre (două) organe simetrice care face ca, atunci când unul este afectat, să sufere și celălalt. Ochii sunt organe care se îmbolnăvesc prin simpatie. – Din fr. sympathie, lat. sympathia.

SOÁCRĂ, soacre, s. f. Mama unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. ◊ Soacră-mare = mama mirelui. Soacră-mică = mama miresei. – Lat. socra (= socrus).

COMUNICÁNT1, comunicante, adj. n. (Fiz.; în sintagma) Vase comunicante = sistem de tuburi sau de vase care comunică între ele, astfel încât un lichid turnat într-unul dintre tuburi trece și în celelalte, ridicându-se în toate la același nivel. – Din fr. communicant.

CREP, crepuri, s. n. 1. Cauciuc natural, de culoare albă-gălbuie, din care se fac tălpi pentru încălțăminte. 2. Țesătură subțire, încrețită, din fire de mătase sau de lână suprarăsucite. ◊ Crep satin = țesătură cu una dintre fețe mată și cu cealaltă lucioasă. ♦ Bucată dintr-o asemenea țesătură, de culoare neagră, care se poartă la braț, la rever sau la pălărie în semn de doliu. – Din fr. crêpe.

CUMNÁT, -Ă, cumnați, -te, s. m. și f. Fratele sau sora unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. ♦ (La pl.) Persoane (femei sau bărbați) înrudite în acest fel. – Lat. cognatus.

COMUNICÁNT ~tă (~ți, ~te): Vase ~te recipiente care comunică între ele în așa fel încât un lichid turnat într-unul din ele se ridică în celelalte la același nivel. /<fr. communicant

CUMNÁT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Fratele (soră) unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. /<lat. cognatus

SOÁCRĂ ~e f. Mamă a unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. ◊ ~-mare mama mirelui. ~-mică mama miresei. [G.-D. soacrei; Sil. soa-cră] /<lat. socra

SÓCRU ~i m. Tată al unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. ◊ ~-mare tatăl mirelui. ~-mic tatăl miresei. [Sil. so-cru] /<lat. socrus

VAS ~e n. 1) recipient din diferite materiale (sticlă, lemn, metal, lut, plastic), de forme și dimensiuni diferite, destinat pentru păstrarea sau transportarea diverselor materiale (în special a lichidelor). 2) la pl. totalitate a recipientelor folosite la prepararea sau la servirea mâncării; veselă; blide. 3) Organ tubular închis care permite circulația substanțelor lichide (sânge, limfă) în organism. ~e limfatice. ◊ ~e capilare cele mai mici vase sangvine, care asigură legătura dintre vene și artere. 4) fiz.: ~e comunicante două (sau mai multe) vase, unite între ele la bază printr-un tub de legătură, astfel încât un lichid turnat într-unul din vase trece și în celelalte, ajungând în toate la același nivel. 5) Vehicul construit și echipat pentru transportul pe apă (sau sub apă); navă. ~ maritim. ~ de pescuit. ~-scafandru. 6) Tub prin care circulă seva în plante. /<lat. vasum

COORDONÁRE s.f. 1. Acțiunea de a coordona. 2. Raport între două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție, legate între ele astfel încât una să nu depindă sintactic de cealaltă sau de celelalte; raport între mai multe noțiuni de aceeași specie subordonate aceleiași noțiuni. [Var. coordinare s.f. / < coordona].

METABIÓZĂ s.f. (Biol.) Simbioză de tip particular, în care unul dintre organisme este beneficiar și celălalt nu; comensualism. [Pron. -bi-o-. / < germ. Metabiose].

SIMPATÍE s.f. 1. Atracție, afinitate, înclinație pentru o persoană, pentru un popor, pentru o cauză etc.; afecțiune; dragoste. ♦ Obiectul acestui sentiment. 2. (Med.) Legătura, raportul dintre (două) organe simetrice, care face ca atunci când unul este atins să sufere și celălalt. ♦ Corespondență presupusă între calitățile unor corpuri. [Gen. -iei. / < fr. sympathie, it. simpatia, lat., gr. sympathia].

ADERÉNȚĂ s.f. 1. Legătură, lipire. ♦ Lipire patologică a unor țesuturi care de obicei nu sunt lipite între ele; bridă. 2. (Tehn.) Frecare între două corpuri în contact, dintre care unul alunecă sau se rostogolește peste celălalt. 3. (Constr.) Fenomen de legătură între diferite materiale. [< fr. adhérence, cf. lat. adhaerere – a fi atașat].

DONÁȚIE s.f. Act prin care una dintre părți procură un avantaj celeilalte părți fără a primi ceva în schimb; dar făcut printr-un act public. [Gen. -iei, var. donațiune s.f. / cf. lat. donatio, fr. donation].

sănicoáră, s.m. (pop.) numele a două sărbători creștine celebrate una la 6 decembrie (sf. Nicolae), iar cealaltă la 9 decembrie.

BIUNIVÓC, -Ă adj. care are corespondență unică în ambele sensuri. ♦ (mat., log.) corespondență ~ă = corespondență între elementele a două mulțimi, astfel încât fiecare element al uneia corespunde univoc unui element din cealaltă. (< fr. biunivoque)

CONTRADÍCȚIE s. f. 1. raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, legătura internă a contrariilor, unitatea și lupta acestora. ♦ (log.) raport de ~ = raport între două noțiuni (sau judecăți), dintre care una o neagă cu totul pe cealaltă, conținutul noțiunii (sau judecății) care neagă rămânând nedeterminat; în ~ (cu) = în opoziție, în dezacord (cu)... 2. nepotrivire între idei sau fapte. (< fr. contradiction, lat. contradictio)

CORESPONDÉNȚĂ s. f. I. 1. schimb de scrisori între persoane, instituții etc.; totalitatea acestor scrisori. ◊ conținutul unei scrisori. 2. relatare asupra faptelor petrecute într-o localitate, într-o țară etc. făcută de corespondentul unui ziar. II. 1. raport, legătură între lucruri, fenomene etc.; afinitate care leagă părți ale unui întreg; concordanță, armonie. 2. (mat.) relație între două mulțimi, conform căreia fiecare element al uneia este pus în legătură cu unul sau mai multe elemente din cealaltă. 3. raport constant existent între două fenomene de ordin lingvistic din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiași idiom. ♦ ă timpurilor = concordanța timpurilor. (< fr. correspondance)

