CAIMACÁM, caimacami, s. m. 1. Locțiitor al unor demnitari (turci). ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. 2. Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 3. Locțiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s. m.] – Din tc. kaymakam.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CAIMACÁM, caimacami, s. m. (Înv.) Locțiitor al domnitorului. ♦ Locțiitor al diferiților demnitari (turci). ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. [Var.: caimacán s. m.] – Tc. kaymakam.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CAIMACÁM s. v. regent.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
caimacám (caimacámi), s. m. – 1. Locțiitor al marelui Vizir. – 2. În Muntenia și Moldova, locțiitor al domnitorului începînd din sec. XVIII. – 3. Locțiitor al banului Craiovei; în jurul lui 1783 l-a înlocuit definitiv pe ban, al cărui titlu a fost de atunci doar onorific. – Mr., megl. căimăcam. Tc. kaymakam (Roesler 594; Șeineanu, II, 76; Lokotsch 1010); cf. ngr. ϰαϊμαϰάμης, bg. kaimakam. – Der. caimacameasă, s. f. (nevastă de caimacam); caimacamesc, adj. (propriu unui caimacam); caimacami, vb. (a conduce în calitate de caimacam; a guverna în interegn); caimacămie, s. f. (guvernare).
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
caimacám s. m. (sil. cai-), pl. caimacámi
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
caĭmacám m. (turc. ar. kaĭim-mekam, pop. kaĭmakam). Vechĭ. Locotenentu mareluĭ vizir orĭ al unuĭ ministru turcesc. Locotenentu domnuluĭ, regent. Reprezentantu domnuluĭ în Craĭova, guvernatoru Olteniiĭ de la 1761 în coace [!]. Azĭ. Munt. Vest. (caĭmacan). Bogătaș, fruntaș (în sat).
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CAIMACÁM ~i m. (în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Locțiitor al domnitorului. /<turc. kaymakam
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink