APOGIATÚRĂ, apogiaturi, s. f. Ornament melodic care constă dintr-unul sau mai multe sunete secundare care precedă sunetul principal (aflat la altă înălțime). [Pr.: -gi-a-] – Din it. appoggiatura.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
APOGIATÚRĂ s.f. Notă muzicală ornamentală care se execută înaintea unei note obișnuite, la interval de un ton sau de un semiton. [Pron. -gi-a-, pl. -ri. / < it. appoggiatura].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
APOGIATÚRĂ s. f. (muz.) ornament melodic din unul sau mai multe sunete, executate prin scurtarea duratei normale a notei precedente. (< it. appoggiatura)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
APOGIATÚRĂ, apogiaturi, s. f. Notă muzicală executată, ca ornament, înaintea altei note, la distanță de un ton sau de un semiton de aceasta, cu scopul de a o pune mai bine în evidență. [Pr.: -gi-a-] – It. appogiatura.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
apogiatúră s. f. (sil. -gi-a-), g.-d. art. apogiatúrii; pl. apogiatúri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
apogiatúră f., pl. ĭ (it. appoggiatura [5 silabe], d. appoggiare, a sprijini). Muz. Notă maĭ mică pusă înaintea alteĭ a maĭ marĭ și executată răpede [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
APOGIATÚRĂ ~i f. Ornament melodic constituit dintr-o notă scurtă care precedă o notă principală de altă înălțime. /<it. appoggiatura
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink