BERÍLIU s. n. Metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant; gluciniu. – Din fr. beryllium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BERÍLIU n. Metal dur de culoare albă, întrebuințat în aliajele de aluminiu, de fier și de cupru, pentru a le mări duritatea. /<fr. béryllium
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
BERÍLIU s.n. Metal alb, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, întrebuințat în unele aliaje ușoare și la fabricarea anumitor oțeluri speciale. [Pron. -liu, var. berilium s.n. / < fr. béryllium].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
BERÍLIU s. n. metal alb-cenușiu, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, în unele aliaje ușoare. (< fr. béryllium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
BERÍLIU s. n. Metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant. [Pr.: -li-u] – Fr. béryllium.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BERÍLIU s. (CHIM.) gluciniu. (~ este un metal alb-cenușiu.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
beríliu (chim.) s. n. [-liu pron. -liu], art. beríliul; simb. Be
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
beríliŭ n. (d. beril). Un corp simplu bi- și trivalent, cu greutatea atomică de 9,1.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
BERÍLIU (‹ fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s. n. Element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p. t. 1.287ºC, p. f. 2.960ºC); metal alb cenușiu tare, casant, foarte ușor, puțin răspîndit în natură, folosit în aliaje (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de agenții fizico-chimici) și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, în 1786.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink