Dex cercuit

CERCUÍT s. n. Faptul de a cercui. – V. cercui.

CERCUÍT s. n. Faptul de a cercui.

CERCUÍT adj. legat. (Butoi ~.)

CERCUÍT s. v. cercuire.

cercuít s. n.

CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc.; a freta. ♦ Fig. (De obicei în concurență cu încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Cerc + suf. -ui.

A CERCUÍ ~iésc 1. tranz. (butoaie, roți etc.) A strânge cu cercul. 2. intranz. A se așeza în formă de cerc; a face roată. /cerc + suf. ~ui

CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc. ♦ Fig. A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. Îl cercuiră cu mângâieri și dezmierdări (DELAVRANCEA). 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Din cerc.

CERCUÍ vb. 1. a lega. (~ un butoi.) 2. v. freta.

cercuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cercuiésc, imperf. 3 sg. cercuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. cercuiáscă

cercuĭésc v. tr. (d. cerc 1). Pun cercurĭ la butoaĭe. Pun un cerc la capătu unuĭ lemn ca să nu roadă, ca la butucu roateĭ. Leg vița de vie. Fig. Lit. Circumscriŭ, îngrădesc, limitez. V. încercuĭesc.