Dex vorbă

vórbă (-be), s. f. – 1. Cuvînt. – 2. Spusă, zisă. – 3. Proverb. – 4. Conversație, taifas, discuție. – 5. Ceartă, dispută, dezbatere. – 6. Promisiune, făgăduială, angajament. – 7. Grai, vorbire. – 8. Problemă, subiect, temă. – Var. înv. voroavă, horbă. Origine incertă. Pare să provină din sl. dvorĭba, de la dvorŭ „curte” (Tiktin; Candrea; Densusianu, GS, II, 16), prin intermediul unei evoluții ca cea a lui cuvînt ‹ conventum. Prezența lui horbă „adunare” la Dosoftei (Iordan, BL, IX, 57) și „vorbă” la Neculce, pare să confirme această ipoteză. Totuși, dvorbă apare în limba veche cu sensul de „serviciu la curte” și nu se confundă niciodată cu vorbă; pe de altă parte, voroavă nu a căpătat o explicație satisfăcătoare. Der. din lat. verbum (Cipariu, Gram., 320; Șeineanu, Semasiol., 164; cf. Romansky, Jb., XIII, 106-8) nu este probabilă. Uz general (ALR, I, 28). După Herescu, ZRPh., LXXII, 388-91, a existat o „fuziune populară” între cuvîntul lat. și cel sl. Der. vorbăraie (var. vorbărie), s. f. (pălăvrăgeală, trăncăneală, flecăreală); vorbi (var. înv. vorobi), vb. (a spune, a grăi; a se exprima; a discuta, a conversa, a comenta; a zice; a stabili legături; refl., a se înțelege, a se învoi), mr. vărghescu, vărghire, megl. vrighies, uz general (ALR, II, 24); convorbi, vb. (a conversa), format după fr. converser; vorbitor, adj. (care vorbește; s. m., orator); vorbăreț, adj. (guraliv, limbut, care vorbește mult); vorovaci, adj. (înv., elocvent). Cf. voreț, vornic.