SIMPATÍE s. f. 1. atracție, afinitate, înclinație față de o persoană, o cauză etc.; afecțiune, dragoste. ◊ obiectul acestui sentiment. 2. (med.) legătură, între (două) organe simetrice, care face ca atunci când unul este atins să sufere și celălalt. ◊ corespondență presupusă între calitățile unor corpuri. (< fr. sympahie, lat. sympathia)

TROFOBIÓZĂ s. f. simbioză între două specii (de insecte) diferite, dintre care una folosește anumite produse eliminate de cealaltă. (< fr. trophobiose)

sócru (-ri), s. m. – Tatăl unuia dintr soți, în raport cu celălalt soț. – Mr., megl., istr. socru. Lat. sǒcrum în loc de sǒcerum (Cihac, I, 256; Pușcariu 1606; REW 8054), formă care apare la Consentius, cf. calabr. socru, nap. suogre, logud. sogru, prov., cat. sogre, sp. suegro, port. sogro. Uz general (ALR, I, 261). – Der. soacră, s. f. (mama unuia dintre soți în raport cu celălalt soț), mr., megl. soacră; socri, vb. (a stărui, a obosi, a cicăli, a bate la cap); socrie, s. f. (înrudirea socrilor cu ginerii sau nurorile); socriță, s. f. (femeie care pregătește mîncarea, la nunțile tradiționale).

AFOCÁL, -Ă, afocali, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care este format din două (grupuri de) lentile, așezate astfel încât focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte. – Din fr. afocal.

STIRIGOÁIE, stirigoi, s. f. Nume dat la două plante erbacee otrăvitoare din familia liliaceelor, dintre care una cu flori albe (Veratrum album), iar cealaltă cu flori de culoare purpuriu-închis, dispuse în raceme (Veratrum nigrum). [Var.: știrigoáie s. f.] – Et. nec.

CORELÁȚIE, corelații, s. f. 1. Relație, legătură reciprocă între două sau mai multe lucruri sau fenomene; relație în care unul dintre termeni nu poate exista fără celălalt. 2. Dependență reciprocă, relație a două fenomene sau procese între variațiile cărora există o anumită legătură. – Din fr. corrélation.

CÚSCRĂ, cuscre, s. f. Mama unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. – Probabil din cuscru.

CÚSCRĂ ~e f. Mama unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. /<lat. consocra

CÚSCRU ~i m. Tatăl unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț. /<lat. consoc(e)rum

IMPARIPENÁT ~tă (~ți, ~te) (despre frunze compuse) Care are un număr impar de foliole, una fiind dispusă în vârful axului, iar celelalte înșirate în perechi de-a lungul lui. /<fr. imparipenné

BIUNIVÓC, -Ă adj. Care are corespondență unică în ambele sensuri, fiind lipsit de echivoc, de univocitate. ◊ (Mat.) Corespondență biunivocă = corespondență între elementele a două mulțimi, astfel încât elementele uneia dintre ele să corespundă univoc elementelor celeilalte și invers. [< fr. biunivoque].

CAMERLÍNG s.m. (Bis.) Titlu a doi c*******i ai curiei pontificale, dintre care unul este în fruntea camerei apostolice și celălalt conduce colegiul sacru, însărcinat să administreze bunurile bisericii. [Cf. fr. camerlingue, it. camerlengo].

PERISCÓPIC, -Ă adj. (Despre lentile) Care are una dintre fețe plană sau concavă și cealaltă convexă. [Cf. fr. périscopique].

LOCÁȚIE, locáții, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru un lucru luat în folosință. ◊ Taxă de ~ = sancțiune bănească în caz de depășire a termenului de încărcare sau descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. Determinare a poziției unei nave în larg. 3. (Inform.) ~ de memorie = zonă a memoriei unui calculator electronic al cărei conținut poate fi folosit în timpul rulării unui program. 4. (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure celeilalte, în schimbul unei anumite sume, folosința unui lucru pentru un timp determinat. (cf. fr. location, lat. locatio)

AFOCÁL adj.n. Sistem afocal = Sistem optic format din două lentile astfel așezate încât focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte. [< fr. afocal].

celíchiu s.n. (reg.) joc de copii cu două bețe (unul scurt și ascuțit la amândouă capetele, celălalt de un metru); popic, țurcă.

AFOCÁL adj. (despre sisteme optice) format din două (grupuri de) lentile astfel așezate încât focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte. (< fr. afocal)

MATERNÁJ s. f. 1. atitudine afectivă de solicitudine, devotament a personalului medical față de bolnavi. 2. orice relație dintre două persoane, dintre care una are un comportament maternal față de cealaltă. (< fr. maternage)

AFOCÁL, afocale, adj. n. (În expr.) Sistem afocal = sistem optic format din două (grupuri de) lentile așezate astfel încât focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte. – Fr. [système] afocal.

INEGALITÁTE, inegalități, s. f. 1. Faptul de a fi inegal, lipsă de egalitate; neegalitate; disproporție; imparitate. 2. Relație matematică între două mărimi sau expresii care arată că una este mai mare sau mai mică decât cealaltă; neegalitate. – Din fr. inégalité.

FORMÚLĂ, formule, s. f. 1. Enunț precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operații; expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, o sentință etc. 2. Relație alcătuită din litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul dintre membri este considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt. 3. Expresie în simboluri chimice care reprezintă compoziția calitativă și cantitativă a moleculei unei substanțe. 4. Parolă. 5. Mijloc, soluție. – Din fr. formule, lat. formula.

PITÍT, -Ă, pitiți, -te, adj. (Pop.) Ascuns; fig. adăpostit. ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) De-a pitita = numele unui joc de copii în care unul dintre copii trebuie să-i găsească pe ceilalți, care s-au ascuns. – V. piti.

FANDÁ, fandez, vb. I. Intranz. (Sport) A face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, îndoind unul dintre picioare de la genunchi și ținând celălalt picior perfect întins, cu toată talpa pe pământ, astfel încât centrul de greutate al corpului să se afle pe direcția deplasării efectuate. – Din fr. fendre.

TRICROMÁTIC, -Ă, tricromatici, -ce, adj. Care se referă la cele trei culori fundamentale sau la sistemul tricromatic; tricolor (1). ◊ (Fiz.) Sistemul tricromatic = sistem de reprezentare a culorilor, bazat pe faptul experimental că orice culoare poate fi reprodusă prin amestecul a trei culori fundamentale, mereu aceleași, și care trebuie astfel alese încât nici una să nu poată fi reprodusă prin amestecul celorlalte două. – Tri- + cromatic.

DESPĂRȚÍT2, -Ă, despărțiți, -te, adj. 1. Separat (unul de altul). 2. Divorțat. 3. Fără legătură, izolat (de ceilalți). 4. (Înv.) Deosebit, diferit. – V. despărți.

SUBORDONÁRE, subordonări, s. f. Acțiunea de a subordona și rezultatul ei; dependență. ♦ (Log.) Raport de concordanță între două noțiuni, de la noțiunea subordonată speciei la noțiunea gen. ♦ Raport sintactic între două elemente lingvistice (cuvinte, construcții, propoziții), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. ♦ Raport de ierarhie între organele puterii de stat sau între cele ale administrației de stat, ori între acestea și organele puterii care le-au ales, în temeiul căruia organul superior îndrumează și controlează activitatea organului inferior. – V. subordona.

MÍJĂ f. reg.: De-a ~ -a joc de copii în care unul stă cu ochii închiși până se ascund ceilalți, apoi îi caută; de-a mijoarca. /v. a miji

MIJOÁRCĂ rar : De-a ~a joc de copii în care unul stă cu ochii închiși până se ascund ceilalți, apoi îi caută; de-a mija. /Din mijă

INDEPENDÉNȚĂ s.f. 1. Stare în care se găsește un stat, un popor care se bucură de suveranitate națională; neatârnare. ♦ Stare de neatârnare economică și socială (a unei persoane sau a unei clase sociale). 2. Libertate sau înclinare de a face sau de a privi ceva în mod independent. 3. Proprietate a unui sistem axiomatic constând în aceea că nici una din axiomele sale nu este deductibilă din celelalte. [< fr. indépendance].

SUBSTITÚȚIE s.f. Substituire, înlocuire. ♦ Metoda substituției = metodă de rezolvare a unui sistem de ecuații algebrice, care constă în înlocuirea unei necunoscute dintr-una din ecuații cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuație. ♦ (Chim.) Înlocuirea unui atom sau a unui radical dintr-o moleculă printr-un alt atom sau prin alt radical. ♦ (Lingv.) Înlocuire a unui sunet prin altul. ♦ Dispoziție prin care un moștenitor este obligat să transmită la moartea sa bunurile moștenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu. [Gen. -iei, var. substituțiune s.f. / cf. fr. substitution, lat. substitutio].

TRICROMÁTIC, -Ă adj. Referitor la trei culori fundamentale, astfel alese încât una să nu poată fi reprodusă prin amestecul celorlalte două; tricolor. [Cf. fr. trichromatique].

INDEPENDÉNȚĂ s. f. 1. drept al unui stat la existență și dezvoltare liberă, fără amestec din afară, de a-și hotărî singur soarta, de a-și alege, potrivit voinței și intereselor sale, calea de dezvoltare socială și politică. ◊ stare de neatârnare economică și socială (a unei persoane, a unei clase sociale). 2. libertate sau înclinare de a face, sau de a privi ceva în mod independent. 3. proprietate a unui sistem axiomatic constând în aceea că nici una din axiomele sale nu este deductibilă din celelalte. (< fr. indépendance)

OMOFONÍE s. f. 1. însușirea de a fi omofon. 2. tehnică de compoziție în care o voce predomină, iar celelalte o acompaniază. 3. ansamblu de halucinații în care una dintre voci ocupă o poziție dominantă. (< fr. h********e)

SUBSTITÚȚIE s. f. substituire. ♦ metoda ĩ = metodă de rezolvare a unui sistem de ecuații algebrice care constă în înlocuirea unei necunoscute dintr-una din ecuații cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuație. ◊ (chim.) înlocuirea unui atom sau a unui radical dintr- o moleculă printr-un alt atom sau prin alt radical. ◊ (lingv.) înlocuire a unui sunet prin altul. ◊ dispoziție prin care un moștenitor este obligat să transmită la moartea sa bunurile moștenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu. (< fr. substitution, lat. substitutio)

TRICROMÁTIC, -Ă adj. referitor la cele trei culori fundamentale (galben, albastru, roșu), una să nu poată fi reprodusă prin amestecul celorlalte două. (< fr. trichromatique)

SEROÁSĂ (‹ fr., lat.) s. f. Membrană formată din două foi subțiri, dintre care una căptușește o cavitate (pericardită, pleurală, peritoneală), iar cealaltă aderă la organul din cavitatea respectivă.

LÁMĂ2 (‹ fr. {i}; {s} sp. llama, împrumutat dintr-o limbă indigrnă din Perú, în care toate animalele cu lână poartă acest nume) s. f. Mamifer rumegător, din familia canelidelor, înrudit cu cămilele, de c. 120 cm înălțime (Lama). Genul Lama cuprinde trei specii dintre care numai una, L. guanicoë, mai există în stare sălbatică, celelalte fiind deja domesticite când au ajuns primi spanioli în America de Sud. Trăiește în zonele muntoase. Localnicii le folosesc ca animale de povară și întrebuințează carnea lor, blana, grăsimea, părul (țesături, frânghii), bălegarul (pentru foc).

CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar.

GHIONÓI, ghionoaie, s. n. Târnăcop a cărui parte metalică este ascuțită la unul dintre capete și în formă de ciocan la celălalt capăt. [Pr.: ghi-o-] – Et. nec.

FRIPT, -Ă, fripți, -te, adj., s. f. art. 1. Adj. (Despre alimente) Care a fost gătit prin expunere directă la acțiunea focului; p. ext. prăjit. ◊ Expr. A mânca (pe cineva) fript = a distruge, a da gata (pe cineva). A face (cuiva) zile fripte = a necăji pe cineva (zi de zi); a hărțui, a șicana. 2. Adj. (Despre ființe) Ars, rănit prin acțiunea focului sau a unui obiect fierbinte. ♦ Fig. Chinuit. 3. S. f. art. Numele unui joc de copii în care unul dintre jucători încearcă să lovească peste palme pe celălalt, iar acesta și le ferește în ultimul moment. – V. frige.

CISTOSCÓP, cistoscoape, s. n. Aparat format dintr-un tub metalic prevăzut la unul dintre capete cu un bec electric, iar la celălalt cu un dispozitiv optic, întrebuințat la cistoscopie. – Din fr. cystoscope.

RĂCHITÁN, răchitani, s. m. Numele a două plante cu flori roșii-purpurii așezate la vârful tulpinilor și al ramurilor, la una în spice mari și dese (Lythrum salicaria), la cealaltă în spice lungi și subțiri (Lythrum virgatum).Răchită + suf. -an.

șúpă2, șúpe, s.f. (reg.) 1. escortă de soldați. 2. putere, forță. 3. (în forma: șub) lovitură, izbitură. 4. (în construcție) de-a șupa = numele unui joc, în care unul dintre jucători trebuie să suporte loviturile date de ceilalți cu un ștergar, până când reușește să-l rețină. 5. persoană care este lovită cu ștergarul în jocul respectiv.

STRIDULÁȚIE s. f. sunet ascuțit, țârâit produs de unele insecte, mai ales pentru ca unul dintre cele două sexe să-l cheme pe celălalt. (< fr. stridulation)

BALAMÁ, balamale, s. f. Mic dispozitiv metalic, compus din două piese articulate între ele pe un ax, una putând fi prinsă de un cadran fix, iar cealaltă de o piesă mobilă, căreia îi permite o mișcare de închidere și de deschidere; țâțână. ♦ Fig. (Fam., la pl.) Încheieturi, articulații ale corpului. ◊ Expr. A-i (sau a i se) slăbi sau a i se m**a cuiva sau a nu-l (mai) ajuta (sau ține) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza bătrâneții, a oboselii, a fricii). A scoate (pe cineva) din balamale = a enerva. A (sau a-și) ieși (sau a-și sări) din balamale = a-și ieși din fire. A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Tc. baglama.

CISTOSCÓP, cistoscopuri, s. n. Aparat format dintr-un tub metalic prevăzut la unul dintre capete cu un bec electric, iar la celălalt cu un dispozitiv optic, întrebuințat la cistoscopie. – Fr. cystoscope (< gr.).

CĂLIFÁR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări acvatice asemănătoare cu rața, una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna casarca). 2. Specie de porumbel domestic. – Bg. kalefar.

Antinous, unul dintre pretendenții Penelopei, care i-a asmuțit pe ceilalți să-l omoare pe Telemachus. A fost primul ucis de Odysseus la întoarcerea sa acasă.

NUFĂR, nuferi s. m. Numele a două plante erbacee acvatice cu pețiolul foarte lung, cu frunze late care plutesc la suprafața apei, una având flori mari albe, cu miros plăcut (Nymphaea alba), cealaltă flori galbene (Nuphar luteum); p. restr. floarea acestor plante. – din ngr. núfaró.

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.

RĂZLÉȚ, -EÁȚĂ, răzleți, -e, adj. 1. (Despre ființe) Care s-a depărtat de ceilalți, care a rămas singur. ♦ (Și adv.) Situat la distanță (unul de altul). ♦ (Despre sunete) Lipsit de legătură, de continuitate; izolat; sporadic. 2. Care rătăcește din loc în loc; pribeag, înstrăinat, hoinar. ♦ (Despre privire, ochi) Rătăcit, pierdut. – Din răzleți (derivat regresiv).

SEMIAUTOMÁT, -Ă, semiautomați, -te, adj. (Despre sisteme tehnice) Care efectuează automat numai unele dintre mișcările pe care este capabil să le execute, celelalte fiind dirijate prin intervenții din exterior; automatizat numai în parte. [Pr.: -mi-a-u-] – Semi- + automat.

SARÍ n. Obiect de îmbrăcăminte indiană pentru femei, constând dintr-o fâșie lungă de țesătură, unul dintre capetele careia se înfășoară în jurul corpului, iar celălalt, lăsat liber, se aruncă peste umăr. /<fr. sari

TRIANGULÁȚIE ~i f. 1) Metodă de determinare a mărimii unei suprafețe de teren, constând din construirea unui sistem de triunghiuri adiacente, la care se măsoară lungimea uneia dintre laturi și unghiurile, obținând pe cale trigonometrică lungimea celorlalte laturi. 2) Rețea de triunghiuri a unei ridicări topografice. /<fr. triangulation

HIÁT s.n. 1. Întâlnire a două vocale care nu formează un diftong (așezate una la sfârșitul unui cuvânt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvântului sau al silabei următoare). 2. (Anat.) Spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. ♦ Pauză, gol. [Pron. hi-at, var. hiatus s.n. / < fr. hiatus, lat. hiatus, cf. hiare – a căsca].

DIRÉCT, -Ă I. adj. 1. care duce de-a dreptul la țintă, drept, fără ocoluri. ♦ în linie ~ă = din tată în fiu. 2. imediat, nemijlocit, fără intermediar. ♦ vorbire ~ă sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidelă a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvânt de declarație; complement ~ = complement care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb tranzitiv; propoziție completivă ~ă (și s. f.) = propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb tranzitiv din regentă. II. adj., adv. (care are loc) fără ascunzișuri, fățiș, drept. III. adv. 1. fără înconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre mărimi variabile) ~ proporționale = care depind una de alta, astfel încât creșterea (sau descreșterea) uneia de un număr de ori provoacă creșterea (respectiv descreșterea) celeilalte de același număr de ori. IV. s. n. (radio, tv.) în ~ = transmis pe viu, în momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitură aplicată prin întinderea mâinii înainte. (< fr. direct, lat. directus)

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.; în sintagma) Contract de locațiune = Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. 3. Un loc anume, precis determinat. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis, engl. location.

Erechtheus, erou atenian, fiul regelui Pandion și frate cu Butes, cu Philomela și cu Procne. A avut numeroși fii și fiice, printre care se numărau: Cecrops, Merion, Pandorus, Creusa, Orinthyia, Procris și Chthonia. La moartea lui Pandion, Erechtheus i-a urmat la tron. Cu ocazia unui război între Athenae și Eleusis, la cererea unui oracol, Erechtheus și-a sacrificat una dintre fiice, pentru a obține victoria. Se spunea că celelalte fiice s-ar fi sinucis și ele, deoarece juraseră să nu supraviețuiască surorii lor sacrificate. Erechtheus a cîștigat bătălia, dar a fost omorît, la rîndul lui, de trăsnetul lui Zeus, drept pedeapsă că îl ucisese în luptă pe Eumolpus, fiul lui Poseidon.

BIPĂTRÁT, -Ă, bipătrați, -te, adj. (Despre ecuații algebrice) Care conține necunoscuta în doi termeni, dintre care unul are un exponent de două ori mai mare decât exponentul celuilalt. – Din bi- + pătrat (după fr. bicarré).

COORDONÁRE, coordonări, s. f. 1. Acțiunea de a coordona și rezultatul ei. 2. Relație stabilită, în cadrul unei enunțări, între cuvinte, construcții și propoziții care stau pe același plan, fără ca unul dintre elemente să depindă din punct de vedere gramatical de celălalt. [Pr.: co-or-] – V. coordona.

BÁBĂ ~e f. 1) Femeie de o vârstă înaintată; femeie bătrână. ◊ Zilele ~ei (sau ~ele) primele două săptămâni din luna martie, care se caracterizează prin timp schimbător. (De-a) ~a-oarba joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, trebuie să-i prindă pe ceilalți jucători. (De-a) ~a-gaia joc de copii în care unul dintre ei o face pe cloșca care își apără puii, iar altul pe gaia, care vrea să-i fure. 2) înv. Femeie bătrână care pretinde că ar putea vindeca bolile cu ajutorul mijloacelor empirice (descântece, vrăji, buruieni). /<sl. baba

BIPĂTRÁT, -Ă adj. (Despre ecuații algebrice) Care conține necunoscuta în doi termeni, dintre care unul are un exponent de două ori mai mare decât exponentul celuilalt. [< bi- + pătrat, după fr. bicarré].

LEONÍN1, -Ă adj. (Liv.) (Ca) de leu. ◊ (Fig.) Contract leonin = contract prin care una dintre părți își asigură un câștig mai mare în dauna celeilalte. [Pron. le-o-. / < fr. léonin, cf. lat. leoninus].

BIPĂTRÁT, -Ă adj. (despre ecuații algebrice) care conține necunoscuta în doi termeni, dintre care unul are un exponent de două ori mai mare decât al celuilalt. (după fr. bicarré)

LEONÍN1, -Ă adj. (ca) de leu. ♦ (fig.) contract ~ = contract prin care una dintre părți își asigură un câștig mai mare în dauna celeilalte. (< fr. léonin, lat. leoninus)

BRUMĂRÍȚĂ, brumărițe, s. f. Numele a două specii de păsări, una de mărimea mierlei, cu gușa albă cu pete brune (Prunella collaris), cealaltă mai mici, cu gușa sură (Prunella modularis). – Brumă + suf. -ăriță.

ZID, ziduri, s. n. Element de construcție vertical sau puțin înclinat, cu grosime (relativ) mică în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cărămizi, din blocuri de piatră etc., așezate ordonat unele peste altele (și legate printr-un liant), sau din beton, destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spațiu ori să susțină alte elemente de construcție, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificație etc. ◊ Loc. adv. Între (cele patru) ziduri = în interiorul unei clădiri. ◊ Expr. A face zid împrejurul cuiva = a înconjura pe cineva din toate părțile pentru a-l apăra; a se solidariza cu cineva, a se uni în jurul cuiva în susținerea unei cauze. ◊ Zid sonic = barieră imaginară referitoare la depășirea vitezei sunetului. – Din sl. zidŭ.

SINAFÍE s.f. Fenomen care se produce atunci când două versuri sunt strâns unite, astfel încât are loc eliziunea de la unul la altul, sau același cuvânt termină un vers și începe pe celălalt. ♦ Folosirea repetată a aceleiași conjuncții (copulative). V. polisindet. [Gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia – unire].

SINAFÍE s. f. fenomen în care două versuri sunt strâns unite, astfel încât are loc eliziunea de la unul la altul sau același cuvânt termină un vers și începe pe celălalt. ◊ folosire repetată a aceleiași conjuncții (copulative). (< fr. synaphie, gr. synapheia)

CARDÁNIC, -Ă, cardanici, -ce, adj. 1. (Despre un sistem de suspensie) Care permite unui obiect suspendat să-și păstreze poziția orizontală. 2. (Despre un sistem de articulație a două piese ale unui mecanism) Care permite uneia dintre piese să-și păstreze poziția favorabilă transmiterii mișcării, indiferent de poziția celeilalte piese. ◊ Ax cardanic sau axă cardanică = arbore de transmisie (la automobile și la alte mașini) care leagă cutia de viteză cu arborele diferențialului. – Cardan + suf. -ic.

SINAFÍE, sinafii, s. f. Fenomen care se produce atunci când două versuri sunt strâns unite, astfel încât are loc eliziunea de la unul la altul sau același cuvânt termină un vers și îl începe pe celălalt. – Din fr. synaphie, ngr. sináfia.

METABIÓZĂ s. f. (biol.) 1. simbioză în care unul dintre organisme transformă mediul nutritiv pentru a fi utilizat mai târziu de celălalt. 2. schimbare a condițiilor de viață datorită unor cauze externe. (< germ. Metabiose)

CARDÁNIC, -Ă, cardanici, -e, adj. 1. (Despre un sistem de suspensie) Care permite unui obiect suspendat să-și păstreze poziția orizontală. 2. (Despre un sistem de articulație a două piese ale unui mecanism) Care permite uneia dintre piese să-și păstreze poziția favorabilă transmiterii mișcării, indiferent de poziția celeilalte piese. ◊ Ax cardanic sau axă cardanică = arbore de transmisie (la automobile și la alte mașini) care leagă cutia de viteză cu arborele diferențialului. – Din Cardan (nume propriu) + suf. -ic.

GRINDÉI, grindeie, s. n. 1. Una dintre părțile componente ale plugului cu tracțiune animală, care leagă între ele toate celelalte elemente. 2. Grindă mică (fixată la o construcție de-a curmezișul și orizontal). ♦ Bucată de lemn care intră în alcătuirea unor instrumente, mecanisme etc. – Grindă + suf. -ei. Cf. bg. gredel, scr. gredelj.

SIPÍCĂ, sipici, s. f. Numele a două plante erbacee, una cu tulpina ramificată, cu frunze păroase și cu flori albe-albăstrui (Cephalaria transsilvanica), cealaltă cu flori gălbui-roșietice, întrebuințată în medicină (Scabiosa ochroleuca). – Cf. sl. šipŭkŭ „trandafir”.

PÉJMĂ, pejme, s. f. Numele a două specii de plante erbacee cu tulpinile rigide, ramificate și cu frunze dințate, una cu flori albe sau violete-purpurii, cu miros plăcut de mosc (Amberboa moschata), cealaltă cu flori galbene, plăcut mirositoare (Amberboa odorata). – Din magh. pézsma.

SIMILITÚDINE s. f. 1. asemănare, potrivire. 2. proprietatea a două fenomene sau obiecte de aceeași natură de a putea fi puse în corespondență biunivocă, astfel încât valorile mărimilor caracteristice unuia să poată fi obținute prin amplificare cu anumiți factori a valorilor mărimilor caracteristice celuilalt. ◊ (mat.) corespondență biunivocă între punctele a două figuri sau corpuri, astfel încât raportul lungimilor segmentelor omoloage să fie constant. (< fr. similitude, lat. similitudo)

RECESÍV, -Ă (‹ fr.) adj. 1. (GENET.) (Despre o însușire determinată genetic a unuia dintre părinți) Care este mascată la urmași de însușirea dominantă sau alternativă corespondentă de la celălalt părinte, deci nu se manifestă la heterozigoți în F1 (prima generație de urmași) dar poate să apară în generațiile următoare dacă ambii părinți sunt purtători ai genei respective (de ex. la om gena care determină culoarea albastră a ochilor este recesivă). 2. Care dă îndărăt, care este pe cale de a dispărea; care există în stare latentă.

BÁNCĂ2, bănci, s. f. 1. Intreprindere financiară care efectuează operații de plată și de credit (și organizează circulația bănească). ♦ Bancă de organe = serviciu medical care dispune de sânge pentru transfuzii, de cornee pentru transplantări etc. 2. (La unele jocuri de cărți) Sumă pe care bancherul (2) o ține în fața lui spre a plăti câștigurile celorlalți jucători. ◊ Expr. A sări (sau a face să sară) banca (în aer) = a câștiga un pot egal cu întreaga sumă pusă de bancher (2) în joc. – Din it. banca, fr. banque.

PURCEÁ, -ÍCĂ, purcele, s. f. 1. Puiul de s*x feminin al scroafei; p. gener. scroafă (tânără). ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă (sau de nas) = a se îmbăta. 2. (Art.) Numele unui joc de copii la care unul dintre jucători împinge cu un baston o minge, o bilă, un os etc., în timp ce ceilalți jucători caută să-i împiedice cu bastoanele trecerea; p. restr. minge, popic etc. care servește la acest joc. – Lat. porcella.

TARS, tarsuri, s. n. 1. Parte posterioară a scheletului labei piciorului, formată din șapte oase, articulate la un capăt cu oasele gambei, iar la celălalt cu oasele metatarsului. 2. Parte terminală a piciorului insectelor, formată din 1-5 segmente și terminată de obicei cu una sau două gheare. 3. Scheletul fibro-cartilaginos al pleoapelor. – Din fr. tarse.

Acheron 1. unul dintre fluviile Infernului, cu ape tulburi și noroioase. Peste el, Charon trecea în luntrea lui, de cealaltă parte, sufletele morților, care ajungeau astfel în împărăția subpămînteană. 2. Nume purtat de mai multe ape curgătoare din Grecia și din Italia.

RAR, -Ă, rari, -e, adj., s. f. I. Adj. 1. Care, într-un șir de lucruri sau de ființe de același fel, se află față de celelalte la o distanță mai mare decât cea obișnuită. 2. (Despre un întreg) Care are elementele componente mai depărtate unele de altele decât de obicei. Pânză rară. 3. (Adesea adverbial) Care se petrece, se efectuează sau se succedă la intervale mai depărtate sau într-un timp mai lung decât cel obișnuit; care se desfășoară într-un ritm lent. 4. (Adesea adverbial) Care este puțin numeros, care se găsește numai în puține locuri sau apare la intervale mai depărtate. ♦ Neobișnuit, excepțional. 5. Distins, ales, scump, prețios (prin faptul că nu se întâlnește prea des), superior (ca merit sau ca valoare). ◊ Piatră rară = piatră prețioasă. II. S. f. (Reg.) Un fel de mreajă de pescuit, cu o împletitură rară (I 2). – Lat. rarus.

ABSCÍSĂ ~e f. Una dintre cele două linii care servesc la fixarea poziției unui punct pe un plan sau în spațiu, cealaltă numindu-se ordonată. [Sil. ab-sci-] /<fr. abscisse, lat. abscissa

CERATOPSIDE s. n. pl. Reprezentanți ai „dinozaurilor cu coarne” (subordinul Ceratopsida), caracterizați prin prezența a trei coarne: unul anterior pe osul nazal și o pereche deasupra orbitelor. Cu excepția genului ancestral Protoceratops, descoperit în Mongolia, celelalte provin din Cretacicul superior al Americii de Nord.

COMANDÍTĂ, comandite, s. f. Contract de asociație în care una dintre părți, comanditatul, răspunde solidar și cu întreaga sa avere pentru obligațiile societății față de creditori, pe când cealaltă parte, comanditarul, nu răspunde decât în limitele capitalului social investit de el. ◊ Societate în comandită = societate alcătuită pe baza unui asemenea contract. – Din fr. commandite.

SIMILITÚDINE, similitudini, s. f. 1. Potrivire, asemănare, identitate (între două lucruri sau două acțiuni). 2. (Fiz.; Tehn.) Proprietate a două fenomene de a putea fi puse într-o corespondență parțială sau totală, astfel încât valorile mărimilor caracteristice unuia dintre fenomene să poată fi obținute, printr-un calcul relativ simplu, din valorile cunoscute ale mărimilor corespondente caracteristice celuilalt fenomen. 3. (Mat.) Asemănare. – Din fr. similitude, lat. similitudo, -inis.

MAJORITÁTE s. f. partea sau numărul cel mai mare dintr-o colectivitate. ♦ superioritate numerică cerută (de lege) sau obținută în alegeri. ◊ majoritate absolută (sau simplă) = număr de voturi egal cu minimum jumătate plus unu din total; majoritate relativă = număr de voturi care întrece orice alt număr de voturi obținute de fiecare dintre ceilalți candidați. (< fr. majorité, lat. maioritas, germ. Majorität)

BANCHÉR, bancheri, s. m. 1. Capitalist care, prin intermediul băncii2, (1), dă bani cu împrumut sau finanțează în schimbul unei dobânzi sau al unei părți din profit pe capitaliștii sau instituțiile lor din industrie, comerț, agricultură etc.; proprietar sau mare acționar al unei bănci2. 2. (La unele jocuri de cărți) Persoană care conduce jocul și dispune de o sumă suficientă de bani spre a acoperi mizele celorlalți jucători. – Din fr. banquier, it. banchiere.

POÁRCĂ, poarce, s. f. 1. (Pop.) Scroafă. 2. Joc de copii, la care unul dintre jucători, numit porcar, împinge cu un băț spre o groapă o minge, o bilă etc., în timp ce ceilalți jucători încearcă să-i oprească trecerea; p. ext. minge, bilă etc. cu care se joacă ◊ Expr. A bate poarca = a juca jocul descris mai sus. – Lat. porca.

SILÚR, siluri, s. m. Numele a două plante erbacee cu tulpina verticală, dintre care una cu florile de culoare albastru-deschis cu linii violete și cu o pată galbenă la mijloc (Euphrasia stricta), iar cealaltă cu flori albe, cu linii violete și cu o pată galbenă la mijloc (Euphrasia rostkoviana). – Din germ. Silur.

DIFERÉNȚĂ s.f. 1. Deosebire, neasemănare, nepotrivire. ◊ (Log.) Diferență specifică = trăsătură caracteristică a unei noțiuni, care o deosebește de celelalte noțiuni din genul cel mai apropiat. 2. (Mat.) Număr care arată deosebirea de mărime dintre două valori care se scad una din alta. ♦ Rezultatul unei scăderi. 3. Diferență de nivel = deosebire de altitudine între două puncte de pe suprafața globului terestru. 4. (Fiz.) Diferență de fază = defazaj. [Var. diferință s.f. / cf. fr. différence, it. differenza, lat. differentia].

ȚIGÁRĂ, țigări, s. f. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt, care se aprinde la un capăt, iar din celălalt capăt (vârât între buze) se trage fumul în piept; țigaretă (1). ◊ Țigară de foi = țigară făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta; trabuc. – Din germ. Zigarre.

BANCHÉR ~i m. 1) Proprietar sau mare acționar al unei bănci. 2) (la unele jocuri de cărți) Jucător care conduce jocul și dispune de o sumă mare de bani, suficientă pentru a acoperi mizele celorlalți jucători. /<fr. banquier, it. banchier

POÁRCĂ ~ce f. 1) pop. Femelă a porcului (sau a mistrețului); scroafă. 2) la sing. Joc de copii la care participă mai mulți jucători așezați în cerc, dintre care unul, numit porcar, se străduiește să împingă cu bățul un obiect (os, ciot, minge etc.) într-o gropiță, numită goger, iar ceilalți se străduiesc să-l împiedice. A se juca de-a ~ca. 3) Obiect care se folosește la acest joc. /<lat. porca

ZÁDIE, zadii, s. f. Țesătură de lână în costumul popular țărănesc feminin din unele regiuni, decorată cu dungi late negre, alternând cu altele roșii sau portocalii și purtată ca fustă, o parte în față și cealaltă în spate. – Cf. ucr. zady „înapoi, în spate”.

MAJORITÁTE, majorități, s. f. Partea sau numărul cel mai mare dintr-o colectivitate. ♦ Superioritate numerică cerută (prin lege) sau obținută în alegeri. ◊ Majoritate absolută = număr de voturi egal cu cel puțin jumătate plus unu din total. Majoritate relativă = numărul cel mai mare de voturi obținut de cineva în raport cu voturile obținute de fiecare din ceilalți candidați. Majoritate civilă = Majorat1. – Din fr. majorité. Cf. lat. maioritas, -atis, germ. Majorität.

BANCHÉR, bancheri, s. m. 1. (În orânduirea capitalistă) Posesor de capital bănesc, care pune la dispoziția altor capitaliști acest capital, în schimbul unei dobânzi; proprietar sau mare acționar al unei bănci. 2. (La unele jocuri de cărți) Persoană care conduce jocul și care ține în rezervă o sumă de bani, pentru a plăti, în caz de pierdere, sumele riscate de ceilalți jucători. – Fr. banquer.

TROLÍU, troliuri, s. n. Dispozitiv folosit pentru deplasarea (în sens vertical) a unei sarcini, alcătuit din una sau din două tobe care se pot roti în jurul axelor lor și pe care se înfășoară un cablu fixat cu un capăt de tobă și cu celălalt de sarcina pe care trebuie să o deplaseze. – După fr. treuil.

Aeolus 1. Fiul lui Hellen, regele Magnesiei (Thessalia) și unul dintre întemeietorii seminției hellenilor. A urmat la domnie după tatăl său și a avut numeroși fii și fiice, printre care se numărau: Sisyphus, Athamas, Cretheus și Salmoneus. 2. Fiul lui Hippotes (sau, după o altă versiune, al lui Poseidon). Sălășluia în insulele Aeolice, unde Zeus îi dăduse în stăpînire vînturile. Aeolus le ținea închise într-o peșteră sau, după alții, într-un burduf. Cînd Odysseus s-a abătut prin insulele Aeolice a fost găzduit de Aeolus. Acesta i-a dăruit la plecare burduful în care erau închise toate vînturile, cu excepția unuia singur: Zephyrus, care avea să-l conducă pe erou în patrie. Crezînd că e plin cu vin, tovarășii lui Odysseus au deschis însă burduful, dînd drumul și celorlalte vînturi. În felul acesta s-a iscat o groaznică furtună pe mare (v. și Odysseus).

BOLYAI [bɔiɔi], numele a doi matematicieni maghiari din Transilvania: 1. Farkas B. (1775-1856, n. sat Bolya, azi Buia, jud. Sibiu). Preocupat îndeosebi de probleme de geometrie și de teoria numerelor. 2. János B. (1802-1860, n. Cluj), unul dintre creatorii geometriei neeuclidiene, alături de Lobacevski și Riemann. Fiul lui B. (1). Cercetînd independența postulatului al cincelea al geometriei lui Euclid (printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă și numai una la acea dreaptă), a demonstrat că poate fi înlocuit cu enunțul printr-un punct exterior unei drepte se pot duce două paralele, acest nou postulat fiind compatibil cu celelalte postulate („Appendix” 1832).

Erichthonius, unul dintre primii regi ai cetății Athenae. Era fiul lui Hephaestus (după o versiune cu Atthis, după o alta cu Gaea sau cu zeița Athena). Se spunea că Athena, ca să nu afle ceilalți zei de nașterea copilului, l-ar fi închis pe Erichthonius într-un cufăr, pe care l-a dat, în mare taină, în păstrare fetelor lui Cecrops. Împinsă de curiozitate, una dintre fete a deschis cufărul, fapt pentru care și-a primit pedeapsa cuvenită (v. Aglauros). Mai tîrziu Erichthonius a fost luat și crescut de însăși divina lui mamă, în templul acesteia de pe Acropolis. Murind, Cecrops l-a lăsat urmaș la tron. Erichthonius s-a căsătorit cu nimfa Praxithea și a avut un fiu, Pandion, care a domnit după el în cetatea Athenae.

Eurylochus, unul dintre însoțitorii lui Odysseus. Trimis de către erou în recunoaștere, Eurylochus a fost cel care l-a vestit pe Odysseus că tovarășii lui au fost transformați de Circe într-o turmă de porci. Eurylochus a căzut victimă mîniei lui Apollo, fiindcă s-a înfruptat, împreună cu ceilalți greci, din turmele zeului.

SINGULÁR, -Ă adj. 1. Care se referă, care privește pe unul singur. ◊ Număr singular (și s.n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc.; (log.) judecăți singulare = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. Neobișnuit, extraordinar; unic, bizar. ♦ Rar, excelent, unic. // s.n. Categorie filozofică desemnând ceea ce aparține unui obiect sau proces, deosebindu-l de celelalte; individual. [< lat. singularis].

BALÁNȚĂ ~e f. 1) Instrument pentru măsurarea greutății (masei) corpurilor, format dintr-un mecanism cu pârghie și două talere, care se echilibrează cu greutăți etalonate; cântar; cumpănă. ◊ ~ de precizie (sau analitică) balanță care asigură un înalt grad de precizie a cântăririi. ~ romană balanță cu brațe inegale, având la un capăt al pârghiei o greutate etalonată, iar la celălalt capăt un taler în care se pun obiectele de cântărit. 2) fin. Raport dintre diferiți indicatori economici care trebuie corelați sau echilibrați. ◊ ~ de verificare operație contabilă prin care se controlează exactitatea înregistrărilor în conturi la o anumită dată. ~ comercială raportul dintre valoarea generală a importului și a exportului unei țări într-o anumită perioadă. 3) la sing. Constelație din emisfera australă. ◊ Zodia ~ei unul din cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. [G.-D. balanței] /<fr. balance

ȘCHIOP, -OÁPĂ, șchiopi, -oape, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦ P. a**l. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab. 2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊ Expr. De o (sau cât o) șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Din lat. *excloppus.

AC áce n. 1) Obiect mic de metal, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură, prin care trece ața, care servește la cusut. ◊ ~ țigănesc ac mare, pentru cusut pânză groasă. A sta (sau a ședea) ca pe ace a fi foarte nerăbdător. A călca ca pe ace a umbla încet pentru a nu face zgomot. A scăpa ca prin urechile ~ului a scăpa cu mare greutate. A găsi (a avea) ~ de cojocul cuiva a-i veni cuiva de hac. 2) Obiect asemănător cu această piesă alungită, având diferite întrebuințări. ~ de siguranță. ~ de păr. ~ul ceasornicului. 3) Organ de apărare la unele insecte și animale. ~ul albinei. 4) Frunză subțire și ascuțită a coniferelor. 5) Șină mobilă pentru dirijarea vehiculelor de cale ferată de pe o linie pe alta; macaz. 6): ~-de-mare pește marin în formă de andrea. /<lat. acus



Copyright (C) 2004-2020 DEX online (http://dexonline.ro)