Pentru a naviga pe un cuvânt apăsaţi dublu click pe el. Schimbă navigarea la un click.
CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare.Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau c******l) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = d****l. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a | Permalink
-CEL v. celo2.
Sursa: Dicționar de neologisme | Permalink
-CÉL elem. „tumoare”, „hernie”. (< fr. -cèle, cf. gr. kele, umflătură)
Sursa: Marele dicționar de neologisme | Permalink
CEL1, CEA pron. dem. v. cela2.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
CEL2, CEA, cei, cele, adj. dem., art. adj. I. Adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor). 1. (Când urmează după substantiv are forma cela, ceea) Acela, aceea. Vorba ceea: La plăcinte înainte Și la război înapoi (CREANGĂ). ♦ (Cu valoare emfatică, înaintea substantivului) Ia deci în brațe cea ploscă burduhoasă (NEGRUZZI). 2. (Reg., înaintea substantivului, de obicei în forma cela, ceea) Celălalt. Și sălta din val în val Pân' sosea la cela mal (ALECSANDRI). ◊ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv articulat) Fruntea ta cea albineață Umple-mi sânul de dulceață (JARNIK-BÎRSEANU). ◊ (În formarea numelor unor domnitori) Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal) Cel de-al treilea copac. 3. (La pl., determină numerale c*******e) Să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete (ISPIRESCU). 4. (Urmat de „mai”, formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În expr.) Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în cazul extrem. Cel puțin = măcar, barem. Cel din (sau de pe) urmă = ultimul. În cele din (sau de pe) urmă = în sfârșit. [Gen.-dat. sg. celui, celei, gen.-dat. pl. celorVar. (I) céla, céea (gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) adj. dem.] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne | Permalink
cel1 (pop.) adj. pr. antepus m. (cel om), g.-d. art. célui, pl. cei; f. cea, g.-d. art. célei, pl. céle; g.-d., pl. m. și f. célor
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
cel2 art. m. (omul cel bun), g.-d. art. célui (omului celui bun, dar: lui Ioan Vodă cel Cumplit), pl. cei (toți cei trei copii); f. cea, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. pl. m. și f. célor
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
cel3 pr. m. (cel de colo), g.-d. art. célui, pl. cei; f. cea, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. pl. m. și f. célor
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută şi adăugită | Permalink
CEL adj., pron. 1. adj. acel. 2. adj., pron. (pop.) ăl. (~ mai mare.)
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cel art. adj., pron. dem.1. Acela (indică persoane și obiecte depărtate). – 2. Acela (indică, dintre două obiecte, pe cel mai îndepărtat). – 3. Servește pentru a pune în evidență, în cazul obiectelor cunoscute: doar ți-i mai scutura din cele bătrînețe (Alecsandri); ce-ați mai auzit prin cele lume? (Pop Reteganul). – 4. Înainte de un adj.calificativ, evită repetiția antecedentului; care din toate acele vorbe este cea adevărată (Creangă). – 5. Acela (în corelație cu ce). – 6. (Art. def.) Stabilește o corelație între s. și atributul său (la început, pentru a distinge s. astfel determinat de alte obiecte identice sau asemănătoare): părintele vostru cela din ceriu (Vaarlam); toți boierii cei mari și cei mici (Ispirescu), (astăzi această nuanță s-a pierdut). – 7. (Art. def.) Stabilește o corelație între un s. și un num. ordinal: un punct se mișcă, cel întîi și singur (Eminescu). – 8. (Art. def.) Formează superlativul relativ, prin adăugarea sa la comparativ. – 9. Împreună cu adj., formează construcții cu valoare de s.: cel de jos cu cel călare anevoie se învoiesc (I. Golescu). – Cele sfinte.Cel de sus.Cel pierit (s*****s). Formă atonă redusă de la acel. Decl. ca acel. – Compară celalalt, adj. și pron. dem. (al doilea; pl. ceilalți), formă care prezintă numeroase var., datorită posibilității de a se uni cele două forme, cel și cela, cu alte două forme, alt și alalt, aceasta din urmă cu var. ălalt, alant și ălant. Forme de bază: celalalt (f. cealaltă), gen. celuilalt (f. celeilalte), pl. ceilalți (f. celelalte); gen. celorlalți (f. celorlalte). Le corespund mr. alantu, anantu, megl. lalt, (la)lant. Pușcariu 54 se gîndește la o der. directă din lat. *illum illum alter; este însă probabil ca această compunere să fie rom.
Sursa: Dicționarul etimologic român | Permalink
cel adj. m. (antepus), art. m., g.-d. célui, pl. cei; f. sg. ceá, g.-d. célei, pl. céle; g.-d. m. și f. célor
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
cel, cea pron. și art., pl. ceĭ, cele; céla, ceĭa, pl. ceĭa, celea (d. acel). Est. Arată persoana saŭ lucru depărtat, în opoz. cu acesta: omu cel(cela sau acela) care trece, cel (saŭ acel) om care trece, omu cela (omu acela e numaĭ în limba scrisă), omu cel bun (saŭ omu bun), cel înțelept (saŭ înțeleptu), Ștefan cel Mare (saŭ Ștefan Marele, ca Mihaĭ Viteazu îld. Mihaĭ cel Viteaz). În unire cu ce, se zice ceĭa ce (fals scris cea ce): porcu adună cocenĭ, ceĭa ce arată că vine ĭarna. V. ăl.
Sursa: Dicționaru limbii românești | Permalink
CEL1 cea (cei, céle) pron. dem. pop. v. ACEL. ◊ Cel ce persoana sau obiectul care. Toate cele (sau celea) tot ce e necesar. Cel de sus Dumnezeu. Cel cu coarne d****l. /Din acel, aceea
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CEL2 cea (cei, céle) art. 1) (leagă un substantiv de determinativul lui ) Băiatul cel frumos. Ștefan cel Mare. 2) (realizează substantivarea adjectivelor) Cel harnic este apreciat. Cei trei au plecat. 3) (servește la formarea superlativului relativ) Cel mai isteț. ◊ Cel puțin minimum; măcar; barem. Cel mult a) maximum; b) în cel mai bun caz. Cel din urmă ultimul. În cele din urmă în sfârșit; în fine. (Toate) cele bune formulă de salut, rostită la despărțire. /Din acel, aceea
Sursa: Noul dicționar explicativ al limbii române | Permalink
CEL DIN BÁLTĂ s. v. aghiuță, demon, diavol, d**c, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
CELE ZECE PORÚNCI s. (BIS.) decalogul (art.).
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
MICHIDUȚĂ CEL BĂTRÂN s. v. lucifer, satana, scaraoțchi, tartor.
Sursa: Dicționar de sinonime | Permalink
cel ce pr. m., g.-d. célui ce, pl. cei ce; f. sg. ceea ce, g.-d. célei ce, pl. céle ce; g.-d. m. și f. célor ce
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
Prâslea-cel-Voiníc s. pr. m.
Sursa: Dicționar ortografic al limbii române | Permalink
CONSTANTIN CEL MARE (Flavius Valerius Constantinus), împărat roman (306-337). Înfrîngînd pe Maxențiu (312) și pe Liciniu (324) a devenit suveran al întregului Imp. Roman. A desăvîrșit reformele politice, militare și sociale inițiate de Dioclețian, perfecționînd sistemul dominatului; a facilitat consolidarea creștinismului ca religie de stat (edictul de toleranță de la Milano, și convocarea primului conciliu ecumenic de la Niceea, 325). A întărit Limesul dunărean și a mutat cap. imp. la Constantinopol (330), oraș fundat de el.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
IOAN VODĂ CEL VITEAZ, domn al Moldovei (1572-1574). A dus o politică de întărire a autorității domnești, lovind în interesele marii boierimi (care l-a numit „Cel Cumplit”) și de eliberare a țării de sub dominația otomană. Refuzând să plătească Porții un bir sporit, în apr. 1574 a început războiul antiotoman, înfrângând, la Jiliște (apr. 1574) o armată turco-munteană. A pătruns apoi în Țara Românească, înscăunându-l pe Vintilă-Vodă, dar, trădat de o parte a boierimii, a fost înfrânt la Iezeru Cahulului și la Roșcani (iun. 1574), fiind ucis de turci în chinuri groaznice. A dezvoltat comerțul, a bătut monedă proprie, a întărit armata.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
LACUL CELOR PATRU CANTOANE (WIERWALDSTÅTTER SEE [fi:rvaltʃtetr zee], germ LUZERN, fr. LUCERNE), lac în partea central-nordică a Elveției, situat între cantoanele Lucerna, Schwyz, Uri, Nidwalden, la poalele Alpilor, la 434 m alt.; 114 km2; lungime: 38 km; lățime max.: 4 km; ad. max.: 214 m. Traversat de râul Reuss (afl. dr. al râului Aare). Important obiectiv turistic. Pe malurile sale se găsesc mai multe stațiuni climaterice (Luzern, Cham, Zug, Brunnen, Sisikon, Buochs, Stansstad).
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
RADU CEL FRUMOS, domn al Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, sept.-oct. 1474, 1474-1475). Fiul mezin al lui Vlad D****l. A obținut domnia cu ajutorul turcilor, înlăturându-l pe Vlad Țepeș, fratele său. Înfrânt de Ștefan cel Mare la Soci (1471) și, mai târziu, la pârâul Vodna (1473). Fiica sa, Maria Voichița, a fost una dintre soțiile lui Ștefan cel Mare. L-a urmat în scaunul domnesc Basarab Laiotă cel Bătrân.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink
RADU CEL MARE, domn al Țării Românești (1495-1508). Fiul lui Vlad Călugărul, care și l-a asociat la domnie în 1492. Bucurându-se de concursul familiei boierilor Craiovești, cu care se înrudea și pentru care a creat instituția marii bănii, a luat unele mărusi privind centralizarea statului. Supus față de Poartă. S-a aflat în bune relații de vecinătate cu regele Ungariei și cu regele Poloniei. A acordat o mare atenție vieții culturale (a înființat o tipografie și l-a adus în țară pe ieromonahul Macarie, care a tipărit cele trei cărți de cult – „Liturghierul”, 1508, „Octoihul”, 1510 și „Evangheliarul”, 1512, primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc) și religioase, pentru reorganizarea căreia l-a adus în Țara Românească pe Nifon. Prin grija sa a fost construită în mare parte biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Dealu (1499-1501), terminată de fratele său, Vlad cel Tânăr în perioada 1510-1512, precum și biserica de la Lopușnia (Lopușnja, Serbia, 1501). După moartea sa, scaunul domnesc a fost dobândit, cu ajutor turcesc, de Mihnea cel Rău, fiul nelegitim al lui Vlad Țepeș.
Sursa: Dicționar enciclopedic | Permalink


Copyright (C) 2004-2024 DEX.RO
Sursa: www.dexonline.ro - Informații despre licență - Dex Online - Dicționar explicativ al limbii române