Dex canon

CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipici. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. 4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.

CANÓN s.n. 1. (Arte) Regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. ♦ Proporție care există între diferitele părți ale corpului omenesc. 2. Compoziție muzicală polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie. 3. Caracter de literă de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regulă].

CANÓN s. n. 1. normă, regulă fundamentală. ◊ (arte) regulă fixă care stabilește proporția diferitelor părți ale corpului. 2. compoziție polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie; imitație (2). 3. caracter de literă de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cărților considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr. canon, germ. Kanon)

CANÓN, canoane, s. n. 1. Lege sau regulă bisericească. ♦ Normă morală. 2. Pedeapsă dată la încălcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Regulă făcând parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epocă; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 4. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 5. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonŭ < gr.).

CANÓN s. 1. v. ritual. 2. lege, normă, regulă, tipic. (Un ~ al artei clasice.) 3. v. penitență. 4. v. tortură. 5. (BIS.) cântare, glas. (Corul cântă un ~.) 6. (MUZ.) imitație. 7. (MUZ.) v. monocord.

canón (canoáne), s. n. – 1. Normă, regulă, precept. – 2. Parte din slujba liturgică, ce se consideră definitv și de neclintit fixată de tradiție. – 3. Unitate muzicală a imnurilor liturgice. – 4. Compoziție muzicală în contrapunct. – 5. Instrument muzical vechi. – 6. Pedeapsă dată preoților, sau de către preoți (în timpul spovedaniei), conform canoanelor. 7. Chin, suferință. – Mr. canone. Ngr. ϰανών (Murnu 11); cf. tc. kanun „regulă”, alb., bg. kanon. Este cuvînt pop. cu sensul 7, cel puțin în Munt. și Mold. Der. canonarh, s. m. (monah însărcinat cu orînduirea slujbei; copil care ajută la biserică pe cel care dirijează corul, recitînd bucățile pe care acesta le va cînta apoi); canonarhisi, vb. (a îndeplini funcția de canonarh); canoneală, s. f. (pedeapsă); canoni, vb. (a impune penitență; a pedepsi; a chinui, a tortura); canonisi, vb. (a stabili drept canon; a canoniza; a impune penitență), cf. Gáldi 152. – Der. neol. canonic, adj.; canonic, s. m.; canonical, adj.; canonicat, s. n.; canoniza, vb.

canón s. n., pl. canoáne

canón n., pl. oane, și (pop.) canún, pl. urĭ (ngr. kanónas, d. vgr. kanón, baston, linie, regulă, model, principiŭ, d. kánna, trestie; ar. turc. kanún; bg. kanón; rus. kanún, ajun, veghere. V. canulă). 1. Decretu unuĭ conciliŭ: canoanele conciliuluĭ din Trident aŭ reformat adînc catolicizmu. 2. Decret, lege, regulă religioasă: canoanele Bisericiĭ. (V. cod, îndreptar). Fam. A nu avea nicĭ un canun, a nu avea nicĭ o regulă, nicĭ un înțeles, nicĭ un haz, nicĭ un chichirez: fugĭ de aicĭ, că n´aĭ nicĭ un canun! 3. Fig. Regulă, normă, obiceĭ: cînta după canonu luĭ. 4. Lista oficială a cărților Scripturiĭ. 5. Pedeapsă religioasă dată unuĭ păcătos pentru ispășirea păcatelor. 6. Fig. Suferință, tortură, pedeapsă, caznă, chin: ce canon pe capu meŭ! 7. Tropar. 8. (turc, kanún). Un fel de citeră cu 72 de coarde, cîte 3 pe un ton, numită și psalteriŭ.

CANÓN ~oáne n. 1) Dogmă religioasă. 2) Sancțiune aplicată de cler pentru încălcarea unei astfel de dogme; penitență. 3) fig. Suferință fizică sau morală foarte puternică; caznă; tortură; supliciu. 4) Principiu în arta unei epoci care se cere a fi urmat cu strictețe. ~ al artei clasice. 5) fig. Regulă rigidă, bazată pe principii formale. 6) Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci execută succesiv aceeași melodie. A cânta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon