Dex țarc

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită de acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. cark, gr. tsárkos.

ȚARC s. v. ocol.

ȚARC s. v. arie, arman, coș, ladă, staul.

țarc (-curi), s. n. – Ocol, îngrăditură, loc îngrădit. – Mr. țarcu. Origine necunoscută. Trebuie să aibă legătură cu alb. thark (Spitzer, Mitt. Wien, 293; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 391; Barič, Albanorum. Studien, 104; Pascu, II, 222; Philippide, II, 738; Tiktin; Rosetti, II, 123); dar această relație lămurește prea puțin istoria cuvîntului. Legătura cu iranianul *čark › per. čart „cerc” (Densusianu, GS, I, 245) nu este evidentă. – Der. țărcălău (var. țărcuș), s. n. (țarc mic); țărcui, vb. (a închide într-un țarc); înțărca, vb. (a lua mielul de la oaie; a nu mai da să sugă; a priva, a frusta); înțărcătoare, s. f. (locul sau timpul de înțărcat), cf. Giuglea, Dacor., V, 550-53. Din rom. provine în rut. carok, carka „țarc”, cerkati „a mulge” (Candrea, Elemente, 402).

țarc s. n., pl. țárcuri

ȚARC ~uri n. 1) Loc îngrădit pentru închiderea animalelor; ocol; coșar. 2) Îngrăditură în jurul unui stog de fân. 3) reg. Loc special amenajat pentru treierat; arie; fățare. 4) rar Mică îngrăditură mobilă, care limitează copiilor spațiul de deplasare, când încep să meargă. 5) Mică construcție pe care se pune leasa pentru uscarea fructelor. 6) art. pop. Constelație din emisfera boreală; Surugiul; Vizitiul. /Cuv. autoht.

ȚÁRCUL s. art. v. vizitiul.