ÎNGER, îngeri, s. m. Ființă spirituală, cu aripi, înzestrată cu calități excepționale (de bunătate, de frumusețe), mediator între credincioși și Dumnezeu. ◊ Înger păzitor = persoană care veghează asupra cuiva, care are grijă de sănătatea cuiva. ◊ Expr. Tare de înger = care nu se lasă ușor intimidat sau înduioșat; curajos, rezistent. Slab de înger = care cedează, se descurajează ușor, lipsit de voință; fricos, timid. ♦ Epitet dezmierdător dat unei persoane. – Lat. angelus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
Înger ≠ demon, d**c
Sursa: Dicționar de antonime | Permalink
îngér (î́ngeri), s. m. – 1. Ființă spirituală, cu aripi, mediator între creștini și Dumnezeu. – 2. Garoafă (Dianthus barbatus). – 3. Caracter, fel de a fi, soi. – Mr., megl. ángil. Lat. angelus (Pușcariu 851; Candrea-Dens., 859; REW 458a; DAR), cf. alb. engel, it. angelo, prov., cat., sp. angel, fr. ange, port. anjo. Ultimul sens se explică prin creația populară că firea fiecăruia depinde de îngerul său păzitor. În mr. și megl., direct din ngr. ἀγγελος. – Der. îngerea, s. f. (plantă, Selinum carvifolia); îngeresc, adj. (angelic); îngerește, adv. (în chip angelic, divin).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
î́nger s. m., pl. î́ngeri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
Î́NGER ~i m. 1) (în concepțiile religioase) Ființă supranaturală considerată ca fiind mediator între oameni și divinitate. 2) fig. Persoană perfectă; om cu conștiința nepătată. ◊ Tare de ~ care nu cedează cu ușurință; foarte rezistent. Slab de ~ care se descurajează ușor; timid; fricos. /<lat. angelus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink