Dex bete

BÉTE s. pl. v. brațe.

béte pl. V. bată.

BÁTĂ, bete, s. f. 1. (La pl.) Cingătoare îngustă și lungă, țesută din lână de diferite culori. 2. (Reg.) Betelie. – Lat. *bitta (= vitta „legătură”).

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți pentru a zădărnici o acțiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin băț = a fi extrem de insistent, de obraznic. A rămâne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept țeapăn, rigid. Stă băț. 2. Fig. Lovitură cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor. - Et. nec.

BEÁT², -Ă, beți, -te, adj. 1. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, amețit, băut² (2), cherchelit, făcut², matosit. ♦ Fig. Copleșit, amețit, tulburat de o stare sufletească foarte plăcută. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.

BÁTĂ béte f. 1) Fâșie îngustă de stofă, aplicată în partea de sus a fustei sau a pantalonilor (pentru ajustare); betelie. 2) mai ales la pl. Cingătoare îngustă și lungă, țesută din lână de diferite culori și împodobită cu ciucuri, mărgele și alte podoabe. [G.-D. betei] /<lat. bitta

BĂȚ béțe n. 1) Bucată de lemn lungă și subțire (cu diferite întrebuințări). ◊ A pune (cuiva) bețe în roate a crea greutăți pentru a zădărnici realizarea unor planuri; a pune piedici. A rămâne cu traista în ~ a ajunge pe drumuri; a se ruina; a fi falit. 2) Lovitură dată cu asemenea bucată de lemn. /Orig. nec.

BEÁT ~ă (beți, béte) 1) Care a consumat sau este sub efectul alcoolului; atins de băutură; în stare de ebrietate; băut. ~ turtă. 2) fig. Care este într-o stare sufletească foarte plăcută (din cauza unei emoții puternice). ~ de fericire. /<lat. bibitus

-BÁTĂ Element secund de compunere savantă cu semnificația „adânc”, „profund”, „(referitor la) adâncul mărilor”. [< fr. -bathe].

-BÁTĂ elem. bati-.

BÁTĂ, bete, s. f. 1. (Reg.) Betelie. 2. (La pl.) Cingătoare îngustă și lungă, țesută din lână de diferite culori. – Lat. vitta.

BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire având diverse întrebuințări. ◊ Băț de chibrit = chibrit. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți, pentru a zădărnici o acțiune, un plan. A da (ca câinele) prin băț = a fi extrem de îndrazneț, de obraznic. A rămâne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum. ♦ (Adverbial) Drept, țeapăn. Stă băț în fața lui. 2. Fig. Lovitură sau bătaie cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor.

BEÁT, -Ă, beți, -te, adj. Amețit de băutură, în stare de ebrietate. ♦ Fig. Îmbătat, copleșit de o emoție puternică; amețit; zăpăcit. – Lat. bibitus.

beat¹ adj. m., pl. beți; f. beátă, pl. béte

BÁTĂ s. 1. v. betelie. 2. bantă. (~ la o cămașă.) 3. (TEHN.) băteală, braț, brățară, fălcea, fofează, lopățea, mănușă, mână, spetează. (~ la războiul de țesut.)

BĂȚ s., adv. 1. s. nuia, vargă, (reg.) beldie, (Transilv., Bucov. și Mold.) șteap. (L-a atins cu ~ul.) 2. s. coadă, nuia, prăjină, vargă, (reg.) beldie, paliță, prăștină, rudă, sticiu. (~ul undiței.) 3. adv. v. țeapăn.

BĂȚ s. v. spetează.

BEAT adj. amețit, băut, cherchelit, îmbătat, turmentat, (livr.) grizat, (rar) trecut, (înv. și pop.) candriu, (pop.) turlac, vâjâit, (reg.) amnărit, învinoșat, rătutit, vinos, (prin Ban.) chermeleu, (Transilv. și Maram.) șumen, (prin Transilv.) șumenit, (fam.) abțiguit, (fam. și fig.) afumat, aghesmuit, făcut, oțelit, pilit, sfințit, tămâiat, târnosit, trăsnit, turtit, (arg.) mahit, matol, matosit. (E un om ~.)

BEAT adj. v. amețit, zăpăcit.

Beat ≠ treaz

bátă (béte), s. f. – 1. Cingătoare, cordon, brîu. 2. Betelie. – Megl. bętă „ciorap, șosetă”. Lat. vĭtta (Candrea, Éléments, 13; Pușcariu 193; REW 9404; Candrea-Dens., 143; DAR); cf. sicil. vitta, it. vita „brîu”, v. fr. vete, cat., sp., port. beta „sfoară, funie”. Der. betelie, s. f. (betelie), al cărui suf. nu este clar (cf. totuși, bătălie, tocălie, țăcălie). Scriban îl relaționează cu rom. bretele, fr. bretelles; ipoteza sa este improbabilă, dat fiind sensul cu totul specializat de betelie, și pare a se baza pe o confuzie cu bertelie.

băț (béțe), s. n. – Bucată de lemn, nuia. Probabil din sl. bičĭ „flagellum”, cf. dubletul bici. Fonetismul nu este clar, dar dificultățile pe care le prezintă nu sînt de netrecut. Pledează în favoarea acestei ipoteze identitatea sensurilor, și absența acestor cuvinte în dialecte. În schimb, celelate explicații date pînă acum, nu par convingătoare. Miklosich, Slaw. Elem., 16, urmat de Cihac, se referă la sl. bŭtŭ „sceptrum” (› rom. bîtă), de unde provine și mag. bot; însă ipoteza sa lasă neexplicată transformarea lui t în ț. DAR pune în legătură cuvîntul băț cu bîtă, ca mai sus, și cu mag. pa(l)ca; pentru dificultățile prezentate de această analogie, cf. Skok, 62. Există și unii care caută explicația în lat. După Pascu, Lat., 256, din lat. *vĭttum, și acesta de la vitta; totuși, rămîne nelămurită alterarea consoanei finale. Scriban se gîndește la vitium, ceea ce este imposibil din punct de vedere semantic. Lausberg, Mundarten, 186, propune lat. vectis, de unde și calabr., basil. bett „baston”; dar fonetismul ridică mari dificultăți. Der. bățos, adj. (fibros; drept, țeapăn; îngîmfat, plin de sine); bețigaș, bețișor, s. n. *dim. al lui băț).

beát (beátă), adj. – Binecuvîntat, fericit. Fr. béat. – Der. beatifica, vb. din lat. beatificare; beatitudine, s. f., din lat. beatitudo.

beát (beátă), adj. – Amețit, băut, cherchelit. – Megl. beat, istr. bęt. Lat. bĭbĭtus (Pușcariu 196; Candrea-Dens., 153; REW 1080; DAR), cf. sp. beodo. Este inutilă ipoteza lui Pascu, Beiträge, 14, care pleacă de la o formă ipotetică *bebetus › *bet; pe baza f. beată a acestei forme s-ar fi format din nou un m. beat. Imposibilitatea acestei regresiuni este evidentă, căci contrazice alternanța care cere ca m. de la înceată, bleagă, seacă să fie încet, bleg, sec, cu inevitabila reducere a diftongului. Der. beție, s. f. (ebrietate); bețiu, adj. (îmbătător; bețiv); bețiv, adj. (care are viciul beției, alcoolic); bețit, adj. înv. (bețiv); bețivi, vb. (a se îmbăta; a chefui); bețivan, s. m. (augmentativ al lui bețiv); bețivănie, s. f. (beție); îmbăta, vb. (a se ameți cu băutură); îmbătător, adj. (amețitor); desbăta, vb. (a se trezi din beție). Bețiv provine de la bețiu, ca văduv de la *văduu (cf. și brudiu-brudiv, sglobiu-sglobiv etc.); sînt prin urmare inutile încercările de explicare pe baza unui lat. *bibitivus (Candrea-Dens., 154), sau a unei influențe a sl. pijanivŭ (DAR). Pentru îmbăta se indică de obicei ca sursă directă un lat. *imbĭbĭtare, care nu pare necesar.

bátă s. f., g.-d. art. bétei; pl. béte

băț s. n., pl. béțe

bátă f., pl. ete (din beată, d. lat. vĭtta, panglică; cat. sp. pg. beta). Betelĭe, bantă, bentiță. Pl. Cingătoare de rochie orĭ de pantalonĭ, o fășie foarte lungă, uneorĭ ornată cu fluturi și cu mărgele. A da pe bete afară, a alunga cu ocărĭ orĭ cu forța. V. brîŭ, curea.

băț n., pl. bețe (cp. cu bîtă și cu ung. bot, băț, dacă nu maĭ degrabă cu lat. vitium, care, dacă s’ar fi păstrat, ar fi dat băț. P. înț., cp. cu flagel). Baston, bucată de lemn cam ca un baston saŭ ca o vărguță saŭ și maĭ mică: un băț de chibrit. Lovitură de băț: a trage cuĭva un băț.

beat, beată adj., pl. bețĭ, bete (lat. bĭbĭtus, băut, de unde s’a făcut bebetus, apoĭ bet, iar de aci beat după fem. beată și a**l. luĭ treaz, breaz, maĭ ales că treaz e chear opusu luĭ beat). Tare amețit de băutură: beat de rachiŭ. Fig. Foarte emoționat (vesel): beat de bucurie, de mîndrie. – În nord bat, bată, pl. tot bețĭ, bete.