ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Înv.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) | Permalink
ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ABSOLUTÓRIU, -IE adj. Care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. // s.n. Certificat, adeverință de absolvire a unei școli superioare. [Pron. -riu. / cf. lat. absolutorius, fr. absolutoire, germ. Absolutorium].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
absolutóriu, -ie I. adj. care iartă un delict, un păcat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație. 2. act de absolvire a unei școli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
absolutóriu adj. m. [-riu pron. -rĩu], f. absolutórie (sil. -ri-e); pl. m. și f. absolutórii
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
absolutóriu s. n. [-riu pron. -riu], art. absolutóriul; pl. absolutórii, art. absolutóriile (sil. -ri-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
absolutóriŭ, -ie adj. (lat. absolutorius). De absoluțiune, de achitare, de ĭertare: scrisoare absolutorie. S. n. Trans. Sec. 19 (după germ. absolutorium, lat. absolutorium, medicament suveran). Certificat de absolvire.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
ABSOLUTÓRIU ~e (~i) Care a absolvit un păcat, un delict etc. /<lat. absolutorius
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink