ABSOLUȚIÚNE, absoluțiuni, s. f. 1. Iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputat nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor, dată de obicei de papă2. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ABSOLUȚIÚNE s.f. 1. Scutire, iertare de pedeapsă a unui acuzat când faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau când săvârșirea lui a fost justificată. 2. Iertare a păcatelor (dată de obicei de către papă). [Pron. -ți-u-. / cf. lat. absolutio, fr. absolution].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
absoluțiúne s. f. 1. absolvire (2). 2. iertare a păcatelor (de către papă). (< fr. absolution, lat. absolutio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
absoluțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. absoluțiúnii; pl. absoluțiúni
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
absoluțiúne f. (lat. absolútio, -ónis V. soluțiune). ĭertare, remisiune. Absolvare, terminarea unuĭ studiŭ, uneĭ învățăturĭ. – Și -uție.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
ABSOLUȚIÚNE ~i f. 1) Iertare de pedeapsă a unui acuzat. 2) Iertare a păcatelor (de către preot). /<lat. absolutio, ~onis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink