Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el.
Schimbă navigarea la un click.
Declinări/Conjugări
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține un lucru solicitat, a primi (în dar sau de pomană). ◊ Loc. adj. De căpătat = primit de pomană, obținut prin cerșeală. 2. A câștiga; a agonisi; a dobândi prin... – Lat. pop. capitale.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea nici un rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
A CĂPĂTÁ cápăt tranz. 1) A obține în urma unui efort; a dobândi; a contracta. 2) A primi în dar. /<lat. capitare
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CĂPĂTÂI ~ie n. 1) Parte a patului pe care se pune capul. ◊ A sta la ~iul cuiva a veghea lângă un bolnav. 2) Obiect sub formă de sac scurt și larg umplut cu pene, lână sau vată, care se pune sub cap în timpul somnului; pernă. ◊ Fără ~ fără casă; fără rost în viață. Carte de ~ a) carte fundamentală într-un domeniu; b) carte de care nu te poți despărți. /<lat. capitaneum
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CĂPĂTÁ, cápăt, vb. I. Tranz. 1. A obține, a primi. 2. A câștiga; a dobândi. – Lat. capitare.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CĂPĂTẮI s. n. v. căpătâi.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CĂPĂTẤI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui culcuș, pe care se pune capul. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. 2. Pernă sau alt obiect pe care pune capul cel care se culcă. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A nu avea căpătâi = a nu avea nici un rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). Carte de căpătâi = carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; carte preferată. 3. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 4. Capăt (1). Puse iarăși căpătâi la căpătâi celelalte oscioare (ISPIRESCU). ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. [Var.: (reg.) căpătắi s. n.] – Lat. capitaneum.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CĂPĂTÁ vb. 1. v. primi. 2. a avea, a câștiga, a dobândi, a încasa, a obține, a primi. (~ 5 000 de lei de la mine dacă ...) 3. v. obține. 4. v. dobândi. 5. v. contracta.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CĂPĂTÂI s. 1. v. cap. 2. cap, creștet. (La ~ul unui bolnav.) 3. (pop.) podval. (~ pe care se așază un butoi.) 4. v. vârtej. 5. v. broască.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CĂPĂTÂI s. v. perinoc.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
căpătá (cápăt, căpătát), vb. – 1. A obține, a căpăta. – 2. A primi de pomană. – 3. (Trans. de Vest). A culege, a recolta. Lat. *capĭtāre, de la cāput „capital” (Pușcariu 973; Candrea-Dens., 241; REW 1635; Philippide, II, 635); cf. alb. kapëtoń, it. capitare „a ajunge” și der. romanici de la *accapĭtāre (prov. acaptar „a-și spori capitalul”, fr. achever „a termina”, v. sp. acabdar). Totuși, DAR are îndoieli în legătură cu această der., întemeindu-se pe faptul că acest cuvînt nu apare în texte vechi. Criteriul său nu pare decisiv. Pe de altă parte, cuvîntul este cu siguranță pop., și nu are nimic a face cu mag. kapni „a obține” (cf. rom. căpui), propus de DAR. După ipoteza abandonată a lui Crețu 309, ar fi reprezentant al lat. captāre. Cf. scăpăta.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
căpătîi (căpătấie), s. n. – 1. Parte a patului pe care se pune capul. – 2. Cămin, și, prin extindere, situație, stare socială. – 3. Cuzinet; lagăr, palier. – 4. Pană; ic. – 5. Capăt, sfîrșit. – 6. Bucată, fragment, crîmpei. – Mr. căpitîńu, căpitińu, megl. căpitǫń. Lat. capĭtāneum „capital” (Pușcariu 274; REW 1633; DAR); cf. it. capitagna (rov. kapetano) și der. neol. căpitan. – Der. căpătier, s. m. (în Mold., în epoca Regulamentului Organic, locuitori săraci, care în drept nu aveau loc de căpătîi, și prin urmare nu aveau obligații fiscale); căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -ui (Pușcariu, Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „șocantă” der., dar motivele nu ni se par evidente; în plus, este posibil și ca forma căpătuiesc să fie numai o formă analogică de la căpătîiesc, cum sugerează DAR); căpătuială, s. f. (situație; căsătorie).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
căpătá vb., ind. prez. 1 sg. cápăt, 2 sg. cápeți, 3 sg. și pl. cápătă, 1 pl. căpătăm; conj. prez. 3 sg. și pl. cápete
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
căpătâi s. n., pl. căpătâie, art. căpătâiele
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
2) cápăt, a căpătá v. tr. (lat. cápito, -táre, d. cápere, captum, a apuca. – Capețĭ; să capețĭ, să capete. V. scapăt): Obțin, dobîndesc, primesc (maĭ ales de pomană): a căpăta un gologan. A o căpăta, a o păți, a da de d***u: astîmpără-te, c' aĭ s' o capețĭ! V. refl. Mă aleg cu, obțin, cîștig: m' am căpătat c' un franc, c' o bătaĭe, cu nasu rupt. – Barb. după germ. bekommen (Trans. Buc.) aicĭ se capătă vin, rom. corect: aicĭ se vinde, se oferă, se află, este vin. – La Cant. încápăt.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
căpătá, V. capăt 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
căpătî́ĭ (vest) și -ắĭ (est) n., pl. ĭe (lat. capitaneum, cap, capăt, d. caput, cap, ca întîĭ d. antáneus). Ceĭa ce puĭ supt [!] cap ca să dormĭ, ca perna saŭ alt-ceva. Partea patuluĭ unde se pune perna. Lemn scurt și gros pus supt o ladă, un butoĭ ș. a. (V. chezăș). Bucată, vîrf dintr´o prăjină, dintr´un drug, dintr´o funie ș. a. A da de căpătîĭ, a afla, a descurca, a ajunge la un rezultat. A ĭeși la căpătîĭ, a ajunge la rezultat, a sfîrși bine. Om fără căpătîĭ (pernă), vagabond, haĭmana.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink