Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click. Declinări/Conjugări
Definiţii: butuc (substantiv masculin) , butuci (verb tranzitiv)   
BUTUCÍ, butucesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A băga picioarele, mâinile sau gâtul unui arestat sau ale unui prizonier într-un butuc (5). – Din butuc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BUTUCÍ, butucesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A băga picioarele, mâinile sau gâtul unui arestat sau unui prizonier într-un butuc (5). – Din butuc.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
butucí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. butucésc, imperf. 3 sg. butuceá; conj. prez. 3 sg. și pl. butuceáscă
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
BUTÚC ~ci m. 1) Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat. 2) Bucată groasă de lemn de foc; buștean; buturugă. ◊ A dormi ~ a dormi adânc, fără simțire; a dormi bute; a dormi buștean. A-i trage cuiva ~cul a păcăli pe cineva. 3) Bucată din tulpina unui copac gros, destinat efectuării diferitelor operații (despicatul lemnelor de foc, tăiatul cărnii la măcelarie etc.); trunchi. 4) înv. Trunchi de lemn, prevăzut cu găuri, în care se prindeau mâinile, picioarele și gâtul arestaților și prizonierilor. 5) fig. Om prost și needucat. 6) Partea de jos, mai groasă, a tulpinei viței de vie. 7) Partea centrală a unei roți în care se montează spițele. /Orig. nec.
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; bucată groasă de lemn de foc; buștean. ◊ Expr. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
BUTÚC s. 1. v. buturugă. 2. v. buștean. 3. tăietor, trunchi, (rar) tăiș, (reg.) tăiuș, (Transilv. și Bucov.) lemnar. (~ de spart lemne.) 4. (TEHN.) bedreag, scaun de cioplit. (Un ~ al rotarului.) 5. scaun, trunchi. (~ de măcelărie.) 6. obadă, (reg.) tumurug, (înv.) dibă, gros. (~ de tortură.) 7. (TEHN.) (pop.) căpățână, (reg.) bucium, buștean, bute, creier. (~ la roată.) 8. (TEHN.; la pl.) plazuri (pl.), tălpi (pl.), (reg.) craci (pl.)., drugi (pl.), fofeze (pl.), grindeie (pl.), lemne (pl.), tălpeți (pl.). (~ la războiul de țesut.) 9. (TEHN.) pat, picior, scaun, strat, talpă, (reg.) pitrucă, stârciog. (~ la sucală, la vârtelniță.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
BUTÚC s. v. bucium, ceafă.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
butúc (butúci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
butúc (butúci), s. m.1. Trunchi, buturugă. – 2. Partea de jos a tulpinii viței de vie. – 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mâinile și gâtul condamnaților. – 4. Partea centrală a roții. – 5. Buștean scurt. – 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. Din lat. *bottum „bont, fără vârf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei unei formații diminutivale, ca satsătuc, patpătuc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi” este evidentă, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă).Der. butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturug, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). Credem, prin urmare, că acest cuvânt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici măcar nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh, XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butură provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Éléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. Dacă explicația nostră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
butúc s. m., pl. butúci
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
butúc m. (gep. buttuk, anglosaxon, buttuc, căpătîi, butuc; engl. buttok, crupă. D. rom. vine rut. butúk, id. Cp. cu bont 2). Buștean, trunchĭ (maĭ mare orĭ maĭ mic, retezat și fără ramurĭ). Restu trunchiuluĭ rămas la pămînt. Bucată de lemn gros: a pune un butuc în foc (V. năclad). Mijlocu roateĭ, în care-s înțepenite spițele și pin care trece osia. Bucată de trunchĭ pe care măcelaru taĭe carnea orĭ pe care se despică lemne orĭ se bate ceva cu ciocanu (Cînd e de fer se numește nicovală). Dibă, lemn gros în care prindeaŭ odinioară picioarele criminalilor și și se întrebuințează și azĭ contra celor îndărătnicĭ. Fig. Om prost orĭ trîndav: ce butuc și acest om! Butuc de viță, trunchĭ de viță: o vie cu o mie de butucĭ. A trage cuiva un butuc (Mold.), a-l înșela, a-l păcăli. A fi din butucĭ, a fi din neam prost. Adv. A dormi butuc, a dormi adînc, greŭ, bumben, buștean, tun. A lega butuc, a lega țeapăn așa în cît să nu se maĭ poată mișca.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
butucésc v. tr. (d. butuc). Pun în butuc, vorbind de condamnațĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink


Copyright (C) 2004-2024 DEX online (http://dexonline.ro)