BUNÍCĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei; mamaie, mamă-mare, buniță, bună (VIII), bâtă, iacă. 2. ◊ Expr. (Pe) când era bunica fată (mare) = demult. 2. (Reg.) Termen cu care se adresează cineva unei femei bătrâne. – Bună + suf. -ică.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BUNÍCĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei. ◊ Expr. (Pe) când era bunica fată = demult. 2. Termen cu care se adresează cineva unei femei bătrâne. – Din bun2 + suf. -ică.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BUNÍCĂ s. mamă-mare, (pop.) bună, (înv. și reg.) mătușă, moașă, (reg.) bâtă, maică, mamancă, mamă bătrână, mamă bună, (prin Transilv.) babă, (prin vestul Transilv.) bobă, (Mold.) iacă, (în limbajul copiilor) mamaie.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
bunícă s. f., g.-d. art. bunícăi/bunícii/buníchii; pl. buníci
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
BUNÍCĂ ~ci f. 1) (folosit și drept cuvânt de adresare) Femeie luată în raport cu nepoții săi; mama tatălui sau a mamei; mama-mare. ◊ De (sau pe) când era ~ca fată (mare) de demult. [G.-D. bunicăi/bunicii/bunichii] /bun + suf. ~ică
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink