Dex TOI

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

TO͹, toiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face gălăgie; a hăui. – Din toi².

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)

TOI s. v. animozitate, balamuc, bătălie, ceartă, cârd, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gălăgie, gâlceavă, gros, hărmălaie, huiet, învrăjbire, larmă, litigiu, luptă, mulțime, neînțelegere, scandal, stol, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vrajbă, vuiet, zarvă, zgomot, zâzanie.

TOÍ vb. v. admonesta, certa, dăscăli, dojeni, moraliza, mustra, striga, țipa, urla, zbiera.

toí, toiésc, vb. IV (reg.) 1. a certa, a mustra. 2. a face zgomot. 3. a (se) calma, a (se) liniști.

tói (-iuri), s. n. – 1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V. – Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).

toi s. n., (învălmășeli, cete) pl. tóiuri

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.

ȚOI², țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.

TOI ~iuri n. 1) Moment de maximă intensitate în desfășurarea unei acțiuni sau a unui fenomen; miez ~ recoltei. 2) pop. Forfotă a unei mulțimi de oameni; învălmășeală. 3) înv. Grup mare de oameni, de animale aflat în dezordine; cârd. [Monosilabic] /<turc. toy

ȚOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

ȚOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

TOÁIE, toi, s. f. (Bot.; reg.) Omag. – Ucr. toja.

TOÁIE s. v. bulboacă, bulboană, iarbă-mare, ochi, omag, valvârtej, vâltoare, vârtej, volbură.

ȚOI s. v. scorțar, țiclean.

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

toáie (-ói), s. f. – (Bucov.) Omag. Rut. toja (Candrea). Der. din pol. tojad, tojan „plantă otrăvitoare” (Tiktin) sau din gr. θολία (Diculescu, Elementele, 484) nu este probabilă.

ȚOI², țóiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)

țoi (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țóii

țoi (păhărel) s. n., pl. țóiuri