ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire. [Var.: atribuțiúne s. f.] – Din fr. attribution, lat. attributio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
ATRIBÚȚIE s.f. Competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate; sarcină, obligație, însărcinare. [Gen. -iei, var. atribuțiune s.f. / cf. fr. attribution, lat. attributio].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
ATRIBÚȚIE s. f. competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate. (< fr. attribution, lat. attributio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate; însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. [Var.: atribuțiúne s. f.] – Fr. attribution (lat. lit. attributio, -onis).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
ATRIBÚȚIE s. îndatorire, rol, sarcină. (Ce ~ ai în această comisie?)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
atribúție s. f. (sil. -tri-, -ți-e), art. atribúția (sil. -ți-a), g.-d. art. atribúției; pl. atribúții, art. atribúțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ATRIBÚȚIE ~i f. Sferă de activitate sau de competență a cuiva sau a ceva. ~a instanței de judecată. [G.-D. atribuției; Sil. a-tri-bu-ți-e] /<fr. atribution, lat. attributio, ~onis
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
atribuțiúne f. (lat. attribútio, -ónis). Acțiunea de a atribui. Lucrare care e de competența orĭ în sarcina cuĭva: asta nu e în atribuțiunile mele. Parte de administrațiune asignată unuĭ funcționar: atribuțiunile unuĭ primar. – Și -úție.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink