TIHĂRÁIE, tihărăi, s. f. (Pop.) Povârniș pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetație deasă; tihărie. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
tihăráie (-ắi), s. f. – (Mold.) Pădure deasă și sălbatică. Origine expresivă. Legătura cu sl. tokŭ „curent”, slov. tokav „rîpă” (Cihac, II, 409), cu dihanie, cf. tihoare (Philippide, Principii, 108) sau cu sihlă, tîhlă (Scriban) nu este convingătoare. Cf. totuși tîlhlăriș, s. n. (Bucov., desiș, hățiș), care împreună cu tihăraie, pare să presupună un *tih(l)ă, fără îndoială de origine expresivă, cf. tef(lu). – Der. tîlhar, s. m. (bandit, hoț), probabil în loc de *tîhlar, pentru legătura semantică cf. hoț față de hățiș (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin și Candrea, din mag. tolvaj, care nu este posibil din punct de vedere fonetic); tîlhărea, s. f. (susai, Sonchus; plantă, Lactuca sagittata); tîlhăresc, adj. (hoțesc); tîlhărește, adv. (ca tîlharii); tîlhăret, s. n. (adunătura de tîlhari, șleahtă); tîlhări, vb. (a jefui, a prăda); tîlhărie, s. f. (hoție, pradă, jaf); tîlhărime, s. f. (grup de tîlhari); tîlhăriță (var. tîlhăroaică), s. f. (femeie care tîlhărește); tîlhui, vb. (înv., a jefui, a tîlhări), pe care Tiktin și Candrea îl trimit la mag. tolvajolni, dar care ar putea proveni direct din *tîhlă; tîlhușag, s. n. (înv., jaf, hoție).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
tihăráie s. f., art. tihăráia, g.-d. art. tihărăii; pl. tihărăi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
TIHĂRÁIE ~ăi f. pop. Loc râpos și neumblat, acoperit cu vegetație deasă. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink