Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: ban (substantiv masculin) , băni (verb tranzitiv)   
BAN1, bani, s. m. 1. Unitate monetară și monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. monedă măruntă, divizionară a leului. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată; argint (2). ◊ Expr. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânși) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o sumă de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau băiat) de bani gata = fiu de oameni avuți care face extravaganțe cu banii primiți sau moșteniți de la părinți. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BAN2, bani, s. m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria feudală. 2. (Titlu și funcție de) mare dregător în Țara Românească după sec. XV; (și în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deținea acest rang. – Cf. magh. ban, scr. ban.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BĂNÍ, bănesc, vb. IV. 1. Tranz. A învesti pe cineva cu titlul de ban2. 2. Intranz. A exercita funcția de ban2. – Din ban2.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BAN1 ~i m. 1) Marfă îndeplinind funcția socială de echivalent general al tuturor mărfurilor în procesul de schimb. 2) Monedă sau bancnotă, îndeplinind funcția socială de mijloc de schimb și de plată (a mărfurilor). ◊ A plăti în ~i gheață (sau lichizi) bani în numerar (plătiți pe loc). ~i de buzunar bani destinați cheltuielilor mărunte. 3) la pl. Avere în formă de monede sau bancnote; parale. ◊ A fi doldora de ~i a fi foarte bogat; a avea mulți bani. A arunca ~i pe fereastră a cheltui fără nici o socoteală. A pune ~i la ciorap a) a strânge bani; b) a fi foarte zgârcit. A face ~i buni a) a câștiga bine; b) a avea valoare; a fi de preț. 4) Subunitate monetară egală cu a suta parte dintr-un leu. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
BAN2 ~i m. 1) Titlu și funcție de mare dregător în Țara Românească după sec. XV. 2) Persoană care deținea acest titlu. /<ung. bán, sb. ban
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
BAN1, bani, s. m. 1. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă) identificat pe baza uzului social cu forma naturală a aurului; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată (în economia socialistă și ca mijloc de acumulare socialistă și de economii). Banul e ochiul d******i (= banii ispitesc pe oameni, îndemnându-i la fapte rele). Ban la ban trage (= cei ce au bani mulți, aceia se îmbogățesc și mai tare). Frate, frate, dar brânza-i pe bani, se replică celor care cer servicii gratuite. ◊ Expr. (A strânge) bani albi pentru zile negre = (a face) economii pentru vreme de nevoie. Bani de buzunar (sau de cheltuială) = bani destinați cheltuielilor mărunte. Bani gheață (sau lichizi, buni, peșin) = bani în numerar, disponibili. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A face bani = a câștiga parale. A mânca banii cu lingura sau a fi doldora (sau plin) de bani sau a avea bani (strânși) la ciorap = a fi foarte bogat. Fecior de bani gata = om care trăiește fără să muncească, cheltuind averea părinților. 2. (În țara noastră) Unitate monetară egală cu a suta parte dintr-un leu; moneda care o reprezintă; p. ext. monedă măruntă, de cea mai mică valoare. V. gologan.Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani = a nu valora nimic. – V. ban2.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BAN2, bani, s. m. (Înv.) Titlu de dregător: a) (și în forma mare-ban) titlu purtat de dregătorul delegat de domnul Țării Românești cu cârmuirea Olteniei; (mai târziu) titlu purtat de primul boier în rang din Țara Românească (numit ban al Craiovei); b) titlu purtat de dregătorii delegați cu administrarea unor județe din Oltenia; c) titlu purtat de dregătorul delegat de regele Ungariei cu administrarea unor provincii. – Sb. ban.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BĂNÍ, bănesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A ridica pe cineva la rangul de ban2. 2. Intranz. A exercita funcția de ban2. – Din ban2.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BAN s. 1. franc, gologan, para, (înv. și pop.) sorocovăț, (pop. și fam.) pitac, sfanț, (reg. și fam.) pițulă, (astăzi fam.) arginți (pl.), (fam.) capital, centimă, (arg.) lovele (pl.), mangări (pl.), mardei (pl.), material. (A rămas fără nici un ~.) 2. v. monedă.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
BAN s. v. bănuț, disc embrionar.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CASĂ DE BÁNI s. seif.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
băní, bănésc, vb. IV (înv.) 1. a trata cu cineva. 2. a sâcâi, a face mizerii cuiva.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme | Permalink
ban (báni), s. m. – Conte, titlu nobiliar și administrativ al vechii guvernări românești. A fost mai întîi nume dat conților care administrau zonele de sud ale regatului Ungariei. Domnii din Munt. și-au adăugat la jumătatea sec. XIV, titlul de ban de Severin (lat. banus), schimbat în 1511 prin cel de ban de Mehedinți, și puțin mai tîrziu de Oltenia, sau de Craiova. Din sec. XV, titlul a fost cedat de domnitor demnitarului celui mai de seamă din sfatul său și de la curtea sa. Pare a fi cuvînt mongol, probabil avar. Cf. mongol bajan „bogat, avut”, titlu avar relativ echivalent cu cel al nobililor din Castilia, și care este menționat de Constantin Porfirogenetul (sec. X) cu forma βοεάνος (Korsch, Arch. slaw. Phil., IX, 487; Berneker 42). Ungurii par a fi moștenit titlul și instituția, și prin intermediul lor termenul (mag. bán) a intrat în rom., ca și în sl. banŭ, sb., cr., sl., ceh., pol. ban. Der. banat, s. n. (ținut administrat de ban: cf. Banat, provincie din vestul României); bănățean, adj. (din Banat); bănățesc, adj. (din Banat); bănățește, adv. (ca în Banat); băneasă, s. f. (soție de ban); bănesc, adj. (propriu unui ban); bănie, s. f. (funcție sau rang de ban); bănișor, s. m. (prefect numit de ban în fiecare din cele cinci județe ale Olteniei; funcție desființată în 1761); bănișorie, s. f. (prefectură, funcție de bănișor).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ban (báni), s. m.1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorității”, sau „contribuție plătită domnului feudal de către târguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheață, într-o epocă în care moneda nu era obișnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicație este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin același nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han „(”monedă„ și ”conte„) și în v. pol. ban. Totuși, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány ”monedă„ (Edelspacher 9). În sfîrșit, după o ipoteză a lui Pușcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- ”viață„, de unde se deduce și mr. a băna, ”a trăi.„ Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vitarom. vită), și apoi ”bani„ (ca lat. pecuspecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); bănește, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulți); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s. m. (paietă); bănișor, s. m. (bănuț, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîștig mare, productiv, lucrativ); bănuț, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboțica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimișir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ban (monedă, funcție) s. m., pl. bani
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
băní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bănésc, imperf. 3 sg. băneá; conj. prez. 3 sg. și pl. băneáscă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
2) ban (d. ban 1, adică „moneta banuluĭ”, dar nu a celuĭ de Severin, ci acelui de Agram, aĭ căruĭ dinarĭ „banalĭ” eraŭ foarte căutați în sec. 13 fiindcă argintu lor era foarte curat. Cp. cu ducat și pol 1). Odinioară, cea mai mică monetă de argint, apoĭ de aramă, în valoare de 1/8 din para, iar de la 1867 1/100 din franc. Gologan de 10 banĭ (Munt.). Monetă în general: un ban de aur. Pl. Parale, avere în banĭ: n’am bani la mine, ci acasă. Lucrurĭ pe care s’aŭ dat mulțĭ banĭ: cîțĭ banĭ pe morminte! A face banĭ, 1) a fabrica banĭ, 2) a agonisĭ (a cîștiga) banĭ. Prov. A strînge banĭ albĭ pentru zile negre, a strînge banĭ p. viitoru nesigur (V. dinar). Fecĭor de banĭ gata, acela care are de cheltuĭală baniĭ părinților. A fi în baniĭ tăĭ, a fi la largu tăŭ, nestînjenit.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
1) ban m. (germ. ban, poruncă supt amenințare de pedeapsă, jurisdicțiune, ocol, județ, ngerm. bann, cu verbu bannen, a fermeca, verbannen, a exila, francic banjan, got. bandνjan, de unde fr. bannir, a exila. Sunetu a rămas intact ca’n lat. annus, rom. an. D. rom. vine ung. bán, sîrb. bg. ban, domn, stăpîn; vpol. ban, bsn, monetă. Înț. a evoluat de la județ la stăpînu județuluĭ, „ban”, apoĭ la moneta banuluĭ. V. banal). Titlu conferit de regiĭ Ungariiĭ unor nobilĭ inferiorĭ în Transilvania, apoĭ comandanților unor provinciĭ de frontieră, ca Croația, Bosnia, Dalmația și, maĭ ales, Severinu (1368). După anul 1500, acest titlu trecu guvernatoruluĭ Craioveĭ (care era considerat ca locotenent al domnuluĭ în Oltenia). Mai pe urmă, primu boĭer în Țara Românească. Un boĭer maĭ mic în Moldova (pe la 1700) între marele spătar și și marele paharnic (la Xen., 3, 162, după paharnic). Guvernator austro-unguresc în Croația și Slavonia. Ban de județ, bănișor.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
2) bănésc v. tr. (d. ban 1). Fac ban (boier). Zic cuĭva „ban”. V. intr. Trăĭesc ca un ban. Vechĭ. (d. ban 2). V tr. Jăfuiesc de banĭ, sfănțuiesc. Trans. Fam. A bani banĭ, a face (a scoate) banĭ (parale).
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
BAN2 (‹ scr.) s. m. 1. (Din sec. 10, la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare. 2. (În sec. 13-16, în Ungaria) Dregător regal, conducător al unor regiuni de graniță. 3. (În ev. med. în Țara Românească) Reprezentant al domnului în Oltenia; de la sfîrșitul sec. 15 pînă în 1831 (și în forma de mare ban), a fost primul demnitar, după domn, în ierarhia dregătorilor. Vreme îndelungată bănia a fost apanajul familiei Craioveștilor. 4. (Din sec. 17, în Moldova) Dregător domnesc. 5. Persoană care avea acest titlu.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
BAN GU (32-92), istoric chinez. Autor al primei monografii dinastice („Cronica dinastiei Han”), model al istoriografiei chineze pentru două milenii.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
LUNCA BANULUI, com. în jud. Vaslui, situată în lunca și pe terasele Prutului; 3.920 loc. (2000).
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink


Copyright (C) 2004-2024 DEX.RO
Sursa: www.dexonline.ro - Informații despre licență - Dex Online - Dicționar explicativ al limbii române