Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
tihăráie (-ắi), s. f. – (Mold.) Pădure deasă și sălbatică. Origine expresivă. Legătura cu sl. tokŭ „curent”, slov. tokav „rîpă” (Cihac, II, 409), cu dihanie, cf. tihoare (Philippide, Principii, 108) sau cu sihlă, tîhlă (Scriban) nu este convingătoare. Cf. totuși tîlhlăriș, s. n. (Bucov., desiș, hățiș), care împreună cu tihăraie, pare să presupună un *tih(l)ă, fără îndoială de origine expresivă, cf. tef(lu). – Der. tîlhar, s. m. (bandit, hoț), probabil în loc de *tîhlar, pentru legătura semantică cf. hoț față de hățiș (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin și Candrea, din mag. tolvaj, care nu este posibil din punct de vedere fonetic); tîlhărea, s. f. (susai, Sonchus; plantă, Lactuca sagittata); tîlhăresc, adj. (hoțesc); tîlhărește, adv. (ca tîlharii); tîlhăret, s. n. (adunătura de tîlhari, șleahtă); tîlhări, vb. (a jefui, a prăda); tîlhărie, s. f. (hoție, pradă, jaf); tîlhărime, s. f. (grup de tîlhari); tîlhăriță (var. tîlhăroaică), s. f. (femeie care tîlhărește); tîlhui, vb. (înv., a jefui, a tîlhări), pe care Tiktin și Candrea îl trimit la mag. tolvajolni, dar care ar putea proveni direct din *tîhlă; tîlhușag, s. n. (înv., jaf, hoție).
Sursa: Dicționarul etimologic român