CÁLUS subst. 1. Țesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. ◊ Calus vicios = sudare defectuoasă a unei fracturi. 2. Țesut vegetal care se formează pe rănile diferitelor organe ale plantei, cicatrizându-le. – Din fr. calus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CÁLUS s.n. 1. Țesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. 2. Țesut vegetal născut în urma rănirii diferitelor organe ale plantei, care cicatrizează rana. [Pl. -suri. / < fr. callus, cf. lat. callum – bătătură].
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
CÁLUS s. n. 1. țesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. ♦ ~ vicios = sudare defectuoasă a unei fracturi. 2. țesut vegetal de cicatrizare a organelor rănite. (< fr. calus, lat. callum, îngropare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
cálus s. n., pl. cálusuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
cálus s. n., pl. cálusuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CÁLUS ~uri n. 1) Țesut osos nou care sudează oasele fracturate. 2) Țesut vegetal care apare pe rănile plantelor, cicatrizându-le. /<fr. callus
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CĂLÚȘ ~uri n. 1) Bucată de lemn care se pune între dinții unui animal pentru a-l forța să țină gura deschisă. 2) Bucată de cârpă făcută boț, care se introduce în gura unei persoane ca să nu strige. ◊ A pune (cuiva) ~ în gură a împiedica pe cineva să vorbească. 3) Plăcuță de lemn care servește ca suport pentru coarde la instrumentele muzicale cu arcuș; scaun. 4) Suport de lemn pe care pictorul fixează pânza când pictează; șevalet. 5) v. CĂLUȘAR. /cal + suf. ~uș
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Bucățică de lemn de formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Călușar (1). – Din cal + suf. -uș.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
*călúșul (joc) s. n. art., neart. călúș
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
CĂLÚȘ s. 1. (reg.) proțap. (~ pentru gura calului.) 2. (înv. și reg.) scăluș, (înv.) proțap. (~ de pus în gura cuiva, ca să nu strige.) 3. (MUZ.) scaun, scăunaș, scăunel. (~ la un instrument cu coarde.) 4. v. șevalet. 5. (TEHN.) scripete. (~ la ițele războiului de țesut.) 6. (reg.) smâc. (Jucăria numită ~) 7. (COR.; art.) călușarii (pl. art.). (~ul se joacă de către flăcăi.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CĂLÚȘ s. v. călușar.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
călúș s. n., pl. călúșuri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
călúș n., pl. urĭ și e (dim. d. cal, ĭar genu ca la cocoș-cocoașe orĭ țap-țapurĭ). Partea frîuluĭ care se pune în gura caluluĭ. Bucățică de lemn orĭ alt-ceva care se pune în gura cuĭva ca să nu poată striga orĭ mușca (V. proțap). Bucățică de lemn despicată de prins rufele pe frînghie. (Azĭ se face din doŭă bucățele care prind rufa pintr´un [!] resort). Scaun de care se sprijină coardele vioriĭ. Cavalet. Prăjină de sprijinit pușca p. a trage maĭ precis. Rotocol orĭ sul de postav fixat pe umăru drept al uniformeĭ soldaților ca să n´alunece cureaŭa puștiĭ cînd e purtată pe umăr. S. m. (ca și bumb și nasture). Un fel de nasture lungăreț la tunicile cu găitane (ale cavaleriiĭ). – Și scăluș.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink