Dex biblie

BÍBLIE, biblii, s. f. Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și din Noul Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe. – Din lat. biblia.

BÍBLIE, biblii, s. f. Carte care conține mituri și dogme ale religiei mozaice și creștine. ♦ Fig. Carte voluminoasă. – Gr. biblia (lat. lit. biblia.

Bíblie (cartea de bază a creștinismului) (Bi-bli-e) s. propriu f., art. Bíblia, g.-d., art. Bíbliei

BÍBLIE s. (BIS.) scriptură, sfânta scriptură.

bíblie (bíblii), s. f. – Biblia. Lat. med. biblia, din gr. βιβλία (sec. XVII). – Der. biblic, adj. (biblic). Toate cuvintele compuse modern cu acest cuvînt provin direct din fr.: bibliofil, bibliofilie, bibliograf, bibliografie, bibliotecă, bibliotecar, biblioteconomie etc.

bíblie s. f. (sil. -bli-e), art. bíblia (sil. -bli-a), g.-d. art. bíbliei; pl. bíblii, art. bíbliile (sil. -bli-i-)

bíblie f. (vgr. biblos, carte [carte pin excelență], dim. biblion, pl. biblia). Colecțiune de cărți sfinte (sfînta scriptură) care cuprinde Testamentu Vechĭ și Noŭ. Cel vechĭ cuprinde trei grupe de cărțĭ (Pentateucu, Profețiĭ, Agiografiĭ), relative la religiunea, istoria și instituțiunile și obiceĭurile Jidanilor. Cel nou conține cele patru Evangheliĭ, Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsu; el a fost scris întîĭ pe grecește, afară de Evanghelia lui Matei, care a fost pe limba ebraică. Supt Ptalemeu Filadelfu, Testamentu Vechĭ a fost tradus pe grecește de 72 de Jidanĭ învățațĭ; traducerea lor e cunoscută supt numele de Septuaginta. În secolul IV, Biblia întreagă a fost tradusă pe latinește de Sfîntu Ieronim; această traducere, singura admisă în biserica catolică, se numește Vulgata, iar pe românește s’a tradus la 1688 din ordinu domnuluĭ Șerban Cantacuzino. Traducerea numită Septuaginta are maĭ multe opere considerate de Jidanĭ ca apocrife, între altele cele cincĭ cărți ale Macabeilor, din care cele doŭă dintîĭ îs admise de biserica catolică ca autentice. Se numește exegeză biblică studiu Bibliiĭ din punctu de vedere al interpretăriĭ înțelesului. Fig. Cartea cea maĭ însemnată a uneĭ literaturĭ.

BÍBLIE ~i f. 1) Scriere bisericească care cuprinde Vechiul și Noul Testament; Sfânta Scriptură. 2) fig. Carte voluminoasă. 3) fig. Carte fundamentală (a unei literaturi, științe, organizații etc.). [Art. biblia; G.-D. bibliei; Sil. -li-e] /<lat. biblia

BIBLIA, colecție a cărților sfinte de la „Cartea Facerii” pînă la „Apocalipsă”. Carte sacră a creștinismului, B. are două părți: „Vechiul Testament” (redactat între sec. 13-2 î. Hr., acceptat și de mozaici) și „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Conținutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrină religioasă, texte ritualice și magice, rugăciuni, adevărul lui Dumnezeu despre creație și mîntuire, eseuri filozofice, meditații și coduri de morală practică, folclor. literatură în proză și versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole și gospodărești etc., aparținînd unui număr mare de autori. B. este cea mai răspîndită carte din lume, fiind tradusă acum în c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la București, Palia de la Orăștie.

BIBLIA DE LA BLAJ (1795), a doua traducere integrală a „Bibliei” în limba română, datorată lui Samuil Micu. Marchează un progres în evoluția limbii literare în raport cu versiunea anterioară (1688), a fraților Greceanu.

BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688), prima traducere integrală a „Bibliei” în limba română, datorată fraților Șerban și Radu Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești. Monument al limbii române vechi, cu rol deosebit în dezvoltarea limbii literare.