CEAÍR, ceairuri, s. n. (Înv. și reg.) Loc de pășune (împrejmuit); p. ext. Câmpie nelucrată în apropierea unei ape. [Var.: ciér s. n.] – Din tc. çair.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
CEAÍR, ceairuri, s. n. (Înv. și reg.) Loc de pășune (împrejmuit); p. ext. câmpie nelucrată în apropierea unei ape. [Var.: ciér s. n.] – Tc. çayir „câmpie”.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
ceaír (ceaíruri), s. n. – Loc împrejmuit. – Var. ceir. Mr. čăir. Tc. çayir (Meyer 442; Lokotsch 383; Ronzevalle 75), cf. alb. tšair.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
ceaír s. n., pl. ceaíruri
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
ceaír n., pl. urĭ (turc. čair). Cîmp de pășune îngrădit. Meh. Pomet în dosu caseĭ. – În Mold. nord cier, maĭ vechĭ și ceir.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CEAÍR ~uri n. 1) Teren, de regulă împrejmuit, din apropierea unei ape, folosit pentru pășunat. 2) Teren necultivat din apropierea unei ape. /<turc. çair
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink